Foto: Radu Sandovici/Humanitas

Am întâlnit-o pe Ana Blandiana la Timișoara, unde și-a lansat cel mai recent volum de poezie, Variațiuni pe o temă dată, apărut la Humanitas, dedicat soțului său, Romulus Rusan. Cartea și iubirea sa pentru Romulus Rusan, despre care acum vorbește pentru prima dată în public, au fost punctul de pornire al interviului. Pe care, dat fiind că Ana Blandiana nu este numai o poetă și scriitoare apreciată și multipremiată, ci și o efigie a societății civile românești, l-am continuat discutând despre proiecte cu care, împreună cu Romulus Rusan, a scris istorie – Alianţa Civică şi Memorialul Sighet –, despre evenimente care au marcat anii 90 și nu numai, despre viziunea sa asupra situației socio-politice de azi și asupra actualei clase politice. O concluzie a acestor ultimi ani este că „Am avut sentimentul că istoria poate face marşarier.”

„Dacă impresia e de carte luminoasă, înseamnă că e o victorie asupra morţii”

CV Ana Blandiana

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942.

Este absolventă de Flologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. A avut burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

Prima carte de poezie, Persoana întâi plural, a publicat-o în 1964, iar cel mai recent este Variațiuni pe o temă dată, publicat în 2018. În cei aproape 50 de ani de la debut a publicat în jur de 30 de volume de poezie.

Este, de asemenea, autoarea a 14 cărţi de eseuri – printre care Cea mai frumoasă dintre lumile posibile (1978), Geniul de a fi, (1998), Cine sunt eu? (2001), Fals tratat de manipulare (2013), Istoria ca viitor (2017) – și a șase cărţi de proză, care au fost reeditate.

Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud.

A avut interdicţii de publicare între anii 1959 – 1964, în 1985 și între 1988 – 1989.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, în 1969, Premiul pentru poezie al Academiei Române, în 1970, Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1982, Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, în 1982, Premiul Naţional de Poezie, în 1997, Premiul „Opera Omnia“, în 2001, Internaţional „Vilenica“, în 2002, Premiul Internaţional „Camaiore“, în 2005, Premiul Special „Acerbi“, în 2005, Premiul „Poetul European al libertăţii“, în 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin”, în 2018, și Struga, în 2019.

În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

(Sursă CV: Humanitas)

Doamnă Ana Blandiana, prin publicarea volumului de poezie Variaţiuni pe o temă dată, aţi acceptat practic să-i faceţi o declaraţie de iubire publică soţului dumneavoastră, Romulus Rusan…

În sfârşit… (Râde).

…omul alături de care, timp de peste 50 de ani, aţi mers mână în mână, suflet lângă suflet, vis lângă vis. De ce, iniţial, aţi ezitat să o publicaţi?

Au fost 56 de ani pe care i-am petrecut alături. Cum nu sunt bună la aritmetică, mi-am dat seama de asta abia după ce el nu a mai fost şi mi s-a părut ceva supranatural în primul rând pentru că presupunea o vârstă de care nu eram conştientă, niciunul dintre noi nu avusesem vreodată sentimentul că suntem cu totul adulţi.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, a trecut mai mult de un an de la momentul în care le-am scris şi cel în care m-am hotărât să le dau editurii. Ulterior mi-a părut rău şi am vrut să le retrag. Mi-era frică pe de o parte să nu fie prea sumbre, având în vedere tema, şi, în acelaşi timp, prea intime. Dar când m-am dus să-mi retrag cartea, care fusese deja citită în editură, şi mi-au spus: „Ce carte luminoasă!”, m-am răzgândit. Dacă asta e impresia pe care o produce, înseamnă că e o adevărată victorie asupra morţii. Că e o demonstraţie că graniţa nu există.

Poeziile din acest volum sunt, de fapt, părţi dintr-o convorbire cu Romulus Rusan. „O carte de dragoste către Romi. Nu e vorba de o carte dedicată ci îndreptată spre. Am început să scriu ca şi cum altcineva mi-ar fi mişcat mâna pe pagină”, spuneaţi într-un interviu…

Toată poezia e aşa. Ai sentimentul că cineva te dirijează, că totul porneşte parcă de undeva de deasupra.

„Statul român nu a dat niciodată bani pentru Memorialul Sighet”

Din dragostea aceasta care, iată, transcende granițele lumești şi pe care, acceptând să o prindeţi între copertele unei cărţi, aţi nemurit-o, s-au născut şi proiecte cu care, împreună cu Romulus Rusan, aţi scris istorie: Alianţa Civică şi Memorialul Sighet. De ce Memorialul e considerat proiectul dumneavoastră de suflet?

Ce are extraordinar Memorialul este faptul că a fost primul din lume, primul prin care, la nivel european, s-a acceptat ideea că comunismul a fost o tragedie care trebuie cunoscută în amănunt şi analizată, iar prin asta s-a acceptat inclusiv ideea comparaţiei cu nazismul. Aşa cum există Memorialele Holocaustului, trebuia să existe şi memoriale ale comunismului, pentru că e vorba, de asemenea, de milioane de victime la nivel mondial, la noi, de sute de mii. După Memorialul de la Sighet, următorul deschis a fost cel de la Budapesta, la o distanţă de 13 sau 14 ani, House of Terror Museum, care însă nu e doar al comunismului, ci este şi al nazismului, pentru că funcţionează într-o clădire care a fost şi sediul al Securităţii, şi al Gestapo-ului.

În 1997, Memorialul de la Sighet a fost declarat obiectiv de importanţă naţională, ceea ce a făcut posibilă subvenţionarea lui de la buget. De câţiva ani, aţi fost nevoiţi să închideţi, din lipsă de bani, Şcoala de vară, pe care aţi organizat-o timp de 18 ani. Instituţiile statului nu mai subvenţionează acest proiect care a pornit ca fiind unic în Europa?

Definiţia obiectivelor de importanţă naţională este că pot fi, nu că sunt, subvenţionate de stat. Au fost ani în care nu am primit niciun ban, în care ghizii noştri făceau ghidaj cu banderole pe braţ, în semn de protest…

Şcoala de Vară a fost închisă după ce Fundaţia „Konrad Adenauer” şi-a redus activitatea în România. Fără ajutorul lor financiar, nu am mai reuşit singuri. Statul român nu a dat niciodată bani pentru acest proiect, fondurile alocate de la buget se duc pe utilităţi, pe încălzirea muzeului care e o clădire enormă, cu 60 de săli, şi pe salarii care, din nefericire, sunt extrem de mici. Plata salariilor nu poate fi acoperită din proiecte, care nu sunt continue. Toată activitatea Memorialului a fost susţinută financiar din fonduri provenite din proiecte internaţionale sau donaţii. Cu bani de la Statul român doar supravieţuim. Iar în ultimul timp supravieţuim în mare măsură din vânzarea biletelor; a crescut exponenţial numărul vizitatorilor, e în permanenţă coadă la bilete, ceea ce e minunat. Nu am visat niciodată un asemenea impact public.

Ce credeţi că generează dezinteresul autorităţilor faţă de memorie, faţă de conservarea ei?

Aţi putea să mă întrebaţi, la fel, şi despre învăţământ, de exemplu. Este un dezinnteres care provine din interese exclusive faţă de problemele personale ale unor politicieni.

V-am întrebat pentru că mi-am amintit de un episod pe care l-aţi relatat în Fals tratat de manipulare, când, la o şcoală de vară, aţi întrebat tinerii ce înseamnă o mineriadă şi nu au ştiut să vă răspundă…

Asta provine din lipsa predării în şcoală a istoriei recente. Când e vorba de comunism, este un dezinteres interesat; aproape în permanenţă după 90, la conducerea ţării au fost oameni care nu au avut interesul să răscolească prea mult trecutul recent. O rădăcină la fel de vinovată şi la fel de puternică este linia mondialistă care duce la un dezinteres dirijat pentru istorie;  provenind din ideea că nu trebuie să educăm tinerii în spiritul tradiţiei, al memoriei naţionale, pentru ca aceştia să se integreze mai uşor într-o lume mondializată, ceea ce, după părerea mea, e mai mult decât o greşeală, este o prostie. Mondializarea poate fi ceva minunat în măsura în care ne strângem la un loc toţi, cu toate ideile, amintirile, valorile noastre, dar poate deveni ceva îngrozitor dacă ne strângem la un loc pentru a deveni o pastă incoloră şi inodoră, în care să nu mai ştim de unde venim şi cine suntem..

„Dacă în condiţiile libertăţii nu am fi reacţionat, am fi fost vinovaţi şi pentru ceea ce a fost înainte”

Zilele trecute, Radio România Cultural v-a acordat Premiul special 30 de ani de libertate. Ce au reprezentat pentru dumneavoastră aceşti 30 de ani, în care, numele dumneavoastră se contopeşte cu Piaţa Universităţii, cu Alianţa Civică, cu Memorialul Sighet?

Au reprezentat în primul rând un continuu efort, despre care eram conştientă că e dirijat împotriva propriului meu interes, al propriului meu destin literar, dar în acelaşi timp nu aş fi putut face altfel în condiţiile de libertate. Pentru că, dacă a existat un real câştig după Revoluţie, acesta a fost, indiscutabil, libertatea. În condiţiile libertăţii, putea deveni posibilă şi solidaritatea, care înainte nu fusese posibilă şi justifica lipsa de reacţie a societăţii faţă de teroare. Dacă în condiţiile libertăţii nu am fi reacţionat, am fi fost vinovaţi şi pentru ceea ce a fost înainte. Ăsta era sentimentul meu. În 1990, în confuzia generală, când nu se mai ştia ce e bine şi ce e rău, oamenii s-au îndreptat spre personalităţi pe care le cunoşteau dinainte prin operele lor, spre scriitori, spre actori. Eu am fost printre ei şi nu am putut să spun: „Ştiţi, eu nu am timp, trebui să-mi scriu poeziile.” Am început să lunec în această apă extrem de tulbure, în care literatura a generat nu numai revolta,ci si ura impotriva ei..

Libertatea  este de mai multe feluri: există libertatea de a fura şi libertatea de a protesta, de exemplu, asta e la cei doi poli, iar între ei, din păcate, există un fel de libertate leneşă, a celor care nu şi-o folosesc. Iar această lene de a-ţi folosi şi a-ţi gândi libertatea mi se pare un păcat de moarte nu numai faţă de cei care au murit în Decembrie, crezând că au câştigat libertatea, ci şi faţă de propriile  vieţi. Faptul că tinerii nu se duc să voteze este efectiv o acţiune împotriva propriului lor destin.

Ce aţi sperat atunci, în 1990, când aţi înfiinţat Alianţa Civică?

Multe şi cred că şi datorită reacţiei extraordinare la ideile noastre. Atunci nu era protest sub 50.000 de oameni, ziceam că, dacă suntem sub 50.000, există riscul să fim infiltraţi, că se pot crea infiltrări şi scandaluri, dar dacă suntem nu mai mulţi, nu îndrăznesc. În general, mitingurile Alianţei aveau 100.000 – 2000.000 de oameni. Această reacţie mi-a dat naivitatea de a crede că vom reuşi să transformăm societatea fără să o conducem, prin puterea ideilor, a exemplului personal. S-a dovedit că nu. Asta, însă, nu înseamnă că regret ceva din ce am făcut. Nu înseamnă nici că acţiunile noastre nu au avut utilitate. În mod evident, fără Alianţa Civică nu ar fi existat Convenţia Democrată, nu ar fi existat câştigul în alegerile din 1996, iar fără acea rotaţie de la putere nu exista nici integrarea europeană. Dar în acelaşi timp a fost absolut dezamăgitor, pentru că abia după victoria CDR, realizată de Alianţa Civică, am descoperit că, de fapt, lucrurile nu se schimbă în esenţă. Şi atunci întrebarea a fost: ce trebuie făcut ca să se schimbe ceva într-adevăr? Ideea era că trebuie început de undeva de mult mai adânc pentru a înţelege reziduurile acelui trecut din ziua de azi.. Din acest motiv s-a născut Memorialul Sighet.

„Acum e un fel de oboseală de libertate”

În aceşti 30 de ani a existat vreun moment în care aţi simţit că v-aţi pierdut definitiv speranţa?

Astăzi sunt foarte aproape de acel moment. Numai în ultimii doi ani am avut sentimentul că istoria poate face marşarier. E adevărat că răul din România este ajutat şi de un moment extrem de jos al istoriei universale – lucrurile merg foarte prost şi în Europa, şi în America. E un fel de oboseală de libertate, iar prin iliberalism se poate aduce de bună-voie o formă de dictatură, chiar dacă mai soft. E o situaţie în care oamenii acceptă să nu mai gândească ei şi să lase politicieni sau partide autoritare să gândească în locul lor.

„Populaţia trebuie convinsă că nu are dreptul să fie indiferentă la ceea ce se întâmplă pe scena politică”

Care au fost cele mai mari dezamăgiri în toţi aceşti ani?

Au fost mai multe. Cele mai mari înfrângeri ale Alianţei Civice au fost chiar cele mai mari victorii ale ei. Mai întâi a creat un partid, iar apoi partidul s-a dovedit că era mai rău ca partidele care existau deja, că oamenii ajunşi la lupta pentru putere, chiar numai la nivelul partidului, nu mai ţin cont de ideile, de idealurile din care s-a născut acest partid. A doua dezamăgire, ca şi a doua victorie, a fost Convenţia Democrată şi victoria ei în alegerile din 96. Abia după aceea ne-am dat seama că aleşii susţinuţi de noi nu erau în stare nici pe departe să facă cât sperasem. Sigur, există explicaţii: oamenii care au ajuns la putere în 1996 din partea partidelor istorice nu conduseseră niciodată mai mult decât o catedră universitară, în timp ce rivalii lor politici aveau, şi genetic, practica puterii şi, dacă nu erau ei foşti comunişti, erau fii de comunişti, de nomenclaturişti. Cei din partidele istorice nu au ştiut să se descurce şi au fost dominaţi de ceilalţi, sfârşind prin a renunţa. Le spuneam: „Nu vă reproşez că nu aţi făcut, vă reproşez că nu aţi încercat să faceţi.”

După aceea, nu am mai avut dezamăgiri. În privinţa lui Traian Băsescu, nu am mai avut aşteptări. Dar lucrurile au stat invers în acest caz; cel puţin pe plan extern a fost mult mai bun decât credeam că va fi. După 2016, însă, a urmat o cădere. Dar nu se poate vorbi de dezamăgire pentru că nu am avut niciun fel de iluzii. Dezamăgirea de azi e în legătură cu  populaţia. Cum a putut să vozete nişte delincvenţi? Acum majoritatea populaţiei, mai ales cea tânără, trebuie convinsă că nu are dreptul să fie indiferentă la ceea ce se întâmplă pe scena politică – acesta fusese un scop şi pentru Alianţa Civică. Totul se rezolvă dacă generaţiile tinere se duc la vot. Problema electoratului captiv nu e reală, pentru că acesta nu reprezintă mai mult de un sfert din numărul celor care ar avea drept de vot. Pentru ca lucrurile să se schimbe, nu ar fi nevoie decât să se ducă la vot un număr mai mare din cei cărora nu le pasă nici de istorie, nici de societate, nici de propria lor viaţă. Până la urmă, e o chestiune de educaţie.

„Mi se pare grav că din manifestaţiile #Rezist nu s-a născut o alianţă”

Aţi amintit de mitingurile Alianţei care, în anii 90, strângeau, sute de mii de oameni; erau vremurile când Piaţa Universităţii fusese ocupată de protestari timp de peste 50 de zile continuu. Acum, dacă se adună câteva zeci de mii de oameni, câteva zile la rând, protestul e văzut ca o mare victorie. De ce credeţi că ne-am pierdut apetenţa pentru a protesta faţă de derapajele antidemocratice ale Puterii?

Atunci, eram aproape de momentul Revoluţiei, adică de câştigarea libertăţii. Libertatea era ceva proaspăt şi minunat şi o exersa toată lumea. După aceea, dezamăgirile, oboseala, problemele de ordin material i-au făcut pe oameni să nu se mai intereseze de astfel de probleme, să le dispară entuziasmul pentru istorie. Dar ce mi se pare grav – şi am scris-o în mai multe rânduri – este că din manifestaţiile #Rezist nu s-a născut o alianţă civică, o alianţă care să coaguleze ideile din piaţă, să le sistematizeze. Acum aceste mitinguri se fac absolut aleatoriu. Cum spuneaţi, sunt trei zile la rând, iar apoi trei luni nu mai e nimic, deşi se întâmplă lucruri mai grave pentru care ar trebui protestat.

Ce mesaj le-aţi adresa românilor azi, pentru a-i îndemna să nu se abandoneze letargiei şi să protesteze faţă de abuzurile Puterii?

Să se ducă la vot. Iar protestele trebuie să continue nu pentru că ele i-ar convinge la ceva pe cei de la putere: este clar că ei sunt într-o situaţie atât de disperată, şi personal, şi ca partid, încât nu vor ceda. Dar protestele sunt absolut necesare pentru că ţin România pe linia de plutire, demonstrând lumii că românii sunt cei din stradă, nu cei de la putere. E îngrozitor faptul ca restul lumii să creadă că românii sunt asemenea actualului prim-ministru sau asemenea reprezentanţilor principalului partid. Datoria noastră este să dovedim că poporul român este de o altă calitate, şi morală, şi intelectuală. Cred că a fost un mare noroc că, încă din 2017, au existat nişte oameni talentaţi care au inventat acea latură artistică a protestelor, aceea cu luminile. Glumeam într-o zi şi spuneam că pentru recunoaşterea artistică internaţională a României, acestea au făcut cât Brâncuşi. Au generat admiraţie şi respect pentru România, care proveneau şi din admiraţia artistică.

„În ultimii zece ani Occidentul a devenit un punct nesigur, dar singurul punct de sprijin”

Cum vedeţi România de azi comparând-o cu România anului 1990?

Cel mai eficient ar fi să o analizăm comparativ cu alte state din Est. Perioada noastră post-comunistă a fost mai proastă decât a lor, rămăsesem în urmă, ne-am integrat mai târziu. Iar acum –  într-un mod pe care efectiv nu-l înţeleg şi care mi se pare aproape miraculos-malefic –  au ajuns ţări ca Polonia şi ca Ungaria să fie într-un punct mai absurd decât noi, iar noi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu semănăm cu ele la iliberalism. În ceea ce priveşte Europa occidentală, s-a schimbat complet cadrul. Occidentul a fost, decenii lungi, un fel de lumină pe care o idealizam, pentru ca în ultimii zece ani să devină un punct nesigur, chiar dacă singurul punct de sprijin.

„Mai rea ca actuala clasă politică nu a fost niciuna, după Decembrie”

Cum vedeţi clasa politică din anii 90 comparată cu cea de acum?

Mai rea ca actuala nu a fost niciuna, după Decembrie. Pe ăştia i-ai flata spunându-le că sunt comunişti… Comuniştii făceau crime în numele unei ideologii, ăştia nu au nici ideologie, sunt pur şi simplu nişte mafioţi care, pentru a fura şi pentru a se salva, sunt în stare efectiv să dea foc ţării.

„PNŢ,  cea mai mare ameninţare pentru puterea post-comunistă, a fost infiltrat până în prăsele”

În anii 90 aţi colaborat cu PNŢ şi cu dl Coposu, alături de care aţi pus bazele Convenţiei Democrate. Iată că zilele acestea preşedintele PNŢCD, Aurelian Pavelescu, a anunţat că va susţine PSD la europarlamentare. Cum comentaţi această decizie şi cum comentaţi situaţia în care a fost adus, de ani de zile, PNŢCD?

Asta pentru ca nu cumva să mai rămână cineva care să-şi închipuie că el are vreo legătură de fapt cu PNŢ-ul. Nu a avut niciodată. PNŢ a dispărut şi pentru că liderii lui erau în majoritate dintr-o altă epocă şi pentru că personalitatea lui Corneliu Coposu fusese atât de puternică, încât în momentul în care a dispărut, s-a dezechilibrat întreg partidul. Adevăratul motiv al dispariţiei PNŢ este însă faptul că reprezenta cea mai mare ameninţare pentru puterea post-comunistă, prin tradiţia impactului lui public, aşa că a fost infiltrat până în prăsele. Iar acest Pavelescu este ultimul argument al faptului că PNŢ-ul nu mai există efectiv.

„Aș lua-o de la capăt”

Anii aceştia v-au adus apreciere şi iubire din partea foarte multor români, dar şi ură, chiar linşaj public, din partea altora. Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi merge pe acelaşi drum?

Da, cred că da. Pentru că nu aş rezista la remuşcarea de a nu face ceva. Şi, cum am mai spus, dacă nu aş urma aceeaşi cale, aş avea sentimentul că sunt vinovată şi pentru ce a fost înainte, că nu am făcut destul nici înainte din moment ce acum, în condiţiile în care post să fac, nu  m-aş mai obosi să fac.

Foarte mulţi mă întreabă dacă mai rezist, dacă nu am obosit. Rezistenţa mea se datorează şi faptului că, în paralel, destinul meu literar a continuat ascendent în străinătate, unde susţin conferinţe, recitaluri, sunt scriitor, primesc premii. De exemplu, acum câteva zile s-a anunţat că am luat premiul Struga, cel mai vechi premiu de poezie din lume, pe care, în 1982, îl mai luase Nichita Stănescu. Atunci a fost sărbătoare naţională în România, acum nu l-a anunţat decat Agerpres, într-o formă simplificată, minimalizatoare. Am primit mesaje de felicitare de la poeţi, de la scriitori, cunoscuţi sau necunoscuţi de mine, din străinătate, dar în ţară anunțul nici nu a fost preluat de revistele literare. De altfel, cum spun ceva într-un interviu, cum fac o declaraţie publică pe o temă actuală, pe internet, pe reţelele de socializare plouă cu înjurături oribile, ca în 90.