Radu Paraschivescu și-a lansat, zilele trecute, și la Timișoara, cel mai nou volum, „Am fost cândva femeie de onoare”, publicat la Humanitas. Cartea a fost Bestseller la Boookfest 2017.

După lansare, a acceptat un dialog – pornit în cheie confesivă, pentru a respecta linia cărții, care e „un tort al confidenţelor”. A ieșit un interviu în care Radu Paraschivescu ne plimbă prin amintirile copilăriei sale lugojene, ani pe care nu i-ar schimba cu nimic în lume. Ne povestește despre ciocolata de casă care îi dădea sentimentul că mănâncă fericire, veşnicie şi rai. Ne dezvăluie că e poficios până la leșin. Ne vorbește despre agramaţi şi inculţi care po(pu)lează media și despre nesimțiți din cauza cărora a  riscat cândva să devină nesimţitolog. Ne vorbește despre cărți de „Râsul lumii”. Și ne face câteva recomandări de lectură pentru această vacanță.

„Sunt destule felii de copilărie în acest tort al confidenţelor”

CV Radu Paraschivescu

 

S-a născut în 1960, la Bucureşti. Trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma.

E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor.

Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi.

Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă.

Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler.

La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“.

Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu.

Detestă clişeele, laptele şi broccoli.

A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

 

Cărţi publicate: Efemeriada (2000, Libra), Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009), Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007), Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul „Ioan Chirilă”, pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006), Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006), Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007), Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008), Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008), Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009), Fluturele negru (Humanitas, 2010), Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016) şi Am fost cândva femeie  de onoare (Humanitas, 2017).

 

Sursă CV: www.humanitas.ro

Radu, ai lansat o nouă carte superbă, cu fraze savuroase, cu un umor elegant şi tonic, „Am fost cândva femeie de onoare”. După ce am parcurs primele trei pagini deja, mi-am dat seama de ce a fost Bestseller la Bookfest 2017. Nu te întreb cum ai ajuns, într-un moment al vieţii tale, „femeie de onoare”, deşi asta e prima întrebare care-ţi încolţeşte în minte, când citeşti titlul cărţii – îi las pe cititori să afle singuri 🙂 –, dar profit de faptul că eşti într-o pasă confesivă şi de faptul că suntem în iunie, luna copilăriei, şi te provoc la un exerciţiu de memorie: cum ţi-a rămas întipărit în minte Lugojul copilăriei tale?

Îţi sunt recunoscător că nu divulgi secretul titlului, Melania, şi mă bucur că ţi-a plăcut cartea. Faptul că s-a vândut foarte bine la Bookfest mă face să cred şi să sper că traiectoria ei va fi semeaţă şi de-acum încolo.

Pun întrebarea ta şi pe seama faptului că sunt destule felii de copilărie în acest tort al confidenţelor, iar copilăria mea a însemnat o margine de Lugoj (a treia casă dinspre câmp spre oraş) şi o tonă de bucurii simple.

Cum era Lugojul? Cald, primitor şi ferit de nelinişti. Cu fotbal şi tenis de (şi pe) câmp, cu cenacluri vesperale (tot pe câmp) la care se mânca porumb copt şi se povesteau westernuri cu Giuliano Gemma, cu scalde în Timiş, cu „Melodia preferată” ascultată zilnic în leagănul din curtea de păsări, cu două escorte de familie, Neta şi Carol, care deşi nu-mi erau bunici, au intrat perfect în rol, cu cocoşei şi peşti din zahăr candel portocaliu, verde şi galben, cu plimbări cu „ţoacla” (bucureştenii preferă, cred, „bicla”), cu o grădină care mi se părea interminabilă şi unde aveam de toate, de la mac la vişini şi de la nuci la căpşuni, cu un câine, Bobby, care începea să latre în secunda când coboram din autobuzul ce mă aducea de la gară, deşi mă lăsa la două străzi distanţă de ai mei, pentru a începe să plângă invariabil, an de an, cu o zi înainte de plecarea mea înapoi la Bucureşti, cu verişori şi verişoare de care mă leagă sute de fire. Arăta frumos Lugojul. N-aş schimba anii de atunci cu nimic pe lume.

Ai fost la Timişoara, zilele trecute. Ai trecut şi prin Lugoj? Ai mai regăsit ceva din oraşul, din casa copilăriei tale?

A trebuit să amân reîntâlnirea cu Lugojul fiindcă a doua zi după lansarea de la Timişoara a trebuit să fiu la Bucureşti. (Chestiuni arzătoare, cum sunt de obicei vara.) Oricum, vărul meu Dan a reprezentat Lugojul la lansarea de la Două bufniţe. Dar am început uneltirile pentru o lansare lugojeană a Femeii de onoare. La ora când va apărea interviul nostru, e posibil ca ea să fi avut deja loc. De obicei, nu trece anul fără să fac un drum la Lugoj, dacă nu chiar două. Sigur că oraşul arată şi respiră altfel. S-au produs, ca pretutindeni, schimbări în bine şi schimbări în rău. Eu însă, ferecat într-un soi de obstinaţie a idilizării, văd mai departe în el un loc binecuvântat, unde aş putea să mă întorc oricând şi să-mi reiau legăturile şi obiceiurile.

În ce priveşte casa copilăriei, de pe Strada Libertăţii 103, m-am oprit de două-trei ori în faţa ei, dar n-am avut curajul să bat la poartă. Am simţit gheara îndoielii, neştiind cine ar fi putut să-mi răspundă şi ce reacţie am fi avut amândoi – şi el, şi eu. În orice caz, câmpul unde băteam mingea când eram mic a dispărut sub străzi, case şi surori ale Mega Image-urilor. Chiar aştept cu nerăbdare prima misiune Mega Image în cosmos, bănuiesc că nu-i departe ziua.

„Când vâram în gură ciocolata de casă, aveam sentimentul că mănânc fericire, veşnicie şi rai”

Cine ţi-a făcut, în copilărie, ciocolata aia de casă, care a rămas „înrămată” ca prima ta iubită? Ce era aşa deosebit la ea?

Pesemne că povestea cu prima iubită care nu se uită a ieşit din mintea cuiva care a făcut acelaşi coup de foudre pentru ciocolata de casă pe care l-am făcut şi eu. În ce mă priveşte, am avut mai mulţi furnizori. Întâi şi întâi, câteva doamne micuţe, uscăţive şi vârstnice, de o curăţenie helvetă, pe care le găseam la o tarabă mică în piaţa din Lugoj şi care ţineau marfa sub tifon, să n-o bâzâie muştele. Producătoare particulare, cum ar veni. Pe urmă, patiseria Unirii, de lângă Podul de Fier, berăria de lângă Moara Clara, de pe Calea Făgetului (vizavi de cimitir) şi mai ales spelunca de un sordid absolut „Cocoşul de aur”, unde se producea ciocolata supremă a planetei, pe care o cumpăram cu vărul Dan strecurându-ne printre muncitori ieşiţi din schimb doar pentru a intra în crâşmă, la băut de bani şi de minţi. În fine, producătoarele din familie: mătuşa Neta, capabilă de performanţe antologice şi în materie de tort doboş, mătuşa Tiţi (mama vărului Dan) şi, last but not least, mama, care trebuia să ridice Bucureştii la nivelul Lugojului în acest domeniu fragil şi pretenţios. Ce era deosebit la ciocolata aceea? Un singur lucru. Când o vârai în gură, aveai sentimentul că mănânci fericire, veşnicie şi rai. Dacă nu mă înşel, Marius Chivu a simţit ceva asemănător, din moment ce a spus cândva că a mânca pepene roşu de la frigider e totuna cu a ronţăi zăpadă dulce.

„Sunt pofticios până la leşin”

Citind cartea acesta, nu doar am râs copios, dar am şi înghiţit în sec. Şi trebuie să-ţi spun că voi încerca şi reţetele pe care le pomeneşti. Eşti gurmand sau cum de ai reţinut astfel de detalii?

Sunt pofticios până la leşin, recunosc. Mai ales la capitolul dulciuri duc o luptă surdă cu mine însumi, sub arbitrajul unui diabet inclement. Uneori, câştig, alteori, pierd.

Reţetele din „Maxine, Francine, Nadine, terrine” sunt reale şi testate, având exact rezultatele din carte: surpriză plăcută la felul unu, repulsie la felul doi şi orgasm la desert. Sper ca ţie să-ţi iasă felul doi mai bine decât franţuzitelor din povestire.

Mai trebuie spus că am făcut destul de multe drumuri în Franţa (corecţie: nu sunt niciodată destule), unde, la un loc cu alte plăceri, extazul papilar e aproape de neocolit.

„România ar putea deveni o atracţie planetară dacă s-ar găsi nişte oameni cu vocaţia sacrificiului, care să facă de planton pe lângă Petre Daea”

Te lupţi, prin cărţile tale, cu agramaţii şi inculţii care po(pu)lează media – ai scos deja mai multe cataloage de perle de-ale lor. Nu te sfieşti să dai nume şi prenume. S-a arătat vreunul ofensat, ai primit reproşuri din partea cuiva?

Lupta nu e eroică, dar e inegală. Şi fiindcă până la urmă cel mai deştept cedează, uite că am renunţat să antologhez inepţiile rostite sau scrise de celebrităţile timpului. Faptul că am dat, în cele cinci volume apărute, numele şi prenumele cotizanţilor e o probă de onestitate, nu de curaj. E bine să ştie lumea care sunt năzbâtiile Irinei Loghin şi care ale lui Marian Vanghelie.

Şi chiar în timp ce-ţi răspund mă gândesc că România ar putea deveni o atracţie planetară dacă s-ar găsi nişte oameni cu vocaţia sacrificiului, care să facă de planton pe lângă Petre Daea, zi şi noapte, cu reportofonul pornit. Ce Niagara, ce Empire State, ce Grand Canyon, ce Campanila lui Giotto, ce Tour Eiffel, ce Taj Mahal? România s-ar mai logodi o dată cu spiritul lui Caragiale şi ar da naştere unui ţinut de pomină mondială, pe nume „Daea carnavalului”.

Revenind, reacţiile din partea celor care s-au găsit în cataloagele de perle au fost puţine. Miron Mitrea s-a amuzat şi m-a bătut pe umăr, când ne-am întâlnit la un târg de carte, Corneliu Vadim Tudor m-a făcut albie de porci, în două-trei numere din „Paranoia Mare”. Atât.

„Am riscat cândva să devin nesimţitolog”

Te lupţi şi cu hoardele de nesimţi ai patriei. Ai devenit chiar un „analist” al nesimţirii autohtone. Care sunt, în opinia ta, cei mai enervanţi?

E adevărat, am riscat cândva să devin nesimţitolog – o specializare pentru care nu e nevoie de studii înalte. Ajunge să locuieşti la bloc în Bucureşti şi te poţi înscrie la doctorat.

Oricum, trebuie insistat asupra adevărului elementar că nesimţirea nu e strict şi exclusiv românească. Am văzut, de pildă, în Cehia câteva exemplare de la care n-am avea decât de învăţat în materie.

În ce mă priveşte, nesimţiţii pentru care am cea mai puţină înţelegere sunt cei zgomotoşi. Cei care vorbesc tare şi ascultă muzică la maximum. Dac-ar fi după mine, aş prevedea amenzi drastice pentru ambele categorii (şi detenţie la recidivă). Când vorbeşte cineva tare lângă mine în metrou, mă ridic ostentativ de la locul meu, îi arunc o privire feroce şi caut alt scaun liber. Riscând, desigur, să dau peste un nou vecin la fel de vocal. Nu mă descurajez, mă ridic şi a doua oară.

În general, când te loveşti de prostie, de nesimţire, de incultură, mai ales în formă acutizată, te enervezi, ai tendinţa să bombăni. Tu tratezi aceste defecte cu umor. Şfichiuitor, dar elegant. Cu ce-ţi alimentezi aceste resurse de umor?

Să ştii că nu sunt nici eu surâzător şi bonom în toate ocaziile. Am iritări, stupori şi, uneori, izbucniri. Dar, ce-i drept, de cele mai multe ori aleg floreta. Sunt o fire ironică, un om căruia îi place să râdă. O fi şi vreo explicaţie zodiacală, chit că nu prea cred în aşa ceva. Oricum, sunt semn de foc (Leu) şi am o fire solară. Depresia nu-mi dă târcoale, iar umorul mi-a fost companion de la vârste fragede. Pe vremea lui Ceauşescu, abia aşteptam Revelionul pentru glumele de la televizor.

„Citesc mult şi spornic în mijloacele de transport, în ciuda şi în răspărul poluanţilor auditivi”

Pe lângă că eşti scriitor, eseist, traducător, mai eşti cititor profesionist, Adică, vii la serviciu să citeşti – ba mai mult, cărţi de „Râsul lumii”. Eşti de invidiat… 🙂 Câte ore pe zi aloci lecturii profesioniste?

Dacă fac o medie, probabil că între două şi trei ore zilnic. Pare puţin pentru cineva care trăieşte din citit, scris şi vorbit. Însă am multe de făcut: participări la emisiuni TV în direct, ca invitat permanent, înregistrări pentru rubricile de carte şi de limbă română, pentru care scriu scenarii în prealabil, rubrici la radio, articole pentru ziare, reviste şi site-uri, traduceri, lansări, turnee, târguri de carte şi alte evenimente, cărţi de scris, cărţi de redactat etc. Sigur, am zile când abia apuc să citesc treizeci de pagini şi altele în care înghit două sute. Cel mai bine mă simt în mijloacele de transport, acolo citesc mult şi spornic. În ciuda şi în răspărul poluanţilor auditivi.

„Cartea comică pleacă de cele mai multe ori dintr-un gând sau dintr-o intenţie serioasă”

Cum selectezi cărţile ce urmează a fi făcute de „Râsul lumii”?

Până cu doi-trei ani în urmă, aş fi răspuns cu mai mult entuziasm la întrebarea asta. În prezent, „Râsul lumii” este o colecţie cu apariţii mai rare, mai drămuite. Oricum însă, criteriile de selecţie sunt aceleaşi: inteligenţă, talent, evitarea plictiselii şi tâlc. Cartea comică pleacă de cele mai multe ori dintr-un gând sau dintr-o intenţie serioasă. Dintr-o nelinişte, poate dintr-o exasperare. Altminteri, ea deraiază în burlesc şi îşi pierde deopotrivă altitudinea şi miza. Iar cine crede că literatura de acest tip e uşurică şi inutilă e invitat să parcurgă lista următoare: Andrei Pleşu, Eduardo Mendoza, Woody Allen, Păstorel Teodoreanu, Tibor Fischer, George Mikes, Nora Ephron, Des MacHale, Tim Lott, Pierre Desproges, Nigel Williams, Arthur Bloch (cel cu Legile lui Murphy), Jean-Claude Carrière, Peter Mayle, Christopher Buckley, Stephen Fry etc. Cu toţii au apărut în colecţia „Râsul lumii”. Sper că dacă nu i-am convins pe sceptici, măcar le-am stârnit curiozitatea. În fond, Twain, Hašek, Plaut, Molière şi Aristofan sunt autori de factură comică, satirică sau cum vrei. Dar niciunul dintre ei nu mi se pare de umplutură.

„Nu mai ţin minte când am citit ceva doar pentru mine, nu şi pentru alţii”

În timpul liber ce-ţi place să citeşti?

Aici e cel mai uşor de răspuns. Nu mai citesc nimic în timpul liber, fiindcă nu prea mai am aşa ceva. Chiar şi în cele două perioade de concediu din fiecare an citesc cărţi susceptibile de-a apărea ca recomandări la „Dă-te la o carte”. Nu e înfoiere, nu e laudă de sine, e purul adevăr. Nu mai ţin minte când am citit ceva doar pentru mine, nu şi pentru alţii. Iar faptul că nu recomand toate cărţile valoroase pe care le citesc se explică prin criza de timp televizual. Rubrica mea de carte înseamnă cinci minute pe săptămână, nimic mai mult.

Eşti şi realizatorul rubricii „Dă-te la o carte”, în care ne recomanzi ce să citim. Pe ce criterii  alegi cărţile astea?

Trebuie să recurg la o combinaţie de criterii: valoarea cărţii şi a traducerii, când am de-a face cu traduceri, calitatea editorială a apariţiei, alternanţa scriitoare-scriitor, alternanţa consacrat-debutant (ştiai că debutantul care ratează a doua carte se numeşte rebutant?)…

Nu. 🙂

… prinderea în reflector a cât mai multor tipuri de carte (proză scurtă, roman, poezie, eseu, interviuri, confesiuni, jurnal etc.) şi un baleiaj care să acopere cât mai multe edituri: Polirom şi Vellant, Igloo şi Humanitas, Brumar şi Art, Adenium şi Corint, All şi Publica, RAO şi Meteor Press,Trei şi Baroque, Nemira şi Univers, Litera şi Curtea Veche, plus altele şi altele.

După şase sezoane de „Dă-te la o carte”, îmi dau seama cât de frumos şi de complicat e să păstrezi acest echilibru şi în acelaşi timp să livrezi sugestii utile publicului.

Ce titluri ne-ai recomanda pentru vacanţa asta de vară?

Ca unul care crede că e bine să citeşti tot timpul şi pentru care cartea de vacanţă nu e o carte uşoară, ci o carte pe care poţi s-o citeşti şi în timpul vacanţei, propun următoarele: Paul Beatty – Io contra Statelor Unite ale Americii (Litera), John Williams – Augustus (Polirom), Kassia St. Clair – Culorile şi viaţa lor secretă (Baroque Books & Arts), Jonathan Safran Foer – Iată-mă (Humanitas Fiction), Fredrik Backman – Un bărbat pe nume Ove (Art).

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.