Este greu de înţeles şi acum, după 12 ani de la închiderea Fabricii de Ţigarete Timişoara, care a fost motivul lichidării unei unităţi economice modernizate, cu perspective bune de profit. Cert este că, deşi în urmă cu câţiva ani se vehicula demararea unei anchete DNA, lucrurile nu s-au mişcat spre vreo finalitate. Şi, probabil, o parte din fapte s-au şi prescris.

O anchetă care nu a dus nicăieri

Deşi lucrurile nu au fost limpezi încă de la momentul privatizării Societăţii Naţionale Tutunul Românesc, în urmă cu mai bine de 15 ani, proces care a dus şi la închiderea Fabricii de Ţigarete Timişoara, până în momentul de faţă nu s-a reuşit să se finalizeze o anchetă care să lămurească dacă procedurile din care Statul a ieşit cu o pagubă consistentă au fost sau nu în litera legii.

În 2011, DNA anunţa că are în lucru un dosar care vizează inclusiv înstrăinarea acestei societăţi, într-o tranzacţie din care Statul a ieşit păgubit. Conform informaţiilor dela vremea respectivă, procurorii DNA verificau afacerile omului de afaceri Ioan Niculae, artizanul privatizării societăţii Tutunul Românesc, controlând legăturile dintre fostul patron al InterAgro şi două firme producătoare de tutun, implicate în controversata afacere “Tutunul Românesc”, prin care regia a fost privatizată şi re­privatizată în dauna Statului.

Procurorii anunţau că vor să afle dacă în spatele celor două societăţi s-ar afla chiar Ioan Niculae, care a reuşit prin manevre succesive să elimine capitalul străin din Tutunul Românesc şi să obţină controlul societăţii, deşi el pornea ca minoritar.

În urmă cu patru ani, un fost asociat al său, Antonello Celestini, partener în reprivatizarea Tutunului Românesc, acuza implicarea autorităţilor române în îndepărtarea sa din afacere, lansând acuzaţii de corupţie la adresa unor inspectori vamali şi funcţionari ai ANAF.

După aceste informaţii, vehiculate acum patru ani, dinspre DNA nu a mai venit nicio informaţie oficială în acest sens, deşi omul de afaceri Ioan Niculae a mai fost audiat în dosare care nu au nicio legătură cu SNTR – cum ar fi dosarul Romgaz sau mai celebrul „Mită la PSD”.

Conform unor informaţii apărute recent însă, privatizarea SNTR nu a făcut vreodată obiectul unei anchete penale. Raportul Curții de Conturi și cel al Autorității Naționale de Control, care indicau suspiciuni de nereguli, nu s-a concretizat până acum la nivel de Parchete, și nici instituțiile respective nu au găsit necesar să facă vreo sesizare oficială. Salariaţii fostei Fabrici de Ţigări Timişoara, parte a societăţii Tutunul Românesc, spun că, oricum, o anchetă demarată după 2010 reprezenta un demers tardiv, pentru că eventualele infracţiuni ar fi căzut sub spectrul prescrierii.

Fabrică vândută pe cinci milioane de lei, în vreme ce doar patri­moniul valora 24,3 milioane de lei

Privatizarea care a dus la închide­rea Fabricii de Ţigări de la Timişoara a fost una scandaloasă, cu atât mai mult cu cât, într-o analiză econo­mico-financiară a Fabricii de Ţigarete Timişoara, întocmită în iunie 2000, reieşea că, pe atunci, fabrica lucra în profit, nicidecum în pierdere.

La sfâr­şitul aceluiaşi an, fabrica timişoreană înregistra un profit de 17 miliarde de lei vechi (1,7 milioane de lei) având de încasat facturi şi creanţe de 16 miliarde de lei vechi (1,6 milioane de lei). Valoarea totală a patrimoniului fabricii era la vremea respectivă de 243 de miliarde de lei (24,3 milioane de lei noi). 

Statul nu a iniţiat nicio anchetă care să elucideze cum a fost posibil ca una dintre ultimele şi cele mai mari întreprinderi de stat din industria românească sa fie vândută pe 1,6 mi­lioane de dolari (aproximativ 5 milioane de lei), în vreme ce doar patri­moniul unei singure fabrici (cea de la Timişoara) valora 24,3 milioane de lei.

În momentul demarării procedurii de privatizare, spun reprezentanţii fostului sindicat, fabrica de la Timişoara era pe profit, avea contracte profitabile de export şi promisiunea încheierii unor alte contracte în ţările scandinave, trecuse printr-un proces de retehnologizare şi modernizare a utilajelor, şi lansase şi o nouă marcă de ţigări, Millenium, care a fost intens promovată printr-o campanie publicitară.

Fabrica de Ţigarete Timişoara nu a fost lăsată de conducerea de la Bucureşti nici să-şi vândă ţigările din stoc. Deşi existau comenzi, nu a fost lăsată să producă, nu a fost lăsată să demonstreze că poate să fie profitabilă.

La începutul anului 2003 conducerea Fabricii de ţigări Timisoara cerea, printr-o adresă oficială adresata conducerii centrale a SNTR să fie lăsată să-şi vândă cele 200 de tone de ţigări fără filtru pe care le avea în stoc, in condiţiile în care pe piaţă acest gen de ţigări erau foarte solicitate, iar distribuitorii fabricii, stabiliţi de SNTR, nu aveau pe stoc ţigări fără filtru.
Dintr-un raport al SNTR-ului reiese ca în perioada 1995 – 1999 s-au efectuat investiţii în fabrică, inclusiv în cea de la Timişoara, în sumă de aproximativ 100 de milioane de dolari, finanţarea parţială a acestora fiind asigurată din credite garantate de stat, purtătoare de dobânzi cu valori cuprinse între 8 şi 10%. De ce Statul a investit atât într-o societate pe care voia oricum să o vândă, mai ales ca unele utilaje cumpărate nu au fost folosite niciodată? Toate aceste evenimente sunt inexplicabile, raportate la închiderea ulterioară.

“Evident că fabrica de la Timişoara era profitabilă. Exista un întreg sistem de distribuţie, exista un sistem bine structurat de colectare a materiei prime şi aşa mai departe. Acum nu mai există nimic. Am atras atenţia la Prefectura Timiş, de nenumărate ori, că nu e admisibil să se închidă o unitate profitabilă. Aşa a fost politica vremii. România nu mai trebuia să producă nimic, ci să fie doar o piaţă de desfacere”, spune Aurel Mihuţ, actual lider sindical UGSR, fost lider sindical BNS Timiş, confederaţie la care era afiliat şi Sindicatul Fabricii de Ţigări Timişoara.

Un alt lider sinducal, Nina Vuici, fost lider de sindicat al Fabricii de Ţigări Timişoara, spune că toate fabricile s-au închis, în mod inexplicabil, confirmând şi ea că unitatea de la Timişoara a fost mereu profitabilă. “Toate unităţile SNTR puteau rămâne productive şi pe profit. De pe urma lor Statul putea încasa venituri considerabile. Şi nu vorbesc doar despre fabrica de la Timişoara, ci despre toate fabricile SNTR”, mai spune Nina Vuici.

Fabrica de Ţigarete Timişoara a adăpostit în ultimii ani magazine de mobilier sau birouri de firme. La un moment dat se discuta varianta trans­formării ei în cazinou. Prin 2003 se zvo­nea că şi controversatul om de afaceri Zaher Iskandarani, acum dat în urmărire general, ar fi fost interesat de achiziţia ei. Probabil că în momentul de faţă se speră că valoarea îi va creşte din nou, într-o eventuală revenire a pieţei imobiliare.

Cert este că anul trecut conducerea Primăriei Timişoara atenţiona societatea care administrează imobilul, şi care face parte din grupul de firme care au derulat pe vremuri privatizarea, că trebuie să se aştepte la amenzi mari dacă nu ia măsuri urgente de reabilitare a clădirii, ajunse într-o stare avansată de degradare, deşi face parte din categoria imobilelor declarate monument istoric şi reprezentative pentru patrimoniul arhitectural industrial al Timişoarei. „La Fabrica de ţigări proprietarii s-au tot schimbat. Un singur lucru a rămas la fel: deteriorarea la nivelul faţadei. Clădirea este monument istoric. A fost întocmită o somaţie pe Legea 422, privind protejarea monumentelor istorice”, precizau anul trecut reprezentanţii Primăriri Timişoara, care remarcau că sunt probleme cu faţada fostei fabrici, în timp ce partea din spate a clădirii este mult mai distrusă. Contactat acum de TIMPOLIS, viceprimarul Traian Stoia spune că nu ştie ce s-a mai întâmplat între timp: “A trecut un an de când am remarcat acele problem.”

Doar 28 de hectare, cultivate cu tutun, în Timiş

Pe plan naţional, producătorii agricoli au renunţat treptat la cultivarea tutunului, după închiderea, pe rând, a marilor fabrici de tutun din subordinea Societăţii Naţionale a Tutunului Românesc, privatizată în 2003.

Închiderea Fabricii de Ţigarete Timişoara a făcut ca şi în Timiş producătorii să renunţe la această cultură, deşi era una dintre cele mai profitabile din judeţ. Tutunul  este o plantă nepretenţioasă şi care asigura producţii mari în judeţ. Astfel, dacă în 1992 se obţineau 24 de tone de tutun în judeţ, în 1998 s-a ajuns la o producţie de peste 900 de tone, datorită contractelor ferme şi profitabile încheiate cu Fabrica de Ţigări Timişoara. După care, din cauza închiderii fabricii, tutunul nu a mai fost cultivat deloc.

Reprezentanţii Direcţiei Judeţene Agricole Timiş spun că abia în ultimii doi ani a reînceput cultivarea de tutun în Timiş, pe suprafeţe relativ mici, beneficiarul producţiei fiind o fabrică din Ungaria. 

Conform unor specialişti ai DADR Timiş, este inexpli­cabil de ce producătorii agricoli nu se îndreaptă spre această cultură, pentru care şi în pre­zent Statul român dă o subven­ţie mare la hectar. În Timiş, banii aferenţi subvenţiei, care nu sunt deloc puţini, sunt înca­saţi de firma din Ungaria, pen­tru că reglementările arată că subvenţia se ia de cel care face însămânţarea, nu de cel care deţine pământul.