Dispariţia Fabricii de Ciorapi Timişoara, oficializată după şase ani de procese

Fosta Fabrica de Ciorapi TimisoaraRecent la Tribunalul Timiş a fost oficializată dispariţia unui reper al industriei timişene – Fabrica de Ciorapi Timişoara. A rămas în urmă un fel de chioşc-turn cu o bucată din peretele fostei fabrici, pe care Ministerul Culturii trebuia să o transforme de ani de zile în clădire-monument, şi multe regrete cu privire la sfârşitul unei unităţi care, spun foşti angajaţi şi sindicalişti, ar fi putut să fie şi azi profitabilă şi funcţională.

 

Un proces-maraton

Deşi, teoretic, procesele de insolvenţă ar trebui să se judece cu celeritate, procesul de insolvenţă al fostei Fabrici de Ciorapi Timişoara a durat, la Tribunalul Timiş, peste şase ani, încheindu-se recent cu oficializarea stării de insolvenţă şi cu dispunerea achitării datoriilor celor înscrişi în masa credală.

Început în 2009, procesul a fost lungit de multiplele întârzieri şi de neînţelegeri legate de bunurile fostei fabrici care pot fi valorificare, instanţa consemnând de multe ori amânări „pentru continuarea procedurii şi pentru a se stabili de comun acord cu creditorii preţul ciorapilor aflaţi pe stoc.”

De altfel, şi în ultima perioadă fabrica ajunsese să vândă ciorapi cu un leu perechea, pentru a se încerca plata multipelor datorii acumulate de unitate.

Practic, în acest moment, s-a oficializat dispariţia unei unităţi de referinţă a industriei timişorene. Printre creditorii ajunşi parte în proces, care sperau să-şi recupereze măcar o parte din banii datoraţi de fosta unitate, se numără Retim, ANAF, Administraţia Fondului pentru Mediu, Aquatim, 1 Iunie, Eon Gaz şi Kaufland România.

Sfârşitul este lamentabil, raportat la faptul că, potrivit unor foşti lideri de sindicat ai fabricii, dacă se luau măsuri încă din anii 1992-1994, fabrica putea fi salvată. Aceştia spun că, în ultimii ani, fabrica nu a mai lucrat la capacitatea ei normală, deşi avea aproximativ 3.000 de angajaţi şi era una dintre cele mai mari unităţi de acest gen din ţară. Aceasta putea produce ciorapi pentru toată ţara, acoperind toată cererea pe acest segment. Foştii lideri de sindicat mai susţin că s-ar fi impus retehnologizarea fabricii, ceea ce nu s-a întâmplat, iar felul în care s-au distribuit şi s-au vândut acţiunile între angajaţi, după privatizarea prin metoda MEBO, nu a fost unul fericit. Aşa s-a ajuns la stadiul din prezent.

Clădirea de pe strada Mihai Kogălniceanu a fost vândută, iar fabrica s-a mutat cu chirie la Fabrica 1 Iunie, decizie care, după părerea sindicaliştilor, a fost extrem de neinspirată, neexistând niciun motiv pentru care, dispunând de o clădire proprie, să se ia decizia mutării în chirie a unităţii.

Paradoxal, raportat la situaţia de acum, este faptul că în anul 2004 vânzările pe plan intern ale fabricii s-au dublat, în principal datorită livrărilor pe reţele comerciale mari. Fabrica îşi permitea chiar să facă livrări în întreaga ţară, folosind firme de curierat rapid. Având, evident, avantajul unei mărci româneşti de tradiţie şi al utilizării unor materii prime de calitate, fabrica putea rămâne funcţională pe mai departe, mai ales că preţurile practicate erau competitive.

În mod inexplicabil, în doar patru ani societatea a ajuns să aibă o situaţie economică tot mai grea. Totul a culminat cu deschiderea procedurii de insolvenţă, aprobată de Tribunalul Timiş, în iunie 2009, în octombrie aceeaşi instanţă dispunând intrarea în faliment a fabricii şi, după ani de judecată, procesul s-a finalizat cu oficializarea stării de faliment şi dispunerea achitării restului datoriilor către creditorii înscrişi la masa credală.

„Din punctul meu de vedere, fabrica putea continua şi acum să producă şi să fie profitabilă, pentru că nu se putea spune că nu mai era nevoie de mărfurile realizate aici”, spune fostul lider judeţean al Cartelului Sindical Alfa, Ştefan Gogoşanu.

Un ansamblu arhitectural original

În urma fostei fabrici nu a mai rămas, din corpul principal, decât un soi de chioşc-turn, realizat pentru a salva o parte din basoreliefurile de pe frontispiciul clădirii, în spatele ei fiind amenajat un supermarket modular, cu parcarea aferentă.

Problema clădirii reprezentative pentru patrimoniul industrial al Timişoarei, de pe strada Mihai Kogălniceanu, a fost gestionată dezastruos de miniştrii UDMR şi USL care s-au perindat la conducerea Ministerului Culturii.  

În urmă cu ani de zile, Comisia Regională a Monumentelor şi Siturilor Istorice a solicitat un studiu istoric şi cartarea valorică a clădirilor din incintă şi a precizat că nu e de acord cu eventuala demolare a clădirii, considerând că trei dintre imobilele complexului, mozaicul şi curtea interioară sunt importante pentru arhitectura industrială reprezentativă a oraşului. Documentaţia a fost înaintată departamentului de resort al Ministerului Culturii, în vederea clasării. Astfel, intenţia a fost ca toate clădirile vechi ale Fabricii de Ciorapi să devină monument de arhitectură de sine stătător şi să facă parte din ansamblul Fabric.

Însă, în ciuda demersurilor repetate făcute de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Timiş, Ministerul Culturii a întârziat emiterea ordinului care să legifereze clasarea ca monument a celor trei clădiri vechi ale complexului. Reprezentanţii Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu susţin că au solicitat în repetate rânduri să se emită acel ordin, cerând clasarea de urgenţă a ansamblului în categoria imobilelor de patrimoniu. Însă nu s-a făcut nimic în acest sens. „S-a obţinut păstrarea unei porţiuni, legată de o clădire pe colţ, declarată de patrimoniu, şi a faţadei. Mai mult nu se putea obţine în actualul context. Ansamblul nu e monument istoric, deci a putut fi demolat legal”, preciza conducerea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu.

Primăria Timişoara a dat în 2014 autorizaţia necesară pentru lucrările de desfiinţare parţială, urmare a unei autorizaţii şi mai vechi, din octombrie 2013, care prevedea “desfiinţare parţială construcţii existente cu păstrarea corpurilor conform adresei nr. 2111/15 octombrie 2013 a Direcţiei pentru Cultură Timiş (corpurile de clădire A,B, C construite de arhitectul Laszlo Szekely, respectiv corpurile de pe str. Drăgăşani şi str. M. Kogălniceanu) şi obţinere autorizaţii de construcţii pentru comerţ şi servicii – amenajare spatiu comercial Kaufland, schimbare destinaţie, accese auto si parcare, amenajări exterioare, împrejmuire, elemente de signalistică.”

Lucrările din zonă au avut, deci, toate avizele locale necesare, şi ele ar fi putut fi stopate doar dacă Ministerul Culturii se mobiliza în trei ani să semneze o hârtie care să oficializeze clasarea de urgenţă a ansamblului în categoria imobilelor de patrimoniu.

„Mie nu-mi place ce s-a realizat acolo. Din punct de vedere urbanistic, toată zona aceea e destructurată, e un amestec de clădiri vechi, clădiri noi, blocuri şi case. Trebuia să existe un front comun care să respecte specificul zonei. Modul în care s-a transformat clădirea fostei Fabrici de Ciorapi nu e prea reuşit”, crede arhitectul timişorean Radu Radoslav.

Demersuri fără finalitate pentru fostele mărci industriale româneşti

Peste doi ani, Fabrica de Ciorapi Timişoara ar fi trebuit să sărbătorească 100 de ani de la înfiinţare.

Privatizată prin metoda MEBO, cu acţiuni distribuite angajaţilor, societatea, devenită Ciorapi Cifa SA, avea un avantaj mare pentru că, spunea fosta conducere, funcţiona în acelaşi perimetru productiv şi administrativ, nefiind afectată de niciun proces de divizare sau agregare cu alţi agenţi economici. Soluţia aleasă părea a fi bună pentru că, pe parcursul anilor 1991 – 1992 şi-a diversificat activitatea. Din 1995, de când societatea a beneficiat de un flux tehnologic complet, inclusiv vopsitorie proprie, activitatea a fost chiar intensă. Începând cu 1999, societatea a început să facă export în Italia, Germania, Elveţia, Franţa, din exporturi provenind aproximativ 80% din cifra de afaceri. Or, o întreprindere timişoreană de tradiţie care lucrează pentru export devenise încă de atunci o raritate în peisajul industrial local.

Din păcate, drumul urmat ulterior a făcut ca încă un produs-marcă la Timişoarei să se adauge la lista brand-urilor industriale dispărute. De altfel, în 2001 mai multe sindicate timişorene cereau administraţiei judeţene şi guvernanţilor vremii să facă demersuri pentru identificarea brand-urilor industriale locale, şi găsirea unor soluţii pentru revitalizarea lor, pe principiul că este păcat să se piardă mărci valorizate de-a lungul anilor, şi la care consumatorii de pe plan local ţin. „La aceste petiţii nu am primit niciun răspuns. Nu e vorba doar de Fabrica de Ciorapi – şi aceasta, şi majoritatea unităţilor industriale timişene ar fi putut fi profitabile şi funcţionale. Se pare însă că s-a dorit altceva – au fost cu totul alte interese – legate de patrimoniul imobiliar, de profitul obţinut rapid şi în niciun caz nu a urmărit nimeni păstrarea şi crearea unor locuri de muncă, sau dezvoltarea economică fiabilă”, crede Ştefan Gogoşanu.

Print Friendly, PDF & Email