Timişorenii care au trecut recent pe strada Mihai Kolgălniceanu au observat cum clădirea principală a fostei Fabrici de Ciorapi Timişoara a dispărut, rămânând în loc un singur perete, cel frontal, cu celebrul basorelief al ţesătoarei. Aici se va construi un hypermarket, deşi e greu de imaginat cum va integra viitoarea clădire ce a mai rămas din fabrică. Deşi i se cere de ani de zile să declare clădirea monument istoric, protejând-o în acest fel de demolare, Ministerul Culturii a avut, se pare, alte priorităţi. Mai mult, un proces iniţiat pe această temă a fost pierdut prin neprezentare.

Litigiu “soluţionat” prin neprezentare

Măsura competenţei miniştrilor UDMR şi USL care s-au tot perindat în ultimii ani pe la conducerea Ministerului Culturii poate fi dedusă şi din felul în care a fost gestionată problema unei clădiri reprezentative pentru patrimoniul industrial al Timişoarei, cea a Fabricii de Ciorapi, de pe strada Mihai Kogălniceanu. Mai precis a fostei clădiri. Pentru că din corpul principal nu a mai rămas decât un perete, cel al faţadei, care, probabil, trebuie încorporat rapid într-o structură construită, deşi e greu de imaginat cum va fi integrat în supermarketul ce se doreşte a fi construit în zonă.

În urmă cu ceva timp, Comisia Regională a Monumentelor şi Siturilor Istorice a solicitat un studiu istoric şi cartarea valorică a clădirilor din incintă şi a precizat că nu e de acord cu eventuala demolare a clădirii, considerând că trei dintre imobilele complexului, mozaicul şi curtea interioară sunt importante pentru arhitectura industrială reprezentativă a oraşului. Documentaţia a fost înaintată departamentului de resort al Ministerului Culturii, în vederea clasării. Astfel, intenţia a fost ca toate clădirile vechi ale Fabricii de Ciorapi să devină monument de arhitectură de sine stătător şi să facă parte din ansamblul Fabric.

Problema este că, în ciuda demersurilor repetate făcute de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Timiş, Ministerul Culturii a întârziat emiterea ordinului care să legifereze clasarea ca monument a celor trei clădiri vechi ale complexului. Reprezentanţii fostei Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a Judeţului Timiş, acum Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş, ne spuneau încă de anul trecut că au solicitat în repetate rânduri să se emită acel ordin. Dacă ar fi emis acum, acesta nu mai ar mai avea niciun rost. “De ani de zile Ministerului Culturii i se cere emiterea acestui ordin. Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş şi-a făcut treaba, din acest punct de vedere. Ministerul Culturii, nu, şi a existat şi un proces pe această temă, legat de demolarea clădirilor, pe care Ministerul Culturii l-a pierdut, prin neprezentare, din câte ştiu eu. Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş a făcut nenumărate solicitări, prin care cerea clasarea de urgenţă a ansamblului în categoria imobilelor de patrimoniu. Nu s-a făcut nimic în acest sens. S-a obţinut păstrarea unei porţiuni, legată de o clădire pe colţ, declarată de patrimoniu, şi a faţadei. Mai mult nu se putea obţine în actualul context. Aşa, în momentul de faţă, ansamblul nu e monument istoric, deci a putut fi demolat legal”, ne-a declarat Sorin Vlad Predescu, directorul executiv al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Timiş.

Concluzii “moralizatoare”

După ce inevitabilul s-a produs, viceprimarul Timişoarei, Traian Stoia, a ieşit la rampă cu declaraţii “războinice”, prin care şi-a declarat nemulţumirea în legătură cu decizia Direcţiei de Cultură Timiş, care emisese, în 28 martie 2014, un aviz care acordă constructorului ce lucrează pentru Kaufland posibilitatea de desfiinţare a construcţiei. Traian Stoia nu a menţionat însă faptul că miniştrii UDMR şi USL din ultimii ani nu au încadrat clădirea în categoria monumentelor istorice, lucru care a făcut posibilă demolarea. “Problema e că, în Ungaria, la câteva sute de kilometri de noi, un monument istoric similar e păstrat în integralitatea lui şi îngrijit de autorităţile locale şi de Guvernul care stabileşte ce e bine şi ce rău. La noi se păstrează doar parţial, probabil în funcţie de nişte interese”, declara primarul Traian Stoia.

Cu sau fără aceste declaraţii, şi Primăria Timişoara a dat în vară autorizaţia necesară pentru lucrările de desfiinţare parţială, urmare a unei autorizaţii şi mai vechi, din octombrie 2013, care prevedea “desfiinţare parţială construcţii existente cu păstrarea corpurilor conform adresei nr. 2111/15 octombrie 2013 a Direcţiei pentru Cultură Timiş (corpurile de clădire A,B, C construite de arhitectul Laszlo Szekely, respectiv corpurile de pe str. Drăgăşani şi str. M. Kogălniceanu) şi obţinere autorizaţii de construcţii pentru comerţ şi servicii – amenajare spatiu comercial Kaufland, schimbare destinaţie, accese auto si parcare, amenajări exterioare, împrejmuire, elemente de signalistică.”

Astfel, lucrările din zonă au toate avizele locale necesare, şi ele ar fi putut fi stopate doar dacă Ministerul Culturii se mobiliza în trei ani să semneze o hârtie şi să pună o ştampilă.

O privatizare cu final lamentabil

În 2008 Fabrica de Ciorapi Timişoara ar fi trebuit să sărbătorească 100 de ani de la înfiinţare. Întreprinderea a fost înfiinţată în 1908, ca sucursală a fabricii Elso Gyulai Kottot es Szovott R.T., din Gyula, care la acea dată era cea mai mare unitate de profil din Europa de Est. După anii Primului Război Mondial, în 1921, fabricatimişoreană a fost preluată de către o firmă din Bucureşti, denumirea fabricii devenind Standard – Prima Fabrică de Ciorapi din Timişoara. În 1926, avea deja opt ateliere de tricotat ciorapi. În 1949 a fost expropriată, conform legii naţionalizării, şi transformată în Fabrica Ocsko Terezaia.

În 1990, a luat-o pe un alt drum, ce părea promiţător. Privatizată prin metoda MEBO, cu acţiuni distribuite angajaţilor, societatea, devenită Ciorapi Cifa SA, avea un avantaj mare pentru că, spunea fosta conducere, funcţionează în acelaşi perimetru productiv şi administrativ, nefiind afectată de niciun proces de divizare sau agregare cu alţi agenţi economici. Soluţia aleasă părea a fi bună pentru că, pe parcursul anilor 1991 – 1992 şi-a diversificat activitatea. Din 1995, de când societatea a beneficiat de un flux tehnologic complet, inclusiv vopsitorie proprie, activitatea a fost chiar intensă. Începând cu 1999, societatea a început să facă export în Italia, Germania, Elveţia, Franţa, din exporturi provenind aproximativ 80% din cifra de afaceri. Or, o întreprindere timişoreană de tradiţie care lucrează pentru export devenise încă de atunci o raritate în peisajul industrial local.

Paradoxal, raportat la situaţia de acum, este faptul că în anul 2004 vânzările pe plan intern ale fabricii s-au dublat, în principal datorită livrărilor pe reţele comerciale mari. Fabrica îşi permitea chiar să facă livrări în întreaga ţară, folosind firme de curierat rapid. Având, evident, avantajul unei mărci româneşti de tradiţie şi al utilizării unor materii prime de calitate, fabrica putea rămâne funcţională pe mai departe, mai ales că preţurile practicate erau competitive.

În mod inexplicabil, în doar patru ani societatea a ajuns să aibă o situaţie economică tot mai grea. Totul a culminat cu deschiderea procedurii de insolvenţă, aprobată de Tribunalul Timiş, în iunie 2009, în octombrie aceeaşi instanţă dispunând intrarea în faliment a fabricii. Printre creditorii ajunşi parte în proces se numără Retim, ANAF, Administraţia Fondului pentru Mediu, Aquatim, 1 Iunie, Eon Gaz şi Kaufland România.

“Fabrica de Ciorapi Timişoara ar fi putut rămâne şi azi o societate profitabilă, cu acelaşi obiect de activitate. Avea experienţă, avea utilaje noi, avea personal calificat, avea spaţii adecvate şi o reţea de distribuţie formată. Nu pot decât să cred că au existat interese, inclusiv din interior pentru ca fabrica să se închidă, pentru că era dorit acel spaţiu. Fabrica de la Timişoara era una dintre cele mai vechi din acest domeniu, şi nu văd de ce nu ar fi putut rezista pe piaţă mai departe, în condiţiile în care unele unităţi înfiinţate după revoluţie cu acelaşi profil o duc şi acum foarte bine”, spune Ştefan Gogoşanu, liderul sindical al Cartel Alfa Timiş.

Conform unor foşti lideri de sindicat ai fabricii, dacă se luau măsuri încă din anii 1992 – 1994, fabrica putea fi salvată. Aceştia mai spun că, în ultimii ani, fabrica nu a mai lucrat la capacitatea ei normală, deşi avea aproximativ 3.000 de angajaţi şi era una dintre cele mai mari unităţi de acest gen din ţară. Aceasta putea produce ciorapi pentru toată ţara, acoperind toată cererea pe acest segment. Foştii lideri de sindicat mai susţin că s-ar fi impus retehnologizarea fabricii, ceea ce nu s-a întâmplat, iar felul în care s-au distribuit şi s-au vândut acţiunile între angajaţi, după privatizarea prin metoda MEBO, nu a fost unul fericit. Aşa s-a ajuns la stadiul din prezent. Clădirea de pe strada Mihai Kogălniceanu a fost vândută, iar fabrica s-a mutat cu chirie la Fabrica 1 Iunie, decizie care, după părerea sindicaliştilor, a fost extrem de neinspirată, neexistând niciun motiv pentru care, dispunând de o clădire proprie, să se ia decizia mutării în chirie a unităţii.