În istoria retrocedărilor de sedii de spitale din Timişoara, se remarcă un fenomen de revendicare „la dublu” a imobilelor confiscate de comunişti în anii ’50. Adică, suprafaţa ce face obiectul litigiilor poate fi dublă faţă de suprafaţa imobilului naţionalizat de stat. Recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a publicat decizia in extenso a deciziei luate în procesul retrocedării Secţiei de Balneofizioterapie a Spitalului Municipal Timişoara, din care reiese că statul nu are cum să retrocedeze în natură o suprafaţă de aproape 1.000 de metri pătraţi, în condiţiile în care clădirea naţionalizată iniţial avea doar 500 de metri pătraţi. Situaţia e similară cu cea întâlnită în procesul de retrocedare a celebrului corp de clădire de la Spitalul de Copii „Louis Ţurcanu”.

Litigiu pe „ruinele” statului

În acest an se anunţa ca o mare victorie obţinută în instanţă faptul că Secţia de Balneofizioterapie a Spitalului Municipal Timişoara nu va mai fi evacuată din clădirea de pe bulevardul C.D. Loga nr. 42 – 44, în care funcţionează, după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins restituirea în natură, stabilindu-se că moştenitoarea va fi despăgubită de Statul român prin Fondul Proprietatea. Teoretic, ar fi fost strigător la cer ca instanţa supremă să constate altceva, după ce toate instanţele prin care s-a derulat, vreme de şase ani, procesul au stabilit că pretenţiile aferente revendicării sunt exagerate, iar utilitatea spaţiului respectiv nu poate face obiectul unei revendicări în natură.

Rămâne, însă, deschisă o întrebare: de ce instanţele de judecată nu au putut gândi la fel de limpede în cazul tuturor celorlalte secţii de spitale pierdute definitiv şi irevocabil, după ce au fost retrocedate în natură?

Dincolo de această dilemă, care ar trebui lămurită, eventual, de Inspecţia Judiciară, în acest proces, în care decizia, in extenso a fost publicată recent de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concludent a fost faptul că s-a ajuns să se discute despre o suprafaţă desfăşurată de aproape 1000 de metri pătraţi, deşi imobilul naţionalizat nu avea mai mult de 600 de metri pătraţi. Aceasta în condiţiile în care Statul român a arătat că, „în afara construcţiilor noi, după anul 1963 a mai fost construită şi o clădire cu suprafaţa desfăşurată de 133 de metri pătraţi, lipită de imobilul existent şi comunicând cu acesta, astfel că suprafaţa construită după exproprierea imobilului depăşeşte cu 100% suprafaţa construită preluată de statul român”, iar „prin modul de construire, poziţia şi funcţionalitatea clădirilor edificate, acestea constituie un corp comun, cu destinaţia funcţionării Secţiei Clinicii de Balneo-fizioterapie a spitalului.”

Practic, instanţa nu ar fi avut cum să retrocedeze parţial spaţiul respectiv. Cu toate acestea, avocaţii care au susţinut solicitarea de revendicare argumentează că, în general, restul suprafeţei construite de stat este o ruină şi nu mai poate fi folosită de către secţia spitalicească. „Pârâtul Statul Român nu a extins construcţiile cu peste 100 % din aria desfăşurată iniţială a imobilul în speţă, dar şi dacă acest fapt s-ar fi întâmplat, în prezent lucrările executate de Statul Român sunt ruine, acestea neputând fi utile nici reclamantei, iar, la nevoie, bunul solicitat poate fi dezmembrat de ruina proprietatea Statului Român şi, de asemenea, poate fi administrat şi folosit separat. Atât instanţele de judecată, cât şi entitatea notificată aveau obligaţia de a respecta principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor”, a fost motivaţia adusă în faţa judecătorilor instanţei supreme. Magistraţii nu s-au lăsat impresionaţi de argumentaţia cu „ruinele” şi au concluzionat că noile construcţii edificate nu constituie o construcţie de sine stătătoare faţă de imobilul a cărui restituire s-a solicitat şi care a făcut obiectul preluării prin expropriere de către stat, extinderile fiind realizate în baza unor proiecte întocmite de specialişti arhitecţi autorizaţi pentru construcţii de sănătate, acestea fiind concepute ca extinderi funcţionale ale clădirii iniţiale. Totodată, au ajuns la concluzia că, spre deosebire de ce s-a susţinut de către cei care au făcut revendicarea, „corpul D de construcţie, respectiv fundaţia, nu poate fi considerată o lucrare abandonată pentru că nu a fost finalizată, iar corpul E (bazinul hidroterapeutic) nu poate fi considerat inutil unităţii deţinătoare, doar pentru că de patru ani de zile nu mai este funcţional, având nevoie de lucrări de reparaţii, investiţiile în acest sens fiind sistate şi ca urmare a demersurilor iniţiate de reclamantă.”

Judecătorii au mai menţionat că, dat fiind specificul afecţiunilor medicale ce intră în sfera activităţii spitalului, nu este în căderea reclamantei să facă aprecieri asupra caracterului inutil al bazinului hidroterapeutic.

Sunt argumente de bun simţ, care au înclinat balanţa împotriva cererii de retrocedare a imobilului în natură. În acest sens, este greu de înţeles de ce aceste argumente nu au putut fi acceptate şi de instanţele care au decis retrocedarea în natură a unor secţii revendicate, aparţinând unor spitale timişorene, pentru că în toate cazurile spaţiile au fost adaptate utilizării în scopuri medicale.

Argumente care nu au funcţionat în cazul Spitalului „Louis Ţurcanu”

Totuşi, deşi era vorba de acelaşi gen de speţă, respectiv despre retrocedarea unui imobil utilizat ca spital sau corp de spital, decizia instanţei a fost diametral opusă în cazul imobilului revendicat, aparţinând Spitalului de Copii „Louis Ţurcanu”.

Secţia de Pneumologie şi laboratorul acestuia au fost evacuate de către proprietarii oficializaţi prin decizia instanţei. Aceasta deşi există în derulare la nivelul DNA o anchetă menită să lămurească multiplele semne de întrebare legate de procesele de retrocedare care au decimat în ultimii ani patrimoniul imobiliar al unităţii spitaliceşti timişorene.

În perioada interbelică clădirea în care funcţionează acum Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică a Spitalului de Copii a aparţinut Societăţii Anonime Institutul Chirurgic Ortopedic Timişoara. Odată cu naţionalizările din anii ’50, imobilul a fost luat de Stat, iar aici a ajuns să funcţioneze Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică a Spitalului de Copii. După Revoluţie, soţia fostului proprietar, Liviu Gabor, cetăţean german, a început demersurile pentru recuperarea clădirii. Însă, între timp, în aceeaşi locaţie, a fost construit şi un corp de clădire nou, intabulat în 2004. În momentul în care Spitalul de Copii a fost transferat de la minister la Primăria Timişoara, Municipalitatea a iniţiat demersuri pentru a intra şi în posesia imobilului. Astfel, în 2004, Primăria a cerut, fără să obţină acest lucru în instanţă, să devină proprietară a Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică a Spitalului “Louis Ţurcanu”, care a rămas în continuare în proprietatea Ministerului Sănătăţii. După care, în 2006, imobilul în care funcţionează Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică a fost restituit fostului proprietar, printr-o decizie a Ministerului Sănătăţii. Însă, ca “bonus”, alături de clădirea care a aparţinut fostului proprietar a fost restituit şi corpul de clădire nou, construit de spital din bani publici.
În decizia din 15 martie 2006, prin care Ministerul Sănătăţii a hotărât restituirea în natură a imobilului format din teren şi clădire, situate în Timişoara şi aparţinând Spitalului Clinic de Copii “Louis Ţurcanu”, se preciza că a fost revendicat spaţiul Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică, format din clădire şi teren în suprafaţă de 1.452 de metri pătraţi, fără să se pomenească nimic despre construcţia unei aripi noi aferente acestei clinici. Aceasta a fost o decizie care nu se potriveşte cu decizia luată în cazul Secţiei de Balneofizioterapie a Spitalului Municipal Timişoara.

Consilier local:”Inspecţia Judiciară poate iniţia o anchetă care să clarifice chestiunile scandaloase legate de retrocedări”

Unii consilieri locali timişoreni apreciază că nu ar fi tardivă o anchetă a Ministerului Justiţiei, care să lămurească aspectele controversate legate de retrocedările din Timişoara. „La Primărie s-au făcut tot felul de demersuri, însă retrocedările s-au făcut prin decizii ale instanţei. Aşadar, doar Inspecţia Judiciară poate iniţia o anchetă care să clarifice chestiunile scandaloase legate de retrocedări, care se ştiu, şi despre care se vorbeşte în Timişoara. Suntem obişnuiţi cu sintagma că nu putem comenta deciziile justiţiei, însă o formă de control ar trebui să existe”, spune consilierul local PDL Maria Sărăcan.

Totuşi, interpelat pe subiectul oportunităţii iniţierii unei anchete legate de retrocedările de la Timişoara, Ministerul Justiţiei a precizat că „în cazul clarificării aspectelor, în special ale actelor juridice care pot atrage răspunderea penală a persoanelor angajate în cadrul instituţiilor menţionate (Primărie, parchete, instanţe) a solicitat sprijinul Parchetului General, precum şi al Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, entităţi abilitate să verifice existenţa unor cauze penale, respectiv să controleze activitatea procurorilor şi judecătorilor implicaţi în procedurile respective”. Şi, de la aceste sesizări, s-au făcut verificări şi s-a ajuns la concluzia că Inspecţia Judiciară nu ştie nimic, pentru că nu a primit nicio sesizare: „Din verificările efectuate prin intermediul CSM, am constatat că, până în prezent, Inspecţia Judiciară nu a fost sesizată cu privire la conduita profesională a vreunui procuror sau judecător care a soluţionat sau s-a pronunţat în vreuna din cauzele care au avut ca obiect retrocedarea unor imobile în oraşul Timişoara.”

Totodată, nici de sesizare din oficiu nu a putut fi vorba, Inspecţia Judiciară precizând că „nu a avut date şi indicii concrete care să stea la baza unei sesizări din oficiu în legătură cu conduita profesională a acestor magistraţi”. Aceasta în condiţiile în care chiar şi DNA anchetează mai multe cazuri de retrocedare din Timişoara, în care sunt indicii mai mult decât concrete care arată încălcarea legii.