Cu 25 de ani în urmă, pe 11 martie, la Timişoara era semnată Proclamaţia de la Timişoara, documentul documentul civic şi politic cel mai important din 1990. Totodată, Proclamaţia de la Timişoara a devenit textul-program al manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii.

„Un document împotriva «spălării creierului»”

Proclamaţia de la Timişoara s-a născut, după cum se menţiona în „certificatul de naştere” al acesteia, din necesitatea de aduce la cunostinţa naţiunii române adevăratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. 

Un document despre care Ruxandra Cesereanu spunea că viza o “deşteptare a României” nu doar din punct de vedere politic, ci şi economic şi mai ales spiritual. „Era apoi, nu în ultimul rând, un document împotriva «spălării creierului» care izbutise în România. Nu a fost, de aceea, deloc de mirare (ci întru totul logic) că Proclamaţia de la Timişoara a devenit textul-program al manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie – 13 iunie 1990), al carei scop a fost tocmai crearea unei conştiinţe naţionale în vederea unor alegeri nemanipulate, în care comuniştii (cripto sau neo-comuniştii, cum li se spunea) să nu mai aibă câştig de cauză. Nu în ultimul rând, Proclamaţia de la Timişoara avea ca scop manifest reeuropenizarea României, efort de pionierat remarcabil”.

„A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte, şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de Interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-media, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale”, se arată în textul Proclamaţiei de la Timişoara. Eminenţa cenuşie a acestui document în 13 puncte au fost scriitorul George Şerban şi Societatea „Timişoara”.

Un document care, menţionau iniţiatorii săi, „se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiti, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemulţumiti: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timişoara”.

Şi, declarau atunci, autorii acestei Proclamaţii, toţi, participanţi la evenimentele dintre16 şi 22 Decembrie 1989, nu considerau Revoluţia încheiată: „O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.”

Daniel Vighi: „Credeam că, în patru ani, se va consolida o putere politică nouă. A fost o naivitate”

Cea mai indezirabilă idee a Proclamaţiei de la Timişoara rămâne Punctul 8 care, aplicat, ar fi dus la lustrarea clasei politice româneşti şi ar fi schimbat din temelii felul în care România a luat startul în 1990.

„În momentul în care am elaborat ideile pe care le-a redactat regretatul George Şerban, trebuie să vă mărturisesc că Punctul 8 nu era foarte mult scos în evidenţă. El a fost scos în evidenţă de ceea ce s-a întamplat la Bucureşti, în Piaţa Universităţii. Nu ne-am gândit că tocmai Punctul 8 va fi cel mai dificil de pus în aplicare. Credeam că, în patru ani, se va consolida o putere politică nouă. Speram că într-un mandat se poate realiza o clasă politică nouă, necontaminată de comunism. A fost o naivitate, trebuie să recunoaştem acum…”, declara, pentru TIMPOLIS, Daniel Vighi, membru al Societăţii „Timişoara”.

Indezirabilul Punct 8

„Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe faţă”. Acesta este conţinutul pe cât de celebrului, pe atât de indezirabilului Punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

Cum ar fi arătat politica românească, societatea românească dacă acesta ar fi fost aplicat, ne putem doar imagina…