Printre victimele procesului de restructurare industrială se numără şi Fabrica de Zahăr Timişoara care era, la un moment dat, una dintre cele mai mari şi modern utilate unităţi de acest fel din estul Europei. Închisă în timpul Guvernării Năstase, a fost victima unor politici de stat dezastruoase, ce au părut dirijate, după cum spune fostul ministru al Agriculturii, Valeriu Tabără.

Sfecla cultivată în Timiş, trimisă la Oradea

Este greu de imaginat ce ar avea de spus strategii guvernamentali care au fost de acord, în urmă cu 15 ani, cu vânzarea şi apoi închiderea Fabricii de Zahăr Timişoara, în condiţiile în care de câţiva ani se cultivă pe suprafeţe tot mai mari sfeclă de zahăr, în condiţii bune şi cu recolte pe măsură. Dacă până în 1989, Timişul era unul dintre judeţele importante privind cultura de sfeclă de zahăr, ulterior această cultură a dispărut din zonă, deşi avea condiţii propice. Acum, recolta obţinută nu se valorifică pe plan local, aşa cum ar fi fost mai simplu şi mai profitabil, dacă nu s-ar fi închis fosta Fabrică de Zahăr din Timişoara, de pe strada Polonă, ci se trimite la Fabrica de Zahăr din Oradea.

“Deja sunt trei ani de când se cultivă în condiţii promiţătoare sfeclă de zahăr în Timiş, în zonele Biled, Sânnicolau Mare şi Teremia. În total sunt peste 1.000 de hectare şi suprafaţa ar putea creşte, în condiţiile în care recoltele obţinute sunt bune. Ce se cultivă aici e pe contract, sfecla pleacă la prelucrare la Fabrica de Zahăr de la Oradea. Sigur că ar fi fost ideal ca Fabrica de Zahăr din Timişoara să nu se închidă. Dar aşa au fost interesele vremii”, spune inginerul agronom Viorel Solomie.

Anul trecut agricultorii care au pariat pe sfecla de zahăr au câştigat. Vremea ploioasă a dus la creşteri de producţie de peste 20%. Aşa că în noiembrie anul trecut, se făcea public faptul că la poarta singurei fabrici de zahăr rămase în Ardeal, cea din Oradea, camioanele stau la coadă cu orele, ca sa descarce tone de sfeclă.

Tot anul trecut, sfecla ajunsese să cântărească două – trei kilograme bucata, producţia la hectar depăşind 50 de tone. Iar producătorii din nordul Bihorului şi-au dat seama că terenul şi clima sunt propice sfeclei de zahăr, aşa că au investit în aceasta cultură.

Lucru care începe să se se întâmple şi în Timiş. Fermierii au încheiat contracte cu procesatorii şi anul trecut fermierii spuneau că, după ce trag linie, rămân cu cel puţin 500 de euro pe hectar profit curat. Există şanse ca şi în acest an povestea să se repete, or extrem de puţine culturi din judeţ pot înregistra un asemenea randament.

Decizii controversate

Fostul ministru al Agriculturii, Valeriu Tabără, spune că de vină pentru punerea pe butuci a fabricii de la Timişoara şi a întregii reţele de fabrici de prelucrare a zahărului sunt politicile guvernamentale dezastruoase din anii 2000 – 2004, perioada când prim-ministru era Adrian Năstase. “Majoritatea fabricilor de zahăr au fost închise în anii 2001 – 2006, când cotele stabilite de stat pentru producţia sfeclei de zahăr au fost sub orice critică, extrem de mici, o bătaie de joc. În aceste condiţii, nu s-a mai cultivat sfeclă de zahăr, şi astfel a existat şi motivaţia închiderii acestor fabrici. În 1994, când eram ministru, am făcut demersurile necesare pentru retehnologizarea şi repunerea în funcţiune a 26 de fabrici din cele 34 existente la nivel de ţară, care apoi au fost închise şi vândute în mod inexplicabil în perioada 2000 – 2004. Eu bănuiesc că s-au făcut şi afaceri necurate, iar acele politici legate de cotele la sfeclă de zahăr au fost rău-intenţionate şi, mai bănuiesc, dirijate spre închiderea acestor unităţi. Ori a fost neştiinţă şi prostie, dar mă îndoiesc, ori a existat în mod clar un interes ca aceste unităţi să dispară”, mai spune Valeriu Tabără.

Fabrica de Zahăr la Timişoara a fost preluată de Concernul European Drinks, după care a fost închisă. Dincolo de soarta previzibilă a fabricii, după vânzare, întrebări cu privire la oportunitatea vânzării unităţii timişorene ar trebui puse guvernanţilor vremii, care au dat undă verde înstrăinării şi apoi închiderii acestor unităţi ce puteau fi şi acum în portofoliul statului şi puteau genera profit, ajutând şi agricultura locală.

În urmă au rămas ruine şi dezafectări făcute după ureche. În 2011, de pildă, Garda de Mediu Timiş semnala că o suprafață de 2.000 de metri pătrați a fost poluată cu păcură la fosta Fabrica de Zahăr din Timișoara. Poluarea a survenit în urma unor lucrări de dezafectare realizate în incintă.  “Lucrarea a fost făcută în zona de stocare a păcurii. A fost tăiat fier vechi, din foste instalații și conducte prin care trecea păcura, și s-a ajuns la scurgeri de păcură în sol. Acesta este un semnal de alarmă pentru firmele care desfășoară activități în spații puternic industrializate din Timișoara. Ele trebuie să solicite un acord de mediu înainte să facă lucrări de dezafectare și, dacă există scurgeri sau alte probleme, să ne cheme pe noi să găsim soluții”, menţionau atunci reprezentanţii Gărzii de Mediu, odată cu aplicare unei amenzi de 50.000 de lei firmei care se ocupa de dezafectare.

Un sector profitabil, îngropat inexplicabil

Unul dintre obiectivele lui Nicolae Ceauşescu era ca România să devină un mare exportator de zahăr. Oricât de prost consiliat era defunctul preşedinte al Republicii Socialiste România, ştia că în ţară există zone unde se poate cultiva intensiv şi cu recolte bune sfeclă de zahăr, una dintre aceste zone fiind şi Timişul. Pe ansamblu, industria zahărului a costat 34 de miliarde de dolari, 34 de fabrici fiind construite pentru ca România să devină exportator de zahăr. Angajaţii din industrie au fost martorii unui proces regretabil, prin care, rând pe rând, fabricile au fost vândute, închise, utilaje noi fiind valorificate la fier vechi.  

În 1989, România avea 51.000 de angajaţi în cele 34 de fabrici care produceau anual 400.000 de tone de zahăr. Partidul comunist plătise specialiştilor din Germania Democrată 34 de miliarde de dolari pentru retehnologizarea fabricilor de zahăr. Doar în şapte judeţe nu s-au construit asemenea fabrici – Caraş-Severin, Harghita, Covasna, Mehedinţi, Maramureş, Hunedoara şi Prahova.

“După Revoluţie, marea majoritate a acestor fabrici fost închise, însă nu închise fără un anumit scop, inclusiv cel de a favoriza în continuare importul cu rost sau fără rost”, mai spune Valeriu Tabără.

În 1990 existau în ţară 235.000 de cultivatori de sfeclă de zahăr pe o suprafaţă de circa 100.020 de hectare. Astăzi mai există doar 1.600, şi din cauza politicilor agricole “inspirate” din perioada 2000 – 2004 s-a ajuns ca într-o ţară cu un potenţial fantastic să se mai cultive sfeclă de zahăr doar pe 10.000 de hectare.

Aceasta în condiţiile în care România rămâne dacă nu o mare producătoare de zahăr, o mare consumatoare de zahăr. Pe piaţa internă se vând anual 600.000 de tone de zahăr, cu 200.000 mai mult decât voiau comuniştii să proceseze.

Mai mult de două treimi din producţia de zahăr a României se realizează din zahăr brut, din zahăr importat din Brazilia, din Cuba şi alte câteva ţări sud-asiatice, conform estimărilor fostului ministru Valeriu Tabără.

Însă peste doar doi ani, adică în anul 2017, piaţa zahărului se va liberaliza în toată Europa. Aceasta înseamnă că fabricile nu vor mai avea o limită de producţie. Din fosta reţea de fabrici creată înainte de 1989, România aşteaptă momentul cu şase fabrici de zahăr în conservare şi una la limita închiderii.

Ceea ce înseamnă că, din nou, se vor satisface interesele ca România să fie ţară consumatoare, piaţă de desfacere, mare importatoare, în condiţiile în care are capacităţi remarcabile de producţie şi prelucrare a zahărului.