Sorina Jecza. Foto: Art Encounters

Când auzi rostit numele Jecza, te gândești la trei oameni, toți parte a scenei artei contemporane: proeminentul sculptor Péter Jecza, Sorina Jecza, manager cultural, galerist, editor, și Andrei Jecza, galerist și curator. Și, implicit, la Galeria de artă care poartă acest nume.

Sorina Jecza l-a însoţit pe Péter Jecza pe tot parcursul creaţiei lui – într-o vreme în care nu știa însă că îi este înger păzitor –, fiind martora creației a mai mult de 1000 de sculpturi. De 20 de ani a devenit ea însăși un actor activ în viaţa culturală a Timişoarei, ducând mai departe „Triada” pe care au gândit-o şi construit-o împreună. Am vorbit despre Péter Jecza și despre unele dintre sculpturile sale, despre locuri unde pot fi văzute acestea, despre Triade, despre Galeria Jecza al cărei director artistic este fiul celor doi, Andrei, dar și despre expozițiile pe care Sorina Jecza le organizează în anul în care Timișoara este Capitală Europeană a Culturii.

„Am fost martora nașterii a mai bine de o mie de lucrări”

CV  Sorina Jecza

Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara (1975-1979) și doctor în Arte vizuale (2006). Are, de asemenea, studii de formare europeană în domeniul managementului cultural (Diplôme européenne en administration des projets culturels, 2001-2002, Fondation Marcel Hicter, Bruxelles).

A fost profesor de limba și literatura română (1979-1989), cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Banatice “Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara (1990-2015).

Este membru fondator, director executiv (2000-2010) și președinte al Fundaţiei Interart Triade (2010-2019), co-fondator al Fundației Art Encounters (din 2015), co-organizatoare a Bienalei de artă contemporană Art Encounters (2015- 2019).

A organizat peste 200 de expoziţii, a iniţiat şi coordonat numeroase proiecte finanţate de către Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Administraţia Fondului Cultural Naţional, Primăria Timişoara. Ca manager de proiect, a iniţiat şi coordonat, începând din anul 2000, un peste 200 de expoziții fie în spațiul expozițional propriu, fie în parteneriat cu principalele muzee de artă din țară (Timișoara, Cluj, Craiova, MNAC București, Mogoșoaia, Oradea), sau instituții similare din străinătate (Primăria Rueil Malmaison/Franța, Ministerul Culturii BadenWürtenberg / Germania, Centrul Babel Utrecht / Olanda, Galeria Diehl Berlin / Germania etc). De asemenea, ca editor, a îngrijit şi publicat, sub egida Fundaţiei Interart Triade, peste 200 de volume: cataloage de artă, albume, monografii, cărţi de literatură, iar, în calitate de autor sau coautor, a publicat, lucrări de istorie literară şi plastică.

Premii: Ordinul cultural al Preşedenţiei României, în grad de cavaler 2002; Diplomă de excelenţă din partea Ministerului Culturii pentru organizare de expoziţii 2004; Diplomă de excelenţă şi medalie din partea Facultăţii de Arte, cu ocazia aniversării a 75 de ani de învăţământ artistic la Timişoara 2004; Medalie din partea Primăriei Timişoara pentru promovarea imaginii Timişoarei prin cultură 2006; Certificate of Appreciation for outstanding service to the community din partea Rotary Internaţional 2012; Diplomă de excelenţă în domeniul regenerării urbane din partea Registrului Urbaniştilor din România 2012; Medalia oraşului Rueil Malmaison / Franţa, pentru merite excepţionale în propagarea culturii 2013; Premiul AFCN pentru 10 ani de antreprenoriat cultural și editare de carte 2016; titlul de Cavaler al ordinului Artelor si Literelor acordat de Ambasada Franței în Romînia, 2023.

30 de ani aţi fost martora procesului de creaţie pentru câteva sute de sculpturi realizate de Péter Jecza, apoi de 20 de ani sunteţi actor activ în viaţa culturală a Timişoarei, ducând mai departe Triada gândită şi construită împreună şi despre care spuneaţi recent: „Triada ce-o construiam împreună creşte mai departe. Din lecţia însuşită atunci. Peste durere. Înfruntând-o. Peste gol. Umplându-l. Peste timp. Neuitându-l. Triada Jecza nu se lasă  frântă”. Aş putea spune, doamnă Sorina Jecza, că v-aţi asumat rolul de a sta în umbra unui mare artist, consolidându-i posteritatea?

Da şi nu. Sunt 45 de ani de când l-am cunoscut pe Péter. Era în 1978. Am stat în umbra lui, dar într-un mod mai special. În 1978 eram departe de artele vizuale – eu, studentă la Filologie, iar Péter, profesor la Arte Plastice. Aveam prietene care erau studentele lui. Pe atunci consideram că nu există nimic deasupra poeziei, motiv pentru care m-am situat în raport cu această bruscă iluminare care mi-a apărut prin dragoste, ca un discipol care era totalmente neformat în domeniul artelor vizuale. Péter a avut faţă de mine şi rolul de călăuză, şi de iubit, şi de mentor. A sta în umbra lui a însemnat într-o primă instanţă a mă forma într-un domeniu nou care, de fapt – am descoperit ulterior – nu este atât de nou, pentru că în cultură lucrurile sunt atât de intim conjugate, încât pot cu uşurinţă trece dintr-o parte în cealaltă, lucru pe care l-am și parcurs pe parcursul întregii vieţi şi care m-a ajutat şi în domeniul managementului.

Dacă azi ar trebui să mă definesc ce sunt sau unde mă aflu, nu aş putea pune graniţe foarte stabile între domeniile între care mă mişc. E un fluid care trece dinspre artele vizuale spre literatură (pentru că fac editare de carte), dar trece uşor şi, cumva, împreună. Încerc să fiu un fel de punte între lucruri pe care să le leg. Inclusiv atunci când am făcut împreună cu Péter fundaţia Triade, încercam să includem acolo şi elementul care era dinafara artelor vizuale, căci Triade nu era doar o fundaţie de artă, ci una care lega arta de alte arii. În contextul acesta, s-a creat ceea ce ulterior am descoperit că facem noi, şi anume un fel de estetică relaţională, care pune lucrurile împreună.

Péter a fost foarte multă vreme mentorul şi personajul alături de care eu mi-am exersat abilităţile de om de cultură, de manager de cultură, şi e omul pe care l-am însoţit pe tot parcursul creaţiei lui. Am fost martora nașterii a mai bine de o mie de lucrări. L-am cunoscut pe când făcea lucrarea cu numărul 191. Azi, creația lui numără peste 1200 de sculpturi. Cea de atunci se chema Poesis şi reprezenta un fel de întruchipare a inspiraţiei, un fel de personaj cu aripi şi pe care eu îl asimilam unui simbol al poeziei.

Putea fi şi ilustrarea unui înger păzitor, cu aripile deschise protector, care intra în viaţa lui.

Nu am ştiut că îi sunt înger păzitor. Atunci am crezut că eu sunt cea păzită. Relaţia s-a schimbat în timp. Cu o diferenţă de 15 ani între noi, la început eu eram copila pe care maestrul o forma. La vreo zece ani distanţă, viaţa a pus un prag care ne-a schimbat poziţiile: Péter a fost la limita morţii, a făcut un infarct grav, iar eu m-am trezit că sunt acel înger protector care avea un copil de crescut, un bărbat de apărat, o casă de construit, o viaţă de apărat. Practic, atunci a fost a doua mea naştere, pentru că, brusc, rolurile s-au schimbat, Péter, din protector a devenit protejat, iar eu, copila neajutorată, în formare, într-un fel, creaţia lui, mi-am asumat acele aripi protectoare.

Péter nu mai este de 15 ani, deci în mod normal trebuia să-mi afirm acest nou statut de foarte multă vreme. Lucrurile au trenat însă, aşa că nu ştiu în ce măsură personalitatea lui a fost cea care a impus acel statut de „umbră” a celui care însoţeşte marele maestru. Am păstrat acel rol secund toată viața. Niciodată până anul acesta, şi mă apropii de 70 de ani, nu mi-am asumat personal creaţia pe care o făceam: fac expoziţii de multă vreme, fac cărţi, le gândesc, le dau formă, deci fac un act de creaţie, dar nu am asumat niciodată sub nume propriu acel act. Permanent era pusă Fundaţia Triade.

„Triade a venit în mod firesc, ca într-o serialitate”

În anul 2000 când aţi construit Fundaţia Triade, cine sau ce compunea triada în viziunea, în visurile dumneavoastră de atunci?

Literele din sigla galeriei de artă Helios fuseseră sculptate de Péter în anii ’70. Venind Revoluţia, noua generaţie de conducere a uniunii a dat jos sigla, i s-a părut că trebuie să pună ceva mai modern. Şi noi ne-am trezit cu acel pachet de litere pe care am vrut să le punem pe casă, ca semn distinctiv. Într-o seară petrecută cu prietenii – Pia Brânzeu, Magdalena Mărculescu, Smaranda Vultur –, cu apropiaţi de-ai casei, ne-am jucat, ca într-un scrabble. Pia, având exerciţiul de scrabble, a venit cu liste complete de combinaţii de litere. Între ele s-a distins Triade. Brusc acea combinație s-a impus ca nume al fundaţiei care se crea, pentru că venea cumva în continuitatea ideii noastre.

Péter avusese o serie întreagă de lucrări pe care, în anii ’80, le-a numit Monade, cu referinţă la această structură indestructibilă a monadei leibniziană. După aceea, Monadele au început să se „desfacă” şi, chiar dacă nu le-am spus Diade, le-am numit, pe rând, Monadă dublă, Monadă desfăcută şi aşa mai departe, dar inculcau deja ideea de element dual, iar atunci Triade a venit în mod firesc, ca într-o serialitate, corespunzând nevoilor noastre. Apăruse Andrei ca al treilea element familial, apoi mai erau trimiterile biblice ale Treimii, până la tot ceea ce însemna elementul alterităţii, pentru că proiectele noastre erau întotdeauna combinaţii între mai multe arte. Interart Triade era o trimitere clară la alteritate, aşa că Triade a venit mănuşă peste toate aceste nevoi ale noastre. Ca personalizare, trimiterea era evidentă la membrii familiei noastre, la treimea noastră familială.

Peter, Sorina și Andrei Jecza. Foto: Arhiva personală a familiei Jecza

Lui Andrei, fiul dumneavoastră, i-aţi indus pasiunea pentru artă sau aceasta a crescut în el involuntar de dorinţa, de planurile pe care le-aţi conturat?

Absolut independent. A fost o surpriză enormă în momentul în care Andrei ne-a anunţat că vrea să studieze Istoria artei. Descopeream o latură de sensibilitate şi creativitate care nu era în consonanţă cu figura pe care el o dezvolta separat. Doamna Podlipny, care avea un fel de cenaclu cu copiii de la Liceul „Lenau”, i-a provocat să scrie şi ne-am trezit cu Andrei că scria foarte frumos, a fost apoi şi în tabere de creaţie de literatură. Apoi mi-am dat seama că, trăind într-o casă în care arta era permanent prezentă, sub diverse forme, el nu avusese decât acest tip de contacte, de modele. A crescut în contact cu acest mediu, care era fascinant, şi astfel s-a putut forma destul de divers, căci prietenii noştri nu erau doar artişti vizuali, erau şi muzicieni – o amintesc aici pe Sanda Guţu, care ne era extrem de apropiată. Ea a fost un fel de mentor al lui Andrei – de fapt, o personalitate tutelară a întregii activităţi muzicale care s-a desfăşurat în casă. Andrei a auzit de bebeluş sunet de vioară, Stradivarius-ul lui Mincio Mincev.

Andrei a ştiut exact ce vrea și şi-a urmărit proiectul în mod riguros. În timpul facultăţii ştia deja că vrea să facă art business, că nu vrea să se exprime artistic, ci să aibă un alt tip de relaţie cu arta. Dorindu-şi să urmeze la Londra aceste studii, care impuneau o formare mai largă, incluzând contactul și cu ceva aplicat, și cu istoria artei, a anticipat specializarea dorită cu aceste studii (licența de foto-video, apoi un masterat în Istoria artei şi unul în Administrarea Afacerilor, la FEEA).  Abia după aceea a făcut masteratul dorit la Londra (Institutul de Artă Sotheby’s – n.r.)

„Péter a avut abilitatea şi tehnica prin care a fost cumva înaintea timpului său”

Peter Jecza este un artist emblematic nu doar pentru Timişoara, ci pentru Timişoara Capitală Europeană a Culturii. Unde sunt, pe o hartă imaginară, punctele la care vizitatorul Timişoarei Capitală Europeană a Culturii se poate opri pentru a-i vedea sculpturile? Să o pornim de aici, de pe Calea Martirtilor, unde îşi are sediul şi Galeria Jecza.

Chiar am propus la un moment dat unui colaborator să facem un asemenea traseu pentru că, în Timişoara, Péter Jecza este foarte prezent. Traseul acesta poate porni din locul unde ne aflăm noi, acum (la Galertia Jecza, Calea Martirilor – n.r.). Există aici un nucleu de lucrări de-ale sale într-o colecţie muzeală, acreditată de Ministerul Culturii, ce urmează acum paşii prin care să se definitiveze administrativ. Colecţia de sculpturi de aici este suficient de puternică, încât să poată da seamă despre ce a fost şi ce este Péter Jecza. În afara acestui loc, există mai multe trasee de parcurs pentru a-i descoperi lucrările: un traseu al Regalităţii creat de Péter Jecza, care include bustul Regelui Ferdinand, amplasat în Piața Victoriei, apoi, traversând centrul Timişoarei, se regăsește emblema Reginei Elisabeta din fața liceului care-i purta odinioară numele de poetă Carmen Sylva – azi, Liceul „Eftimie Murgu”, apoi, în faţa Facultăţii de Medicină, bustul Regelui Mihai.

Un alt traseu interferează traseul Regalităţii, şi anume cel al Revoluţiei, pentru că are două importante monumente pe care le-a donat oraşului pentru acel moment. Prima lucrare este în faţa Băilor Neptun, Pieta, doar că aici Pieta îşi schimba cumva sensul, figura feminină moare în braţele bărbatului. A doua operă este în spatele Muzeului Banatului, Martirii. Lucrarea este foarte puternică şi, culmea, nu a fost creată pentru Revoluţie, ci reprezenta un fel de viziune pe care Péter o avea în raport cu istoria. Modelul după care a creat această lucrare se numea Arheologie. Aşa își imagina el istoria, ca un fel de arheologie umană, în care straturi succesive de eroi, de oameni în poziţia orizontală a extincţiei creează, de fapt, istoria.

În afara acestora mai sunt busturile create de Péter, răspândite în mai multe locuri din oraş şi care creează un fel de reţea a personalităţilor culturale ale zonei: Béla Bartók, în Parcul Central, o replică după lucrarea originală – un spaţiu care mie îmi pare foarte urât, ca un cimitir de personalităţi. Mai este apoi bustul lui Franyó Zoltán care este în faţa Casei Scriitorilor, apoi cel al lui Traian Sălăjan, în faţa Institutului ISIM, bustul lui Ferdinand din incinta Rectoratului Universităţii Politehnica, alături de cel al celuilalt iniţiator al Politehnicii, Traian Lalescu.

Cred că pe acest traseu ar trebui inclusă şi sculptura de la Casa Tineretului.

Aceea este o lucrare emblematică. Casa Tineretului s-a construit în anii 70. Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar cu propaganda în Timiş, era încă un personaj pozitiv. Făcuse un act de disidenţă, căci Ceauşescu nu a ştiut că s-a construit Casa Tineretului, iar Ion Iliescu a girat-o. Era o construcţie în formă foarte modernă pentru acele timpuri. Péter a pus un relief pe faţadă de vreo 200 de metri pătraţi, cu o temă aflată în continuitatea realismului socialist, dar tratată în manieră modernă, ce poate fi recuperată azi de istoria artei ca una dintre expresiile unui constructivism pe care sculptura îl aducea. Tehnic vorbind, a fost o inovaţie: Péter a turnat acest relief, foarte modelat, direct într-un cofrag de polistiren, ceea ce inginerii aproape că nu au vrut să accepte. Péter a avut această abilitate şi tehnica prin care a fost cumva înaintea timpului său.

Mai este un monument în Mehala, la Biserica Catolică, un relief al unui Christ, copie a celui de pe faţada Bisericii Catolice de la Dumbrăviţa. Acesta marchează o altă preocupare care l-a însoţit pe Péter, care are o serie de lucrări de artă religioasă ce au făcut, şi ele, istorie. Mă refer, de exemplu, la Biserica de la Orşova, unul dintre monumentele clasice de arhitectură religioasă din anii 70.

Peter Jecza. Foto: Arhiva personală a familiei Jecza

„Péter era mai degrabă un artist intuitiv, care dădea formă intuiţiilor sale”

Zborul, înălţarea au fost teme care i-au însoţit întreaga creaţie. V-a spus de ce s-a simţit atras de ele?

În general, Péter nu avea atitudini de tip conceptual, era mai degrabă un artist intuitiv care dădea formă intuiţiilor sale. Analizele le făcea post-factum, nu erau prospective. Cert este că în prima etapă a creaţiei sale formele la care recurgea erau deschise – aspiraţii, propensiunea spre un orizont al aspiraţiilor. Trecerea la etapa următoare, a formelor compacte, aceea a Monadelor, a reprezentat, cred, un prag de maturizare, şi emoţională, şi artistică, şi existenţială. Aici el rămâne unul dintre înnoitorii limbajului plastic românesc în sculptură.  Era aproape o ruptură între cele două orizonturi în care el îşi găseşte împlinirea.

Mi-a plăcut întotdeauna să cred că această revelaţie a descoperirii formei înnoitoare este legată şi de experienţa lui existenţială, care l-a limpezit şi pe el. În sensul acesta îmi place să evoc o întâlnire cu Sorin Dumitrescu. Venit la atelier, Péter i-a dat un album de fotografii în care erau lucrările lui, puse într-o succesiune cronologică, iar intuiţia lui a sesizat la un moment dat: „Aici s-a întâmplat ceva”. Acela „ceva”, mi-am dat seama, era ceva-ul pe care eu îl cunoşteam bine şi pe care l-a provocat întâlnirea noastră. Trăirea pe care a avut-o probabil că i-a decantat lui însuşi nişte gânduri, forme, idei. De aceea, leg întotdeauna actul creaţiei de cel existenţial în cazul acestui tip de artişti intuitivi care nu îşi premerg formele prin concept, ci se lasă trăiţi în primul rând, iar apoi exprimă trăitul acesta.

„Nicicând, având în spatele meu peste 30 de lucrări de artă de for public – busturi, monumente comemorative, biserici –, lucrarea aceea cu majusculă, visată, nu am făcut-o. Poate, cine ştie, într-o zi”, spunea Péter Jecza într-un interviu. Se referea cumva la sculptura pe care o gândise pentru aniversarea a 700 de ani de atestare documentară a Timişoarei pe care şi-a dorit-o în zona Podului Michelangelo? Care a fost povestea acelei lucrări care nu a mai ieşit din forma imaginarului său?

„Lucrarea cu majusculă” era o lucrare majoră de for public pe care nu a avut-o niciodată. Nu una anume, neapărat. Făcuse multe proiecte de monument: Traian Vuia, monumentul televiziunii, altele… Orice sculptor care face proiecte mici gândeşte la cele mari, la nemurirea lor. Nu i s-a finalizat niciun proiect de amploare. Conjunctura vremurilor.

Ceea ce am reuşit să fac după moartea lui Péter – şi să fac la aproape 40 de ani după ce acea lucrare a fost gândită – a fost acea lucrare pe care o gândise ca să marcheze cei 700 de ani de atestare documentară a Timişoarei. S-a întâmplat la Reşiţa, unde s-a făcut un proiect mare de sculptură monumentală. Am făcut atunci şi o lucrare a lui Cotoşman, care mi-a lăsat nişte machete şi desene, apoi o lucrare a lui Doru Covrig, căruia i-am promis că îi voi face Mâinile, expuse și la noi, în faţa fundaţiei, iar dintre lucrările lui Péter am ales una pe care a făcut-o pentru Timişoara 700, ca un fel de recuperare venită din partea celei care – cum spuneaţi la începutul interviului – a stat în umbra maestrului pentru a-l pune în valoare.

A sculptat în 1988, în plin comunism în care trăiam împrejmuiţi de sârmă ghimpată, o lucrare cu numele Libertatea noastră cea de toate zilele. Care este povestea din spatele ei?

Nu a îndrăznit să o boteze atunci decât sotto voce așa. Era aceasta o tehnică la care recurgeau mulţi artişti: numeau ambiguu o lucrare, mizând pe faptul că politrucii care urmau să o verifice nu făceau legătura dintre nume şi sensul pe care îl inculca de fapt lucrarea. A fost prezentată în Salonul de Artă din decembrie 1989 de la Timişoara, acel decembrie în care lumea s-a eliberat de sârma ghimpată. Este o lucrare care reprezintă o figuraţie umană foarte stilizată, corpuri umane legate fedeleş, ca într-un pachet. Era un cub perfect, legat în toate părţile. Această senzaţie de claustrare, de lipsă de libertate pe care el a resimţit-o o botezaserăm Libertatea noastră cea de toate zilele. În catalogul lu Péter, pe care l-am făcut în 2000, am scris cele două nume cu care a circulat lucrarea. În 1989, când a fost expusă la Timişoara, a circulat sub numele de Pachet. A rămas însă în ghips, pentru că nu a apucat să o transfere în bronz. Tot din 1988 datează şi acea Geologie care devine elementul care reprezintă Revoluţia: Martirii. Unii artişţti au acest tip de pre-viziune, un fel de premoniţie, de trăire în avans a evenimentelor.

Înainte de 1989 a avut o serie de expoziţii în străinătate. Cum a reuşit să scoată sculpturile din ţară, în anii aceia, în care bronzul era considerat material strategic şi, deci, interzis a fi utilizat pe scară largă.

Da, era considerat material strategic pentru că era folosit de Armată şi de Ceauşescu; doar lui i se făcea anual câte un bust din bronz. Asta e o parte din istoria obscură a anilor acelora, o parte din istoria care a creat atâta frustrare şi sentimente de culpă, încât în 1988 Péter a făcut infarct.

Lucrările în bronz se turnau într-un mod ascuns, subversiv, să-i spun aşa. Péter avea un contact al unui personaj care era secretarul de partid dintr-o fabrică, şeful turnătoriei, cu care avea nişte relaţii contractuale ilicite, de fapt: îi plătea bronzul, dar acela nu-i plătea mai departe pe muncitori, așa cum pretindea, ci pe cei de mai sus. Odată turnate, lucrările se scoteau afară cu trenul care ieşea din fabrică, se aruncau pe geam şi se recuperau din păpurişul din zonă.

A început să lucreze în bronz de prin anii ’70: i se părea că e materialul pe care îl poate stăpâni. Nu îi plăcea să lucreze în lemn, pentru că acesta era viu şi nu îi plăcea „să îl rănească”. Când a ajuns să facă o expoziţie de sculptură în lemn, lucrările sunt abia atinse. Au un fel de gracilitate, se vede clar relaţia lui cu lemnul. Bronzul însă nu l-a putut expune niciodată într-o expoziţie mai amplă. Expunea câte o bucată sau două, nu era tolerată o expoziţie completă. Motiv pentru care în Timişoara a avut prima expoziţie personală abia în anul 1995, la 30 de ani după ce a venit în oraş, pentru că nu şi-a permis să pună laolaltă lucrările. Când mergea cu lucrări în străinătate, le punea în portbagaj şi scriam pe etichete „metal”. Era un subterfugiu. Dacă vreun vameş era curios să meargă în detaliu, îi spunea că e un aliaj special pentru artă.

Cum să faci liniştit artă, când eşti supus la atâtea constrângeri, la atâta stres, la un soi de minciună permanentă care se transforma în culpă şi care te îngreuna cu un fel de sentiment de vinovăţie?  Atunci, la un moment dat, a clacat. A făcut infarct.

„Sunt legată mai mult de conjuncturile în care au fost create lucrările”

Din impresionanta colecţie de sculpturi realizate de Péter Jecza există vreo lucrare pe care o iubiţi la modul absolut?

Nu pot spune că sunt legată neapărat de o lucrare în sine. Sunt legată mai mult de conjuncturile în care au fost create lucrările. Totuși, lucrarea despre care pot spune că mă bucur cel mai mult că o am este una pe care am recuperat-o, făcută de Péter în lemn. Este o Maternitate, o lucrare legată de naşterea lui Andrei, pe care, la un moment dat, constrânşi de o împrejurare personală, a trebuit să o înstrăinăm; ne putea aduce nişte bani într-o situaţie dificilă. După ani de zile, colecționarul care o achiziționat-o, înțelegând ce mult însemna pentru mine, mi-a dăruit-o. Este o lucrare caldă, frumoasă, unicat – ca orice lucrare cioplită în lemn – de care nu m-aş mai despărţi pentru nimic în lume.

Sorina Jecza. Foto: Arhivă personală

„Sculptura a devenit o componentă-simbol pentru evoluţia artei contemporane”

Aţi readus, şi anul acesta, la viaţă Cazarma U, marea cazarmă imperială a Timişoarei, i-aţi oferit răgazul de a-şi retrăi cumva gloria pentru câteva luni, ca spaţiu pentru o expoziţie de sculptură. Cum s-a născut ideea acestui proiect şi de ce, din nou, Cazarma U?

Faptul că am revenit la Cazarma U a fost generat de o întâmplare. S-a dorit acolo o altă expoziţie, ce nu s-a putut face. Atunci m-am gândit că, dacă tot e disponibil, voi folosi eu spaţiul. Neavând geamuri, uşi şi prezentând un grad mare de umiditate, Cazarma U nu poate găzdui decât sculptură. Ce a urmat a fost simplu: am gândit o expoziţie ca un fel de demonstraţie – aproape pedagogică –, încercând să arăt toate feţele pe care le ia sculptura.

Cu ce evenimente sunteţi în atenţia publicului în anul Capitalei Europene a Culturii?

Anul acesta nu am mai fost co-organizatori la Art Encounters. Fiind deja la a cincea ediţie a Bienalei de artă, Art Encounters a devenit o fundaţie de sine stătătoare, matură, care îşi poate face propriile programe. La ediţiile anterioare am păstrat un fel de bicefalie, manifestată prin complementaritatea  programelor noastre. Expoziţiile aduse de Triade în contextul bienalei au avut o amprentă istorică: expoziția Magdalena Abakanowicz, acum două ediţii, Aripa secretă, anul trecut, pe când Art Encounters a optat pe experiment. Anul acesta am stat fiecare pe picioare proprii, completându-ne de la distanţă. A fost un act de „emancipare”, să spun aşa, a fiecăruia dintre noi, păstrându-ne propria identitate. La Triade am încercat să întărim această identitate proprie, prin alegerea unui program de sculptură chiar în cadrul Capitalei Culturale. Nu doar Cazarma are acest proiect, ci întregul proiect al fundaţiei Triade din anul Capitalei Culturale e unul de sculptură. Şi toate expoziţiile propuse de noi sunt Encounters for Sculpture, sculptura devenind astfel o componentă-simbol pentru evoluţia artei contemporane.

Ce proiecte mai aveţi anul acesta, în afară de cel de la Cazarma U?

Acest mare proiect care se cheamă Encounters for Sculpture a fost format din mai multe expoziţii. Una a fost expoziţia Ritzi Jacobi și Peter Jacobi, la Galeria Jecza. Este acum expoziţia pictoriţei Tincuţa Marin care şi-a dezvoltat şi o dimensiune sculpturală, provocând o relaţie nouă între pictură şi sculptură. Urmează o expoziţie foarte interesantă numită La limitele reprezentării pe care Călin Dan şi Celia Ghyka, doi curatori care funcţionează ca tandem, o vor avea-o la Sinagoga din Cetate; vom face o „antenă” a expoziţiei de la Sinagogă cu Cazarma U. Urmează apoi o expoziţie comemorativă realizată de Ileana Pintilie, în amintirea lui Ingo Glass, artist care, din păcate, nu mai este. La finalul anului vom organiza o reflecţie pe care Alina Şerban o are asupra sculpturii şi o transferă asupra sculpturii feminine. Deci, iată, câteva succesive expoziţii pe care fundaţia le-a avut deja anterior şi care acum joncţionează cu proiectul de la Cazarma U.

Galeria Jecza este o galerie de portofoliu.  Pe ce criterii alegeţi artiştii pe care îi promovaţi?

Deşi Galeria Jecza este parte constitutivă a Fundaţiei Triadei sub a cărei umbrelă funcţionează, eu nu interferez cu Andrei. El este directorul artistic al galeriei, el îşi alege artiştii cu care lucrează, el îşi selectează producţiile. Dar există o colaborare permanentă între ceea ce face Galeria Jecza şi ceea ce face Fundaţia Triade, ca background al galeriei care livrează informaţii, documentare, cărţi, toată partea aceasta extrem de importantă în prezentarea unui artist. În contrapartidă, Galeria este antemergătorul, creează relaţiile cu muzeele, cu instituţiile internaţionale, încearcă să ridice artiştii la un nivel internaţional.

Ce artişti români aţi prezentat pe scena internaţională, în muzee din Europa?

Artiştii care s-au impus pe scena internaţională prin intermediul nostru, sunt artiştii foarte importanţi ai Timişoarei actuale. În primul rând, este vorba despre întregul grup al artiştilor Sigma şi din toată generaţia neo-constructivistă a anilor ’70 – Constantin Flondor, Doru Tulcan –, apoi sunt artiştii pe care Andrei îi promovează dinspre fotografie, de câţiva ani de zile fiind parte din cel mai amplu târg de artă fotografică, Paris Photo, şi unde duce un grupaj de artişti. Galeria încearcă să creeze punţi între artişti istorici şi artişti din noua generaţie. La Miami va fi în curând o expoziţie în care vom merge cu arta lui Constantin Flondor şi a Tincuţei Marin, deci exponenţi ai unor generaţii de artişti diferite, cu 60 de ani diferenţă de vârstă. La fel s-a întâmplat la Paris Photo, unde artiştii din generaţie matură, cum e Constantin Flondor, cum a fost Doru Tulcan sau Decebal Scriba, s-au întâlnit cu Pusha Petrov sau artişti de generaţie foarte nouă, iar această punere laolaltă dă într-un fel specificul Galeriei Jecza.

„Urmează ca Andrei să-l recupereze pe Péter”

Cei care ar vrea să vadă sculpturile lui Peter Jecza, dar nu ajung la Timişoara, unde o pot face? În ce oraşe din ţară sunt lucrări de-ale sale? În ce muzee, în ce galerii de artă sunt expuse?

În primul rând îi invit să urmărească site-ul jecza.ro, pentru că de doi ani este un muzeu interactiv, digitalizat în cadrul unui proiect pe care l-am făcut cu Universitatea Politehnica Timişoara. Permite şi interacţiunea la modul foarte direct prin selectarea unor lucrări pentru o expoziţie virtuală. În cadrul acestui muzeu virtual sunt 100 de lucrări digitalizate.

Apoi sunt câteva locuri în ţară în care se găsesc lucrările lui Péter: la Muzeul de Artă Contemporană din Bucureşti, la Muzeul de Artă Craiova, la Muzeul de Artă Timişoara, doar că în aceste spaţii sunt expuse doar două-trei lucrări. În străinătate sunt colecţii private foarte multe, dar sunt şi câteva locuri în care sunt expuse public. Din păcate, Péter face parte dintr-o generaţie care nu a putut beneficia de promovarea pe care azi artiştii în viaţă o pot avea. El a rămas într-o anume măsură un artist de nivel regional pentru că aşa a fost conjunctura. Andrei nu l-a luat în portofoliu pe tatăl său pentru că a considerat că numele galeriei nu s-a ridicat încă la nivelul valorii tatălui său, motiv pentru care, deocamdată, colaborează cu un partener din Anglia care îl va reprezenta, probabil, în zona aceea pe Péter, urmând ca Andrei să-l recupereze într-un moment ulterior, în care cele două nume să se reunească aşa cum sunt reunite biologic.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.