Atâta timp cât la CCR nu este atacat însuşi modul în care imunitatea unui parlamentar este protejată în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie, înseamnă că va fi tolerată oficial o falsă instanţă de judecată.

Val de indignare şi critici interne, proteste în stradă şi reacţii internaţionale dure, după ce Senatul a refuzat cererea de reţinere şi arestare a senatorului PSD Dan Şova. Şi, sub această presiune publică, o reacţie a CMS, care îşi exprimă „îngrijorarea faţă de recentele situaţii apărute în Parlament”, şi două sesizări la adresa CCR, una din partea Preşedinţiei şi una din partea PNL. Aceste luări de poziţie la CCR vizează, însă, modul în care s-a votat în cazul Dan Şova. Or, problema stringentă în contextul a ceea ce numim abuz de imunitate, este protejarea imunităţii unui parlamentar în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie, adică protejarea prin încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Sunt ani de zile de când în Parlament se face troc şi bâlci cu prevederile constituţionale. Ani de zile de când se invocă şi se recurge la protejarea imunităţii unui parlamentar în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie. Sub pretextul imunităţii, aleşii au ajuns să analizeze şi să dezbată legalitatea unor cauze penale, transformând Parlamentul din for legislativ în for judiciar.

Deşi la art. 72, privind imunitatea parlamentară, Constituţia spune inechivoc că “Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, există o prevedere, în acelaşi art. 72, care lasă loc interpretării şi, după cum s-a văzut, extinderii imunităţii în afara cadrului constituţional, şi care spune că deputaţii şi senatorii „nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.” Şi, s-a dovedit, parlamentarii s-au opus, nu o dată, arestării unui coleg de-al lor, deşi acesta era suspectat de acte de corupţie, nu de fapte ce ţineau de declaraţiile lui politice.

Şi mai e un aspect controversat în contextul acestor discuţii: extinderea, neprevăzută în Constituţie, a imunităţii în cazul miniştrilor, foşti sau actuali, ajunşi parlamentari. Iar aici lucrurile se complică mai mult, refuzul Parlamentului de a aviza solicitarea Justiţiei blocând continuarea anchetei, aşa cum, recent, s-a întâmplat în cazul senatorului PNL Varujan Vosganian şi al deputatului UDMR  Borbely Laszlo.

Deşi în Constituţie nu se spune că Parlamentul, printr-una din Camerele sale, este cel care judecă, nici că are răspunderea începerii urmăririi penale, nici că trebuie să ancheteze o faptă aflată în atenţia procurorilor, majoritatea îşi permit să ignore Legea fundamentală şi să abuzeze de imunitate. Toate scandalurile din Parlament, din ultimii ani, care au avut în centrul lor sintagma „imunitate parlamentară”, au vizat anchete penale privind fapte de corupţie, pentru care nu există imunitate.

A devenit o cutumă ca parlamentarii să se opună – atunci când interesul vreunui partid, al unui grup, al unui lider politic o cere – şi începerii urmăririi penale, şi arestării în cauze care nu au legătură cu votul sau cu opiniile politice exprimate. Şi chiar să acţioneze diferit, în funcţie de persoana vizată. Şi o fac pentru că nimeni, în momentul de faţă, nu îi poate sancţiona pentru acest derapaj. Nici măcar de electorat nu pot fi sancţionaţi, pentru că se ascund sub votul secret.

Situaţia se va perpetua atâta timp cât la CCR nu este atacat însuşi modul în care imunitatea unui parlamentar este protejată în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie, cât nu este atacată această falsă instanţă de judecată în care s-a erijat Parlamentul. Care, acum, încearcă să-şi întărească superimunitatea, recurgând la prevederi – declarate o dată neconstituţionale, în 2013 – care să îngreuneze arestarea preventivă a parlamentarilor.

Articol publicat şi în Revista 22.