Liviu Stănescu. Sursă foto: Galateca

Face, de ani de zile, călătorii în căutarea capătului lumii. A vizitat deja peste 100 de ţări, unele zone în care a fost fiind greu şi de găsit pe hartă. Ceea ce au în comun este faptul că în toate aceste călătorii există şi un drum necunoscut sau către necunoscut care îl cheamă. Zeci de fotografii din cele peste 350.000 pe care le-a făcut şi unele texte pe care le-a scris, când a avut răgaz, în locurile pe unde a umblat sunt publicate într-un volum apărut anul trecut la Humanitas: Am fost la capătul lumii.

L-am invitat pe Liviu Stănescu – care, în această perioadă, are o expoziţie de fotografii la Muzeul de Artă Timişoara – la un dialog. Am vorbit despre modul în care în care îşi alege destinaţiile şi îşi organizează aceste călătorii, despre oameni ai locului pe care i-a întâlnit, despre mâncăruri tradiţionale pe care, spune, nu le refuză niciodată, despre pericole pe care le-a trăit şi locuri în care are senzaţia că „Dumnezeu îi pune mâna pe creştet”, dar despre destinaţii în care se pregăteşte să plece. În acest interviu Liviu Stănescu ne „plimbă” prin Deşertul Gobi, pe fundul de mare Salar de Uyuni şi pe Drumul morţii, din Bolivia, pe la Polul Sud, pe munţii Tsingy de Bemaraha, din Madgascar, care par o mare de suliţe, pe vulcanul Yasur, din Vanuatu, în timp ce erupe, printr-un templu al şobolanilor din India, prin Laos, Filipine, Thailanda şi prin Cuba.

„Pasiunea de a călători a venit din dorinţa de a descoperi taine ale pământului”

CV Liviu Stănescu

Este pasionat de drumurile umblate, dar mai ales de cele neumblate, de fotografie și, mai nou, de scris. În 1992 a deschis primul restaurant indian din România, iar în 1995 – primul club de muzică rock live din țară. A urmat apoi un restaurant marocan și în 1998 – cea mai mare terasă din București care găzduia concerte live. S-a oprit apoi, niște ani din viața profesională, la o companie de închiriere de echipamente profesionale de sunet, lumini și scenotehnică. Noul job l-a purtat prin țară alături de marile trupe rock ale momentului, în turneele lor. A călătorit de-a lungul și de-a latul Pământului: 105 țări i-au deschis larg porțile până acum. A fost, printre altele, la Ushuaia, Cape Town, Cabo da Roca, Tonga, Insula Paștelui, Insulele Galapagos și la Polul Sud. În călătoriile lui, a trăit marele cutremur din Nepal, de 8,1 grade pe scara Richter, pe cel din India, de doar 7,4 grade, și prima zi a războiului civil din Kenia; s‑a îmbolnăvit de febră tifoidă în Iran și doar șansa l-a ajutat să scape teafăr. Multe dintre aceste aventuri se regăsesc în paginile volumului Am fost la capătul lumii (Humanitas, 2023).

(Sursă CV: Humanitas)

În căutarea capătului lumii, Liviu Stănescu, ai vizitat peste 100 de ţări, unele zone în care ai fost fiind greu şi de găsit şi pe hartă. Cum s-a născut pasiunea aceasta pentru călătorie, şi nu în zone care atrag turiştii prin numere de stele la hoteluri şi prin servicii all inclusive?

Această pasiune – poate fi legată de puţină nebunie – a venit din dorinţa de a descoperi taine ale pământului, mai abitir decât în cazul majorităţii oamenilor, care preferă confortul. M-am gândit la un moment dat dacă în afara confortului există locuri ascunse privirii oamenilor şi am început să mă documentez. Mi-am dat seama că sunt o grămadă de locuri minunate pe pământ, dar la care se ajunge mai greu fie că nu sunt drumuri până la ele, fie că poate este puţin periculos. De fiecare dată natura m-a răsplătit, chiar dacă drumul a fost obositor, greu, uneori aproape imposibil şi chiar dacă, uneori, am vrut să renunţ din lipsa oricărui minim confort. Dar de fiecare dată la capătul unui astfel de drum natura m-a primit cu braţele deschise şi mi-a dezvăluit o poveste ascunsă privirii.

Când a început această aventură a ta şi unde ai făcut prima călătorie din seria aceasta?

A început în urmă cu vreo 20 de ani, dar mai abitir acum vreo 10-12 ani, în momentul în care am început să fac aceste ture ca o chemare către necunoscut şi de către necunoscut. Mi-e greu să spun unde a fost prima, pentru că am fost în atât de multe locuri încât, deşi sunt de profesie inginer, nu le ţin o evidenţă.

Cum îţi alegi destinaţiile?

În spatele biroului meu se află o hartă. Acum a ajuns să fie plină de pioneze, care îmi arată unde am fost deja. Din locurile rămase libere îmi aleg o destinaţie care simt că mă cheamă, apoi încep căutarea pe internet a informaţiilor referitoare la acea zonă. Operaţiunea aceasta durează mai mult sau mai puţin, depinde de la loc la loc, uneori durează şi două luni de muncă zilnică. Având în vedere specificul anumitor locuri unde îmi place, unde vreau şi unde de obicei reuşesc să ajung e nevoie de acea documentare pentru că trebuie să fiu sigur că pot trece peste riscurile care mă aşteaptă sau măcar să fie cât mai mici posibil.

În Zambia, în 2017. Foto: Arhivă personală Liviu Stănescu

„De multe ori nu ştiu unde voi sta”

Cum rezolvi, înainte de plecare, cazarea şi mâncarea, mai ales când pleci în zone mai puţin umblate de genul celor, de exemplu, din Deşertul Gobi ori Deşertul Atacama, Tonga – Polinezia, Galapagos, Insula Paştelui, Polul Sud?

În cele mai multe îmi asigur punctele-cheie unde trebuie să ajung şi, pe parcursul drumului, îmi rezerv, în general, cazarea. Este adevărat că în toate aceste călătorii există şi acel drum necunoscut sau către necunoscut, care mă cheamă şi care mă istoveşte. De multe ori nu ştiu unde voi sta, dar acele cazuri sunt ţelul pentru care duc această luptă, care este în definitiv şi cu mine însumi, de a cuceri acel loc. Poate fi deşert, nu trebuie să fie un pisc de munte. De obicei, mă informez foarte bine, pentru că nu sunt eu deschizătorul drumurilor.

Pentru că ai amintit de deşertul Gobi, să ştii că, din loc în loc, acolo se găsesc iurte pe care le poţi închiria şi unde te poţi odihni. Nu sunt mulţi călători pentru că este destul de greu să traversezi Mongolia de la est la vest, fapt pentru care nu este nici mare căutare a acestor iurte care îţi oferă, totuşi, confort, până şi duşul cald. Ştiam unde se află cu puncte GPS, telefonia mobilă nu funcţionează acolo.

Unde a fost cea mai ciudată cazare, cea mai îndepărtată de etalonul de civilizaţie şi confort la care ne raportăm noi, ca majoritate a turiştilor?

Cred că atunci când am depăşit podişul Altiplano, din Bolivia, undeva la peste 4000 m altitudine. Am depăşit Salar de Uyuni, care este un fost fund de mare, şi în ziua în care am fost am găsit şi puţină apă, de vreo 5 centimetri adâncime, plouase şi atunci s-a făcut realmente o mare, nu-i vedeam ţărmurile, ştiam doar că trebuie să mă îndrept către sud. E interesantă senzaţia pe care ţi-o oferă călătoria cu maşina pe această mare, fie ea şi fund de mare, cu apă de cinci centimetri. La capătul primei zile am bâjbâit, pentru că GPS-ul mi-a jucat feste, dar ştiam că trebuie să ajung la casa unui om care era, de altfel, singurul loc unde puteam să dorm. Fiind şi ea pe fund e mare, era o casă făcută din blocuri de sare, la fel, patul. Covorul în schimb mi s-a părut foarte interesant. Era în toată casa acelaşi covor, acoperea două dormitoare şi un pridvor şi era făcut din sare extrafină. Aveam mare grijă când intram în sacul de dormit să nu intru cu sare pe mine. Dar a fost frumos. Totul, foarte alb.

În Papua Noua Giunee, în 2019. Foto: Arhivă personală Liviu Stănescu

„Cu cât este mai săracă ţara, cu atât mai fericiţi sunt oamenii care o locuiesc”

Te-am văzut în fotografii cu oameni ai locului, te-am auzit povestind mult despre ei. Uitându-mă la poze, mulţi par oameni care trăiesc la limita subzistenţei, dar în ciuda sărăciei, mulţi au feţele foarte senine…

După părerea mea, cu cât este mai săracă ţara, cu atât mai fericiţi sunt oamenii care o locuiesc. Aceşti oameni pe care noi îi numim simpli sunt de fapt foarte complecşi în modul lor de a trăi şi de a judeca viaţa care pentru ei este foarte grea – a face rost de hrană nu le e un lucru la îndemână. De fiecare dată însă în astfel de ţări îndepărtate şi foarte sărace, oamenii mi-au deschis porţile – cei care aveau porţi – sau uşile – cei care aveau uşi – ale colibelor sau bordeielor, m-au primit cu braţele deschise şi mi-au pus în faţă mai-nimicul pe care îl aveau: o cană cu lapte, o pâine dospită şi coaptă pe piatră, la soare. Niciunul nu mi-a întors spatele. Este o mare diferenţă între lumea civilizată, aşa cum o ştim, şi lumea (ne)civilizată, aşa cum am văzut-o eu. Este al naibii de frumos felul lor de a trăi comparativ cu felul nostru de a trăi. În timp ce noi ne ferecăm în case, stăm conectaţi online şi nu mai avem interacţiune unii cu alţii, acolo sunt locuri în care oamenii nu au uşi şi ferestre la case.

„Mă simţeam ca un puşcaş american în drum spre Europa, când eu eram un turist în inima Antarcticii”

Te autodefineşti ca „un om al verii, al mării şi al orizonturilor albastre”. De ce ai vrut să ajungi la Polul Sud?

Mi-am dorit mult să fiu acolo. Ştiam că înaintea mea mai fuseseră doi români, dar nu am găsit relatări ale lor, deşi aş fi vrut să văd din perspectivă românească cum a fost cucerit Polul Sud. Fapt pentru care, într-o zi, m-am hotărât să merg acolo. Am făcut cercetările de rigoare, am aflat care sunt căile de a ajunge şi, în 6 ianuarie 2022, în plină vară australă, am reuşit să înfig steagul României la Polul Sud. Îmi amintesc că am avut un sentiment înălţător pentru că într-o linişte absolută, o linişte de simţi că îţi bubuie capul şi îţi ţiuie urechile, am avut sentimentul că sunt singurul om în cel mai îndepărtat colţ al pământului. Şi, totodată, cel mai leneş om al Pământului – acolo, Pâmântul se învârteşte cu o viteză mică. Uitându-mă în toate direcţiile, mi-am dat seama că privesc doar către nord. Fascinant! Altfel, oriunde te-ai afla pe pământ, ai toate cele patru puncte cardinale. Deşi era frig al naibii, erau minus 35 de grade Celsius, bătea şi vântul – ceea ce ducea la o temperatură resimţită de minus 50 de grade – şi deşi sunt un om al verii, m-am simţit atât de bine, pentru că mi-am îndeplinit un vis.

La Polul Sud, în 2022. Foto: Arhivă personală Liviu Stănescu

E fascinant ceea ce povesteşti tu în jurnalul de călătorie pe care l-ai inclus în volum. Cum ai ajuns până la Polul Sud, în cât timp?

Am ales varianta cea mai uşoară. Nici nu aş fi avut cum să aleg cealaltă variantă, care presupune un drum pe schiuri de 40 de zile şi pentru care trebuie să fii într-o formă fizică foarte bună; nu poţi pleca de capul tău, ai nevoie de aprobări de la 12 state care deţin autoritatea acolo. În afară de asta, trebuie să demonstrezi că ştii ceea ce faci, că ai mai avut reuşite în ale schiului de anduranţă. Nu era cazul meu. Să ne amintim că Amundsen şi Scott au făcut-o acum o sută de ani, dar numai unul s-a întors. Nu aş fi vrut să fiu un altul care nu se întoarce, fapt pentru care am ales o variantă aeriană. Am schimbat câteva avioane până acolo. Ultimul avion cu care am zburat în Antarctica a fost un DC3, cu elice, avion care are toate comenzile hidraulice. L-am întrebat pe pilot: De ce folosiţi vechitura asta? Iar el mi-a răspuns: Este unul dintre avioanele care au participat la debracarea din Normandia şi le folosim pentru că sunt singurele avioane din lume care pot face faţă vitregiilor naturii de la Polul Sud. Ele au toate comenzile hidraulice, deci nimic electronic, şi nu permit să pătrundă gheaţa în interior, la motor şi aripi. Mi s-a părut foarte interesant că un avion construit în 1942 încă îşi face treaba, cu motoarele schimbate e adevărat. Mă simţeam ca un puşcaş american în drum spre Europa, când eu eram un turist în inima Antarcticii. Am aterizat undeva pe o ne-pistă, iar de acolo am mers pe jos spre destinaţie. Deşi era planificată o singură noapte, am petrecut trei nopţi la Polul Sud pentru că se schimbase brusc vremea şi nu mai era cale de întoarcere. Aveam însă provizii suficiente, nu a fost o problemă. A fost o experienţă inedită, mai ales prin faptul că am fost în imposibilitatea de a mă întoarce, în ziua în care stabilisem, din cel mai îndepărtat punct de pe glob.

E vreo urmă de viaţă acolo?

Nu, nu este nicio vietate. Este un continent de gheaţă, este cel mai mare rezervor de apă dulce al planetei, şi pe alocuri stratul de gheaţă are o grosime de 3000 m. În plus, e cel mai secetos punct de pe pământ. Da, nu ai zice… Foarte rar ajung în inima Antarcticii păsări, numai acelea care îşi pierd busola naturală, şi îşi găsesc sfârşitul acolo. La Polul Sud singurele forme de viaţă sunt la baza de cercetare Scott-Amundsen a americanilor. Şi acolo mai sunt nişte domni care caută particule numite neutrini, nişte particule misterioase care ar putea fi cheia în desluşirea misterelor universului. Aceştia vin în echipă de trei. Nu sunt aceiaşi, se tot schimbă, fiind un proiect internaţional. Din când în când mai găsesc astfel de particule. Polul Sud e un imens platou de gheaţă, cât vezi cu ochii e doar o câmpie de gheaţă, care se deplasează anual cu vreo 30 m. Odată cu gheaţa se deplasează şi baza de cercetare americană, care este o clădire mare, cu două etaje. În prima zi a anului americanii mută borna care defineşte cel mai sudic punct al Terrei la locul ei!

Te tentează ideea de a ajunge şi la Polul Nord?

M-a tentat dinaintea acestei călătorii la Polul Sud, dar a intervenit pandemia de covid. Îmi planificasem să fac acest drum cu un spărgător de gheaţă din epoca sovietică; are şi un nume ciudat: „50 de ani de la victorie”. Acum, după ce a început războiul din Ucraina, nu mai sunt deloc tentat să merg cu ruşii la Polul Nord. Este inacceptabil ce fac şi nu vreau să ajut cu niciun cent la efortul lor de război! Îmi voi căuta alte variante. Cu norvegienii, de exemplu.

„Pa Yasur am stat extrem de aproape de tot ceea ce înseamnă mijlocul pământului”

Te atrag locurile în care, spui, „Dumnezeu îţi pune mâna pe creştet”? Povesteşte-ne, te rog, despre două, trei dintre acestea.

Dumnezeu îmi pune mâna pe creştet în mai multe feluri. Pe de o parte, când stă la dreapta mea şi îmi arată minunile ascunse privitorului. Pe de altă parte, în momentul în care intru în diverse năzdrăvănii, mai puţin cu voia mea, mă scoate de acolo, mă ajută să supravieţuiesc. La un moment dat, am avut febră tifoidă şi am fost foarte aproape de moarte.

Dar au fost şi momente frumoase, multe. Unul dintre ele a fost în munţii Tsingy de Bemaraha, din Madagascar, nişte munţi care nu au echivalent niciunde în lume, care m-au fascinat. I-am numit ca fiind ţara lui Oblio, pentru că au zeci de mii, sute de mii de creste cu margini atât de ascuţite încât nu poţi trece printre ele fără să te tai. Se întind pe o lungime de 30 de kilometri şi o lăţime de 10 kilometri. O creastă o poţi cuprinde cu o singură mână, dar dacă o faci te tai instantaneu. În urmă cu vreo 20 de ani, un domn francez a făcut o cărare care pleacă exact din vârful munţilor şi coboară la poale şi doar pe aceea se poate circula. Dar şi acolo trebuie să fi foarte atent să nu cumva să te dezechilibrezi şi să trebuiască să pui mâna pe vreo stâncă pentru a te reechilibra. Ştiam că trebuie să port mănuşi de piele, dar le uitasem – oricum, în plină vară fiind, mi-ar fi fost greu să le suport –, aşa că m-am tăiat destul de bine în palmă. Traseul creat de francez este scurt, îl parcurgi în câteva ore, dar o dată ce eşti sus, vezi o mare de suliţe. Acolo a fost unul dintre momentele în care am simţit că Dumnezeu mi-a pus mâna pe creştet.

Munţii Tsingy de Bemaraha, din Madagascar. Foto: Arhivă personală Liviu Stănescu

Ai trecut razant pe lângă moarte, de câteva ori, în timpul acestor călătorii ale tale: ai făcut febra tifoidă în Iran, despre care ai amintit, ai prins un război civil în Kenia, ai trăit cutremure de peste 7 grade pe scara Richer în Nepal şi în India. Şi pe lângă pericolele acestea intempestive, te expui şi benevol riscului. Sunt situaţii de risc care au intervenit intempestiv, dar tu alegi în călătoriile tale să te expui şi de bună-voie unor pericole…

Am două amintiri legate de vulcani. Una la muntele Yasur, din Vanuatu. Dacă pe Etna nu poţi să ajungi în timp ce erupe şi trebuie să stai la 20 de kilometri distanţă, aici poţi merge pe marginea craterului, iar permisiunea ţi-o dau nu localnicii, ci vulcanologii care spun că o erupţie de gradul II nu este periculoasă. E adevărat, trebuie să fii atent la anumite lucruri pentru că pericolul este acolo cu tine. E interzis accesul pe marginea vulcanului în cazul unei erupţii de gradul III. Acolo am stat extrem de aproape de tot ceea ce înseamnă mijlocul pământului şi forţa naturii şi pot spune că „uluitor” este un cuvânt care exprimă doar zece la sută din experienţa trăită!

Ai privit lava clocotind?

Da, am văzut erupţia în sine. Lava ajungea sub formă de explozii mult deasupra capului meu, dar se întorceau în calderă, nu se revărsa. Nu am avut însă voie să merg singur, a trebuit să fiu însoţit de nişte ghizi, care m-au şi avertizat să nu mă pierd în frumuseţea a ceea ce voi vedea pentru că, din când în când, vulcanul trimite din măruntaiele pământului în negura cerului – era după apus, am ales momentul ca să văd spectacolul culorilor – nişte „bombe”, nişte bulgări mari de fier. Aceste „bombe” nu sunt controlabile, ele depăşesc buza calderei şi te pot lovi. Dar atât timp cât eşti ochii pe cer, le vezi şi te poţi feri. Nu am văzut foarte multe, să nu îţi imaginezi că am fugit de ele din stânga în dreapta, am văzut câteva. Nu m-am simţit deloc în pericol, doar copleşit de forţa naturii şi de bubuiturile extraordinar de intense care mi-au provocat o lipsă ulterioară a auzului de câteva zeci de minute.

„În Bolivia, am ales să cutreier cel mai periculos drum al lumii”

Din peripeţiile acestea prin care ai trecut care ţi s-au părut mai riscante?

Una dintre ele a fost în Bolivia, o ţară fascinantă, unde am ales să văd, să cutreier cu vântul în plete cel mai periculos drum al lumii. De altfel se şi numeşte The Death Road. Ştiam de când l-am ales că acolo mor anual în jur de 300 de oameni – care nu aveau altă posibilitate de a traversa munţii decât pe acel drum –, prăbuşiţi cu maşinile în prăpastie. Drumul este îngust, de vreo trei metri, cu greu încap două autobuze. De fapt nu încap: dacă se întâlnesc într-o curbă, se aşteaptă unul pe altul să treacă, unul dă cu spatele până într-o alveolă creată special, pentru a trece celălalt. Iar drumul, evident, nu are parapeţi şi nu este asfaltat. Am ales să cobor acest drum – nu să-l urc – cu o bicicletă pe care o închiriasem acolo. Mi-am dat seama că mi-am pus cumva viaţa în mâinile celui care mi-o închiriase, în frânele acelei biciclete… Am coborât de la 4500 de metri şi am ajuns la 1500.

E abrupt drumul?

Nu foarte. Este însă periculos din alt punct de vedere: cei care coboară trebuie să dea prioritate celor care urcă, doar că prioritatea acolo înseamnă că muntele îi protejează pe cei care urcă. Cei care coboară sunt pe marginea văii, să-i spun aşa. A fost un „amănunt” pe care nu l-am ştiut despre acel drum, deşi mă informasem înaintea plecării.

Death Road, în Bolivia. Foto: Arhivă personală Liviu Stănescu

Valea însemnând prăpastia?

Da, hăul. Iar când spun hău e hău. Nu-i vezi capătul. Totul e foarte verde, însă. Am plecat de la 4500 de metri altitudine, unde nu era nimic – e o parte alpină, podişul Altiplano, un fost fund de mare –, iar apoi am trecut prin păduri luxuriante. Practic am trecut prin patru anotimpuri, ei neavând acolo, calendaristic vorbind, patru anotimpuri: m-a şi nins, m-a şi plouat, am trecut şi prin torenţi, am şi aşteptat să scadă debitul cascadelor naturale produse în urma ploilor, pentru că nu puteam trece. Altfel, dacă aş fi trecut prin cascadă, m-ar fi dus în hău. Lăsând la o parte toate acele frumuseţi naturale care m-au înconjurat şi aceste stări minunate pe care le-am avut în decurs de şase ore şi patru anotimpuri, a fost şi ceva care m-a pus pe gânduri: numărul impresionant de cruci de pe marginea drumului. Gândeşte-te câţi oameni au murit dacă anual îşi pierd viaţa acolo în jur de 300 de oameni…

Cu ce ai ajuns pe munte, la locul de plecare?

Am ajuns sus pe un alt drum, care există de nişte ani. Şi deşi acesta există, e adevărat, mai lung decât The Death Road, localnicii nu-l prea folosesc. În majoritatea accidentelor sunt implicate camioane sau autobuze, nu limuzine ale turiştilor – de altfel, nici nu poţi urca cu limuzina acolo, e nevoie de maşină de teren. Eu am ales bicicleta pentru că am vrut să parcurg agale drumul şi să am două frâne la dispoziţie. Mi-a fost uşor în aceeaşi măsură în care mi-a fost şi foarte greu, dar a fost o experienţă interesantă.

„Mi-am zis să văd cum ar fi să stau câteva ore alături de vreo 20.000 de şobolani”

Aş spune că nu te temi de mai nimic. Dar de la tine am aflat că ţi-e frică, totuşi, de ceva: de şobolani. Cum ai putut să intri într-un templu al şobolanilor care mişunau printre picioarele voastre, ale vizitatorilor?…

În India sunt destule temple închinate animalelor. Mai puţin pisicii, aceasta fiind singurul animal care nu e plăcut în această ţară. O ţară în care animalele nu sunt protejate prin lege, dar sunt protejate de oameni, fapt pentru care aceastea nu-i consideră a fi un pericol, aşa că trăiesc în armonie.

Pentru că aveam această frică de şobolani, împământenită din copilărie, când vedeam şobolanii fugind prin piaţa din Bucureşti unde locuiam, mi-am zis să văd cum ar fi să stau câteva ore alături de vreo 20.000 de şobolani, câţi se estimează că trăiesc în templul acela. Şi, fiind un templu hindus, nu poţi intra decât desculţ, aşa că umbli desculţ printre ei, dar nu te bagă în seamă. Acolo oamenii vin şi-i hrănesc cu lapte – sunt vase cu un diametru de circa un metru pline cu lapte. Nu fug de oameni. Seamănă foarte bine cu veveriţele, doar că le lipseşte coada aceea drăguţă şi stufoasă. Altfel, stau şi ei în două lăbuţe, se uită la tine. Există o zonă unde oamenii se roagă şi aprind beţigaşe şi îşi împart mâncarea adusă de acasă cu şobolanii. Aceştia se urcă pe ei ca pisicile, li se pun pe umăr şi împart mâncarea. Dacă erau nişte animale care îmi provocau frică şi repulsie, acolo am întâlnit un animăluţ foarte simpatic. Până la urmă am pus şi mâna pe câteva căpşoare de şobolan, în speranţa că îmi voi învinge definitiv teama şi repulsia. Am trăit cu impresia că m-am vindecat, până m-am întors în Europa şi am întâlnit primul şobolan, în metroul din Londra. Şi mi-am zis: e clar, şobolanul din India e diferit de cel din Europa.

„Am pus gura pe toate mâncărurile localnicilor, pe unde am fost”

Ce ai mâncat prin călătoriile tale? Mă refer la ceea ce, înainte, nici nu ţi-ai fi imaginat că ar putea fi hrană pentru un om?

În Laos am mâncat tocăniţă de şobolan, care are un gust ce aduce cu cel al cărnii de pui. Nu am ştiut însă ce este înainte de a mânca… Cum am ajuns să mânânc şobolan? Fiind o ţară comunistă, eşti obligat să mergi cu un ghid. L-am rugat pe ghidul meu să mă ducă la un restaurant din satul lui natal, un restaurant pescăresc. Am rămas surprins să remarc că restaurantul avea o singură masă. În timp ce aşteptam acolo, a început o ceartă între ghid şi doamna care avea restarantul, din care, desigur, nu înţelegeam o iotă. Mi-a spus că trebuie să plecăm, pentru că nu are nimic de mâncare în ziua respectivă. Flămând fiind, i-am spus să îi ceară să ne dea ce are ea în casă, că-i plătesc. Doamna m-a luat de mână şi, în drum spre frigider, mi-a arătat un om care dormea pe nişte trepte: era soţul ei, pescarul care, fiind sub influenţa băuturiulor alcoolice, nu fusese la pescuit. Mi-a deschis frigiderul ei şi mi-a arătat ceva ce părea o tocăniţă şi o supă. Supa a fost de piton, nu mi-a plăcut şi nu atât din cauza gustului, ci pentru că şarpele era extrem de aţos. Probabil, a fost un piton bătrân… Am trecut la a doua mâncărică. Asta mi-a plăcut. Când am terminat, am întrebat-o ce carne a fost: Pui, de la tine? Nu – îmi răspunde – şobolan. Deşi a fost gustoasă şi nu am păţit nimic, nu cred că voi mai pune gura pe aşa ceva decât dacă, iarăşi, nu voi şti ce mânânc.

A fost vreo mâncare pe care, ştiind ce este, ai refuzat să pui gura?

Nu. Am pus gura pe toate mâncărurile localnicilor, pe unde am fost. O singură dată mi s-a făcut rău, de la o mâncare tradiţională din Indonezia. Acolo, pe marginea drumului, sunt nişte piramide din ouă fierte, o piramidă având la bază vreo 20 de ouă pe o latură. Doar că erau ouă eclozate: înăuntru este un puiuţ care are gust de gălbenuş. Nu mi-au picat deloc bine.

Am mai mâncat vrăbiuţe prăjite. O mâncare tradiţională în Cipru, dar interzisă de Comunitatea Europeană. Nu mi-au plăcut pentru că sunt foarte grase, deşi nu ai spune. Nu voi mai mânca în viaţa mea vrăbiuţe.

Dar e ceva ce ţi-a plăcut?

Într-o ordine care nu are nicio legătură cu cel mai mult şi cel mai puţin, mi-a plăcut crocodilul, frigăruile de crocodil mi-au plăcut în mod deosebit. Am mâncat în mai multe ţări, dar în Filipine mi-au plăcut cel mai mult cum au fost preparate. Ar mai fi carnea de măgar, mai bună decât cea de cal, iar asta am mâncat-o într-o ţară arabă. Am mâncat carne de cămilă, am băut lapte de cămilă – care nu mi-a plăcut pentru că este cumva acrişor. Să-ţi mai spun ce am mâncat în Thailanda, cred că îţi vei da iarăşi ochii peste cap: furnici prăjite, care merg foarte bine cu bere. Şi gândăcei prăjiţi. Prima dată i-am mâncat în Laos şi nu ştiam că trebuie să scot aripile şi partea de chitină din spate, i-am mâncat cu totul şi mi-au rămas aripile pe limbă, ceea ce m-a făcut să-mi spun atunci că nu voi mai mânca aşa ceva. Dar în Thailanda m-a învăţat cineva cum se mănâncă gândăceii. Sunt crocanţi şi merg, la fel ca furnicile şi ca lăcustele, foarte bine cu berea rece. Chiar au gust bun, săraţi şi traşi la tigaie.

Laos. Foto: Arhivă personală Liviu Stănescu

„În Cuba am găsit ceva de care uitasem: raţionalizarea benzinei”

Cea mai recentă călătorie unde a fost?

În Cuba, anul acesta. Acum două luni m-am întors. Am găsit acolo ceva de care uitasem: raţionalizarea benzinei. În Cuba litrul de benzină costă 20 de cenţi. Ai spune că e ieftin, doar că nu se găseşte neam. Săracii cubanezi o cumpără la negru, cu doi dolari litrul. Pentru turişti există însă benzinării speciale, în care o găseşti şi pentru care nu stai la coadă.

Cumva pe modelul shop-urilor de la noi, din vremea comunismului…

Da, exact. Am ajuns la o benzinărie, am dat să îmi umplu rezervorul şi a venit un domn care mi-a spus: Nu pot să-ţi dau benzină fără Azul Papel, adică un bon albastru. Care se lua din altă parte. Am plecat, am stat la coadă, am primit Azul Papel-ul cu care m-am întors victorios la benzinărie. Degeaba vii cu Azul Papel la mine, trebuie să-l schimbi cu Blanco Papel. Mi-a arătat un magazin alimentar, unde puteam face schimbul. Acolo am dat peste o doamnă casieriţă care îşi prepara ness-ul. Am rugat-o să-mi facă schimbul. Ea a coborât privirea spre ceea ce făcea şi am înţeles că trebuie să aştept să-şi termine ness-ul. Încă ceva ce îmi amintise de vremurile trăite pe timpul lui Ceauşescu… Am stat răbdător, până a fiert şi apa şi iată-mă după o oră de când am încercat să cumpăr benzină, revenind victorios la domnul de la pompă. Care mi-a pus cinci litri de benzină, niciun mililitru mai mult. Mi-a ajuns până la următorul oraş. Şi tot aşa am ţinut-o în Cuba, de la est la vest. Cel mai mult am primit zece litri de benzină.

„Îmi propun să plec în Sumatra şi în jungla din Uganda şi Ruanda”

Anul acesta îţi propui să mai ajungi prin vreun capăt de lume?

După ce termin – sper, victorios – lansările de carte de-a lungul şi de-a latul ţării, în noiembrie îmi propun să plec în insula Sumatra. Nu am început să facă documentarea. În momentul de faţă, ştiu doar că aparţine de Yemen care nu e o ţară foarte prietenoasă cu statele occidentale. Singurul avion care ajunge în zonă pleacă din Emiratele Arabe Unite. Asta, exceptând avionul local care te duce exact în Yemen, de unde nu mai poţi pleca decât dacă vii dintr-o ţară care are un preşedinte ca Băsescu, să plătească răscumpărarea pentru tine. Ceea ce nu e cazul… Sumatra fiind foarte apropiată de Africa, aş putea ajunge şi de acolo. După Sumatra aş vrea să văd ultimele gorile care mai trăiesc în jungla din Uganda şi Ruanda.

Liviu Stănescu, la o lansare de carte. Foto: Revista de cultură Familia

Aşadar încă nu ai găsit capătul lumii, eşti tot în căutarea lui.

Da, îl caut cu asiduitate şi îmi doresc din tot sufletul să nu-l găsesc. Îmi doresc să merg pe toate cărările lumii, unde natura mă îmbrăţişează la fiecare pas.

Eu aştept cu interes relatările din călătoriile pe care le vei face. Şi sper ca de acum încolo să ţii şi jurnal de călătorie.

Voi ţine cont de sfaturile tale, dar îţi spun că această primă carte intitulată Am fost la capătul lumii s-a născut nu din voinţa mea. Editura Humanitas m-a descoperit şi m-a întrebat dacă aş fi de acord să îmi publice aceste povestioare, cum le numesc eu. Ce se va întâmpla pe viitor las să glăsuiască doar întâmplarea cu energia ei firească.

Mulţumiri Muzeului de Artă Timişoara pentru găzduirea acestui dialog.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.