Ni s-a oferit, zilele trecute, o nouă dovadă că, pentru foarte mulţi parlamentari, principiul independenţei Justiţiei nu este nici nenegociabil, nici sacrosanct. “Nu Parchetul îi spune Senatului ce trebuie să facă, ci Senatul este cel care judecă (…) Senatul are răspunderea începerii urmăririi penale. Potrivit legii româneşti, Senatul trebuie să ancheteze el însuşi fapta respectivă şi să ofere dreptul la apărare. Acesta este şi motivul pentru care mi s-a oferit un termen ca până la 1 octombrie, împreună cu un grup mare de avocaţi, voi pleda în faţa Comisiei juridice în legătură cu nevinovăţia mea”, declară senatorul PNL Varujan Vosganian. În cazul căruia, procurorul general al României a cerut Senatului, zilele trecute, declanşarea procedurilor pentru formularea cererii de începere a urmăririi penale. Într-un dosar DIICOT, desprins din cel în care, în decembrie 2011, procurorii au început urmărirea penală în cazul a 40 de persoane cu funcţii de conducere din Romgaz, Ministerul Economiei şi Agenţia Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, pentru complot şi subminarea economiei naţionale.

Se poate paria că, la votul din 1 octombrie, majoritatea parlamentarilor vor arăta că achiesează ideii şi dorinţei d-lui Vosganian – de altfel, senatorul PNL a şi anunţat: “Reacţia senatorilor PSD a fost încurajatoare pentru mine”, iar şeful său, Crin Antonescu, s-a antepronunţat şi el, spunând că, din ce a putut să vadă, din documentele transmise de DIICOT Senatului, nu se pune problema, deocamdată, a unui vot favorabil solicitării de începere a urmăririi penale pe numele lui Varujan Vosganian.

De altfel, majoritatea covârşitoare a parlamentarilor români s-au obişnuit, de ani de zile, să se facă luntre şi punte pentru a-şi salva colegii intraţi la ananghie penală. Un gest pe care eu îl văd făcut doar în virtutea unei fraternităţi la care se recurge mai degrabă pragmatic, prevăzător. În ideea că, mâine, va fi nevoie de un zid uman pentru propria protecţie. Altfel nu-mi explic de ce continuă să sfideze, în grup şi în formă continuată, Constituţia. Care, la art. 72, privind imunitatea parlamentară, spune clar: “Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.” Deci, unde în Constituţie se spune că Senatul este cel care judecă? Unde se spune că are răspunderea urmăririi penale? Unde se spune că Senatul trebuie să ancheteze el însuşi fapta respectivă?

Cu recenta declaraţie a d-lui Vosganian suntem readuşi, ca spectatori, în faţa vechii şi nerezolvabilei (din cauza lipsei voinţei politice) probleme ridicate de parlamentarii care refuză să accepte limitele constituţionale ale Legislativului, care vor să-şi subordoneze Justiţia, încălcând principiul echilibrului şi separaţiei puterilor în stat, care se vor mai presus de restul cetăţenilor când vine vorba despre răspundere penală, generând aşa-numitul abuz de imunitate.

În 2011, europarlamentarul Monica Macovei propunea modificarea regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, în aşa fel încât procedura de ridicare a imunităţii parlamentare să se ia în plenul Camerei în cel mult 48 de ore de la primirea cererii, nu în 20 de zile, cum esre acum, şi, important, fără ca parlamentarii să analizeze probele din dosar. Propunerea nu a convenit. Aşa că a fost ignorată.

Art. 172, al. 7 din Regulamentul Senatului dă dreptul parlamentarilor din Comisia Juridică să stabilească dacă cererea de ridicare a imunităţii “a fost sau nu a fost făcută în scopul de a-l abate pe senator de la exerciţiul funcţiei sale”. Un articol care începe mai interesant şi care, la al. 1, spune că “senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului”. Şi deputaţii şi-au luat măsuri pentru a face faţă cu brio Justiţiei. Art. 193 al. 3 din Regulamentul Camerei Deputaţilor continuă să le ofere parlamentarilor posibilitatea de a ignora prevederile constituţionale, de a-şi aroga dreptul de a se autoplasa deasupra puterii judecătoreşti. În baza acestui articol, parlamentarii din Comisia Juridică şi-au conferit dreptul de a se amesteca în treburile Justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă există sau nu există “motive temeinice”, dacă acestea plac sau nu şi, abia apoi, aprobă sau nu cererea de ridicare a imunităţii parlamentare.

Iar în proiectul viitoarei Constituţii a fost menţinut amendamentul la capitolul imunitate parlamentară, care spune că “deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Deci, se perpetuează plasarea lor deasupra cetăţeanului de rând. Încurajându-se în continuare abuzul de imunitate. Pentru că, iată, procurorii vor fi în continuare obligaţi să ţină la curent parlamentarii cu probele adunate, cu tehnicile de procedură penală la care intenţionează să recurgă, Apoi, după ce Camera ştie ce şi cum se întâmplă în dosar, îl cheamă la audieri pe omul care urmează a fi percheziţionat, reţinut sau arestat, îi explică despre ce e vorba şi – după negocieri probabil –, se pronunţă dacă le permite procurorilor să-I reţină, să-I percheziţioneze, iar judecătorilor, să-i emită mandatul de arestare. Asta se numeşte, în viziunea majorităţii parlamentarilor români, o dovadă de egalitate şi separaţie a puterilor în stat, de respect faţă de Constituţie…