Iulian Fota. Sursă foto: Administraţia Prezidenţială

Este o perioadă în care democraţia, stabilitatea, securitatea României sunt ameninţate şi din exterior, dar şi din interior, pericolele interne amplificând ameninţările ce vin din afara ţării. Pentru a înţelege mai bine aceste aceste vremuri tulburi în care trăim, ameninţările, dar şi propaganda politică şi mediatică pro-rusă şi filonul acesteia, l-am invitat la un dialog pe fostul consilier prezidenţial Iulian Fota, specialist în securitate, în politică internaţională şi în afaceri strategice.

Am vorbit despre ameninţările externe şi vulnerabilităţi interne, despre pregătirea, dar şi minusurile sistemului de securitate în faţa ameninţărilor de azi, despre necesitatea ca România să fie pregătită pentru o agresiune militară, despre capcana neutralităţii –  un termen frecvent invocat de politicieni ultranaţionalişti anti-occidentali – care este o formă de a vasaliza România faţă de Rusia, despre mesajele aliniate la propaganda pro-rusă pe care le transmit constant George Simion şi Diana Şoşoacă, despre vizitele de prietenie ale acesteia la Ambasada Rusiei, despre propaganda pro-rusă care se face în România şi lipsa de comunicare pe acest subiect a autorităţilor din sistemul de securitate.

„Nu este în ADN-ul nostru strategic să stăm fără un protector mare”

CV Iulian Fota

Educaţie: 2011– doctorat în Ştiinţe politice, la Facultatea de Ştiinţe Politice a SNSPA; 2005 – curs la Colegiul de apărare NATO, Roma, Italia; 2004 – curs la Colegiul superior de siguranţă naţionala, Academia Naţională de Informaţii; 1996 –curs postuniversitar la Departamentul de Relaţii Internationale, SNSPA; 1993 – curs la Colegiul Naţional de Apărare, MApN; 1990 – Facultatea de Instalaţii pentru Construcţii, Institutul de Construcţii Civile.

Activitate profesională: 2022-2024 – secretar de stat în MAE; 2020-2022 – director general al Institului Diplomatic Român, MAE; 2016-2020 – director al Colegiului Naţional de Informaţii, ANI; 2009-2014 – consilier prezidenţial pentru securitate naţională, şef al Departamentului pentru securitate naţională, Administraţia Prezidenţială; 2005-2009 – director al Colegiului Naţional de Apărare, MApN; 2002-2005 – consilier la Departamentul pentru integrare euro-atlantică şi politică de apărare , MApN; 1998-2001 – şeful Secţiunii Militare a Misiunii României la NATO şi UEO, Bruxelles, Belgia; 1997-1998 – consilier al Secretarului de stat pentru integrare euro-atlantică şi politică de apărare , MApN; 1994-1997 – expert parlamentar, Grupul PNŢCD, Camera Deputaţilor; 1990-1992 – inginer, Antrepriza Generală de Construcţii.

Activitate universitară: din 2012 – conferenţiar la Academia Naţională de Informaţii;  2013-2020 – profesor asociat la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti; 2008-2012 – lector la Universitatea Naţională de Apărare.

Ne despart mai puţin de trei luni de alegeri, parlamentare şi prezidenţiale, de acestea din urmă depinzând şi parteneriatele strategice, şi politica externă a României pe cel puţin cinci ani. Domnule Iulian Fota, pericolul cel mai mare vine, în această perioadă, dinspre vulnerabilităţile interne sau dinspre ameninţările externe?

Ar fi util să explicăm pe scurt relaţia dintre vulnerabilităţi şi ameninţări, pentru că aşa înţelegem mai bine situaţia. Ameninţările sunt elemente, procese, cauze externe care ne pot face rău. Şi aici aş sublinia un aspect: ideea de securitate, la fel ideea de strategie de securitate sunt strâns legate de ideea de inamic. Dacă nu ar fi cineva care să vrea să-ţi facă rău, nu ar mai avea sens să discuţi despre securitate. Ameninţările sunt, aşadar, cauză externă. Vulnerabilităţile sunt tot nişte ameninţări, dar au cauză internă, sunt disfuncţionalităţi, ineficienţe legate de însăşi funcţionarea sau însăşi existenţa ta ca actor internaţional. Problema mare este că vulnerabilităţile amplifică ameninţarea. Cel care vrea să-ţi facă rău va încerca întotdeauna să profite de vulnerabilităţile tale, pentru că în felul acesta efectul distructiv al ameninţărilor va fi mai mare.

Atâta timp cât sunt ample şi relaţia este asimetrică, cum e relaţia noastră cu Rusia, ţările mici şi mijlocii – cum e şi România – nu pot controla foarte bine aceste ameninţări, de aceea şi sunt disperate după alianţe. Dacă vă uitaţi la istoria statului român modern, începând de la Cuza încoace cel puţin – dar logica aceasta e valabilă şi înainte de acel moment –, o să vedeţi că România nu are intervale mari de timp în care să stea fără un protector extern. Că a fost tratatul secret cu Germania şi Austro-Ungaria, că a fost înţelegerea, din Primul Război Mondial, cu Franţa şi Marea Britanie, că a fost protecţia oferită de URSS pentru că am acceptat să facem parte din Tratatul de la Varşovia, că astăzi este NATO, nu este în ADN-ul nostru strategic să stăm fără un protector mare, tocmai pentru că această capacitate a noastră de a controla ameninţările este redusă.

Ce pot face ţările mici şi mijlocii, ca România? Trebuie să aibă talentul de a-şi controla, a-şi gestiona corect vulnerabilităţile.

În Strategia Naţională de Apărare din 2010, pe care am scris-o – intra în atribuţiile mele profesionale de consilier prezidenţial – are două merite: unul este acela că introduce conceptul de vulnerabilităţi, care s-a păstrat şi azi, iar al doilea că pune accent pe vulnerabilităţi care sunt mai numeroase decât ameninţările (iar astăzi este şi mai grav ăn comparaţie cu 2010).

„Cea mai mare vulnerabilitate a României este deprofesionalizarea ei, ca ţară”

Care sunt, în acest moment, cele mai mari vulnerabilităţi şi cele mai mari ameninţări externe la care suntem expuşi?

Vulnerabilităţile noastre au aproape un caracter istoric. Sunt probleme istorice acumulate în timp şi niciodată rezolvate sau tranşate corespunzător, fiind completate cu o anumită influenţă a momentului.

Cea mai mare vulnerabilitate a României este deprofesionalizarea ei, ca ţară. Din cauza anilor de selecţie negativă, din cauza discreditării ideii de învăţământ, de cercetare, din cauza fabricilor de diplome, România s-a deprofesionalizat de la an la an. În opinia mea, în ultimii ani, prostia, deprofesionalizarea au distrus mai mult decât corupţia. De aceea şi calitatea discuţiilor publice este execrabilă. Sunt discuţii care nu se fac între specialişti şi oameni cu un anumit nivel de educaţie, ci e un dat cu părerea general, care nu ajută pe nimeni. Pe fondul acestei deprofesionalizări, se diluează pătura pro-occidentală şi stau să mă gândesc prin ce mai rămânem noi legaţi de Occident?

O a doua mare vulnerabilitate este polarizarea socială infernală. Avem o acumulare periculoasă de avere la vârf – ăştia sunt foarte puţini –, iar imensa majoritate a poporului trăieşte prost sau foarte prost. Nimeni nu se uită serios la aspectul acesta, dar stăm prost. România are un potenţial mare de uttilizare a acestor frustrări, din cauza acestei polarizări.

O altă vulnerabilitate pe care o văd ca fiind foarte mare este confizia ideologică în care ne aflăm vizavi de ceea ce suntem noi, ca popor. Unii ne asumăm că suntem daco-rămani, ca  subsemnatul – eu rămân pe linia înaintaşilor care au spus că de la Roma ne tragem şi suntem urmaşii lui Traian –, dar există un segment care se consideră a fi daci. Aţi putea să spuneţi: care e diferenţa? Dacă suntem daco-romani, urmaşi ai Romei, suntem în simbioză cu Occidentul, suntem alături de neamurile noastre latine, suntem acolo unde ne este  locul. Dacă spunem că suntem numai daci, mergem pe abordarea protocroniştilor şi a dacopaţilor potrivit cărora romanii au venii să ne ia aurul, aşa cum astăzi Uniunea Europeană ne tratează în genunchi. Logica acestui tip de gândire este că dacii trebuie să se elibereze de ocupant, de invadator (în trecut – Imperiul Roman, azi – Uniunea Europeană) şi ce urmează? Un război de eliberare (fie el militar, politic, hibrid). Confuzia asta ideologică este foarte păcătoasă şi trebuie tratată cu atenţie.

Astea sunt vulnerabilităţi strategice sau istorice. Evident, peste ele putem pune proasta funcţionare a sistemului de pensii ori incapacitatea de a reduce deficitul bugetar (suntem singura ţară europeană care, în 35 de ani, a fost tot timpul pe deficit). În plus, sistemul de securitate nu e pregătit pentru vremurile astea proaste, dar e o problemă pe care nu o putem rezolva din cauza nerezolvării celorlalte.

În ce sens nu e pregătit sistemul de securitate să facă faţă ameninţărilor de azi?

Sistemul de securitate în România nu a fost niciodată modernizat în ansamblul său. Nu a existat un moment zero în care să tragem o linie. Prin 2005, 2006 ar fi fost un moment ideal pentru aşa ceva, tocmai intrasem în NATO şi eram într-o perioadă liniştită. Modernizarea s-a făcut punctual, doar la unele instituţii. A început cu Armata, că aşa a solicitat NATO, apoi au intrat în jocul acesta serviciile de informaţii, după care ne-am oprit. Instituţii importante din sistemul de securitate naţionale, precum Ministerul Afacerilor Externe sau Ministerul de Interne, nu au trecut prin niciun proces de modernizare. În plus, noi nu ne-am uitat niciodată la ansamblu, aceste instituţii funcţionează într-un tot unitar. Sistemul se securitate naţională e un sistem de sisteme. Când ne-am văzut în NATO, ni se părut că toate problemele s-au rezolvat, Rusia era slabă, război nu era, şi ne-am zis că de ce să ne batem capul cu o chestie care ea în esenţă e complicată? Acum ajungem să ne dăm seama că au venit peste noi vremuri foarte proaste şi nu sunt convins că maşinăria noastră o să reziste. Se văd deja nişte disfuncţionalităţi mai ales la nivelul Ministerului de Interne, acolo au fost probleme mai mari, în ultimi ani. Dar sunt convins că şi în alte zone sunt. Dacă va exista o confruntare majoră, cu provocări serioase de securitate naţională, mai ales pe segment militar, nu sunt convins că ne descurcăm prea bine.

Asta nu înseamnă, însă, că nu s-au făcut şi lucruri bune, dar trebuie amintite şi celelalte, pentru a întregi tabloul.

„Esenţa securităţii naţionale înseamnă să speri în ce e mai bine, dar să te pregăteşti pentru ce e mai rău”

„Dincolo de ce fac NATO şi UE, România ar trebui să intensifice pregătirile pentru vremurile proaste care, cu siguranţă, nu ne vor ocoli”, îmi spuneaţi într-un interviu, în 2016. Recent aţi declarat, într-un alt interviu, că „responsabilitatea principală a viitorului președinte al României va consta în pregătirea țării noastre pentru o agresiune militară, inevitabilă”. Există indicii clare că este inevitabilă, poate chiar iminentă, o agresiune militară sau doar este bine să fim pregătiţi?

Esenţa securităţii naţionale înseamnă să speri în ce e mai bine, dar să te pregăteşti pentru ce e mai rău. Ce i se poate întâmpla României mai rău? Avem argumente de ordin istoric şi avem evoluţiile ultimilor ani, din zona noastră. Ştim din istorie că războiul este singura evoluţie care poate distruge ţări. Nu terorismul, nu spionajul, nu agresiunile cibernetice. Astea te pot afecta, dar nu pot distruge o ţară. Singurul care poate distruge o ţară este războiul: războiul manifestat prin agresiune militară. Avem exemplul bietei Polonii care, ca urmare a agresiunilor din stânga, dreapta, a dispărut de două, trei ori de pe hartă. Avem exemplul tragic al anului 1940, când România, pe ameninţare cu agresiunea militară, a pierdut teritorii din corpul naţional, Basarabia, Transilvania de nord. Acesta este aspectul de care ţin seamă întotdeauna chiar şi ţările care au beneficiul unor zone liniştite. Portugalia, de exemplu, este într-o zonă în care are numai prieteni, nu are duşmani împrejur şi, cu toate astea, are armată.

În plus, ce constatăm acum în peisajul actual: din ce în ce mai multe state, şi avem şi noi, în zona noastră, unul cel puţin, Rusia, sunt tentate să folosească forţa armată, pentru că aceasta le produce mai multe beneficii decât diplomaţia. Nu degeaba ruşii au pornit războiul împotriva Ucrainei; au încercat diplomatic să rezolve o problemă, nu au reuşit şi, începând cu 2014, au apelat la soluţia militară.

Uitaţi-vă la declaraţia de zilele trecute a Mariei Zaharova, care o acuza pe Maia Sandu de românizarea Republicii Moldova, deci de existenţa noastră, ca români, în interiorul graniţelor Republicii Moldova. Dacă, la un moment dat, o teorie de genul acesta va fi susţinută, ca în Ucraina, şi de argumente de forţă militară? E un exemplu care nu ne afectează pe noi în mod direct, ca ţară, dar ar fi un proces extrem de complicat şi pentru Bucureşti.

Noi suntem într-o relaţie proastă cu Rusia, dar într-un proces eminamente politic, diplomatic. Nu se ştie, însă, cum am putea ajunge ca Rusia să fie nemulţumită de acţiunile noastre. Până la urmă, zic ei, România a greşit la fel de mult ca Ucraina, că a intrat în NATO, că are o relaţie solidă cu Occidentul. La Moscova, sunt multe motive de nemulţumire în ceea ce ne priveşte. Ca o paranteză, în discuţii pe care le-am avut în calitate de consilier prezidenţial, oficiali ruşi mi-au spus că am adus prea mulţi americani în Marea Neagră şi pe teritoriul nostru. Dacă Rusia ajunge, cândva, în viitor, la concluzia că nemulţumirile acestea pot fi tranşate militar?

„E dispus George Simion să facă concesii majore Rusiei?”

„Un preşedinte care nu ne bagă în război” – iată un slogan de precampanie electorală, asumat de liderul AUR, George Simion. Asemănător, de altfel, cu retorica Dianei Şoşoacă – în plus militantă pentru „pacea de la Bucureşti” pe care a vrut să o negocieze, în numele statului român, la Ambasada Rusiei. Vorbim doar de mesaje populiste care exploatează electoral spaima de război a populaţiei sau e mai mult decât atât?

Într-o primă fază, Simion încearcă să exploateze teama firească, naturală a populaţiei de război, care nu a mai fost o realitate pentru România, pentru Europa timp de vreo 80 de ani. Pe de altă parte, când eşti ameninţat cu războiul, trebuie să înţelegi condiţiile evitării războiului. Avem exemplul din 1940, când România a evitat să fie agresată de URSS, ca urmare a ultimatumului din iunie 1940. Dar care a fost preţul? Cedarea către Moscova, fără să fi tras un foc de armă, a Basarabiei, doar pentru ca Moscova să ne lase în pace, să nu ne agreseze militar. Ce nu spune domnul Simion, când vine vorba de Rusia, este că atunci când vorbim de război, aşa cum arată situaţia în momentul acesta, nu există probabilităţi importante de luat calcul pentru un război cu nicio altă ţară din zonă. România este prietenă cu toată Europa, suntem integraţi în NATO şi UE, iar unde au fost probleme în trecut – vezi relaţia complicată cu Ucraina – s-au rezolvat. Singura sursă de ameninţare, de pericol pentru noi este Rusia. Deci domnul Simion, când vorbeşte de pericol de război, vorbeşte în mod clar de o eventuală confruntare militară cu Rusia. Or este exclus să vedem România agresând Rusia. Sunt convins că românii au învăţat lecţia tragică a lui 1941, când mareşalul Antonescu a făcut greşeala de a invada URSS trecând de Nistru şi intrând într-un război de agresine alături de Germania nazistă. Dacă vom avea o confruntare militară, aceasta va fi eminamente ca rezultat al agresiunii ruse împotriva României. Asta trebuie să spună domnul Simion: cum eviţi o eventuală agresiune a Rusiei împotriva României, când ştii că asta se poate face doar prin concesii majore oferite Moscovei? E dispus domnul Simion să facă aceste concesii majore Rusiei, pentru ca Rusia să nu ne mai şantajeze militar, aşa cum a făcut-o în anii ’40 şi cum a făcut-o şi în 1992? Vă reamintesc că primul război pe care Rusia l-a făcut în Marea Neagră e împotriva românităţii şi a românilor din Republica Moldova. Înainte să-i atace pe georgieni şi apoi de două ori pe ucraineni, ruşii i-au atacat pe românii din Republica Moldova.

„Ucrainenii care mor pentru ţara lor ne apără, în egală măsură, şi pe noi, românii”

Aceeaşi zonă politico-mediatică extremistă, care întreţine propaganda pro-rusă, s-a inflamat pe subiectul donării către Ucraina a unui sistem Patriot. „Sistemul de apărare Patriot trebuie să rămână să apere românii, iar România nu trebuie să intre în niciun război”, spune preşedintele AUR, George Simion. Ce presupune de fapt această donaţie: cu ce beneficii vine pentru noi şi cu ce efecte ar fi venit un refuz?

Am o mare dilemă: nu ştiu dacă George Simion face jocul Moscovei sau, fiind incompetent, nu înţelege ce se întâmplă în regiunea noastră. Nu ştie nici istorie prea bine şi nu pricepe care sunt mizele şi ce se întâmplă. Îmi vine greu să accept ideea că face un joc atât de pe faţă în favoarea Moscovei şi parcă l-aş credita mai degrabă cu o foarte superficială abordare a situaţiei din regiune.

Este clar că, după destrămarea URSS, cel mai mare câştig geopolitic pentru România a fost dispariţia Rusiei din zonă şi apariţia ca state-tampon, dintr-o perspectivă securitară, a Ucrainei şi a Republicii Moldova. Uitaţi-vă ce scenarii pun ruşii în aplicare în nord, unde au graniţă comună terestră cu balticii sau cu Polonia. Nu se poate ca George Simion să nu înţeleagă că cel mai mare câştig geopolitic din destrămarea URSS este apariţia Ucrainei, în primul rând, şi  a Moldovei, ca state independente. Nu se poate ca George Simion să nu înţeleagă că ucrainenii care mor pentru ţara lor ne apără, în egală măsură, şi pe noi, românii, din Republica Moldova şi din România. A spus-o preşedintele Iohannis în 2023, la Varşovia: securitatea Ucrainei e securitatea României. Şi e corect. Cât timp Ucraina stă pe picioarele ei şi rezistă, Rusia nu se poate apropia de Odessa, nu se poate apropia de gurile Dunării, nu se poate apropia de Transnistria. Nu degeaba Vladimir Putin vorbeşte despre Novorussia, cea ce i-a dat posibilitatea să unească forţele ruseşti din Donbass cu forţele ruseşti din Transnistria. Ceea ce ar fi un coşmar pentru România.

George Simion, repet, ori e incompetent, ori varianta cealaltă este că e vândut Rusiei, iar asta înseamnă că AUR este un partid lipsit complet de loialitate faţă de interesele României.

„Neutralitatea este capcana pe care sovieticii / ruşii au folosit-o ca să aducă pe orbita lor o serie de state”

În ce cheie citiţi, ascultaţi naraţiunile privind aşa-zisa neutralitate a României în raport cu războiul dus de Rusia în Ucraina, naraţiuni aduse în spaţiul public de politicieni, de activişti, de jurnalişti ale căror discursuri se suprapun pe temele propagandei ruse? Ce ar presupune să facă de fapt România pentru a deveni „neutră” în raport cu agresiunea rusă în Ucraina? Nu cumva să se decupleze de Alianţa Nord-Atlantică?

Da, evident, ar presupune decuplarea de NATO. Neutralitatea este un instrument, un concept pe care ruşii îl folosesc în relaţiile cu Occidentul, de mult timp. Vă reamintesc de oferta de neutralitate făcută unei eventuale Germanii reunificate – era planul lui Hruşciov ca să prevină aderarea Germaniei Federale la NATO, cu condiţia ca noua Germanie unificată să rămână în afara Alianţei Nord-Atlantice. Neutralitatea este capcana pe care sovieticii / ruşii – la ei, gândirea e perenă – au folosit-o ca să aducă pe orbita lor o serie de state. Într-un fel, seamănă cu ceea ce ne-a oferit Imperiul Otoman, până la obţinerea independenţei, şi anume acel statut special: nu eram un paşalâc, nu eram încorporaţi în imperiu, eram într-o relaţie de vasalitate, dar aveam două condiţii pe care trebuia să le respectăm: nu aveam voie să cochetăm cu Occidentul, toată orientarea politicii externe era pe Înalta Poartă de la Stambul, şi eram într-o relaţie economică discriminatorie asimetrică, obligaţi să exportăm la preţuri impuse de otomani.

Aceasta e o filosofie imperială: atunci când vrei să anihilezi libertatea şi suveranitatea unui stat, fără a recunoaşte acest lucru în mod evident, îi oferi acest statut de neutralitate. Neutralitate este ceea ce au avut Ucraina şi Moldova, ani de zile, pe speranţa lor deşartă că, în felul acesta, vor mulţumi Moscova, şi Moscova le va lăsa un anumit spaţiu de mişcare, cu condiţia evidentă de a avea o relaţie reţinută, minimală, cu Occidentul. Ce au primit în schimb? Trupe străine pe teritoriuul lor, din 1992 începând în Transnistria, apoi în 2014 anexarea Crimeei, apoi trupe în Donbass. Neutralitatea este, deci, o capcană.

Ajung la aceeaşi dilemă: cei care o susţin sunt vânduţi sau incompetenţi? Când ai la dispoziţie atâta cazuistică şi când ştim, după atâţia ani, cum URSS / Rusia foloseşte instrumentul acesta al neutralităţii, când vezi că Finlanda şi Suedia – ţări îndrăgostite de neutralitatea lor, au renunţat la ea în decurs de câteva săptămâni şi au făcut pasul enorm şi aderă la NATO –, cât de incompetent să fii pentru a propune României neutralitate? Deci neutralitatea este o formă de a vasaliza România faţă de Rusia.

„Vizitele ostentative ale Dianei Şoşoacă la Ambasada Rusiei sunt gesturi pro-ruse”

În ultimii doi ani, după ce Rusia a invadat şi atacat Ucraina, mai mulţi politicieni din zona extremistă, lider de grup fiind Diana Şoşoacă, au făcut vizite frecvente, „de prietenie”, la Ambasada Rusiei. Sunt voci în spaţiul public care spun că vorbim despre acte de trădare naţională. Dumneavoastră cum le catalogaţi?

Vizitele în sine la Ambasada Rusiei nu sunt ilegale, dar sunt imorale. Pe de altă parte, însă, acesta poate fi primul pas dintr-un drum care poate duce la trădare. Tradărea ar apărea dacă ei sunt cumpăraţi de către ruşi. Oamenii aceştia, cred, mai degrabă sunt în faza în care îşi scot pe tarabă oferta, îşi propun nişte servicii. Toate ambasadele curtează, mergând inclusiv până la decorarea unor oameni ai ţării în care îşi au reprezentanţa. Problema mare este când te duci şi o faci pentru avantaje de ordin material, când accepţi şi promovezi poziţii care sunt în mod clar contrare intereselor tale naţionale. Nu cred că am ajuns atât de departe încât să vorbim de trădare la nivelul acestor indivizi. Dar drumul pe care ei intră în mod clar într-acolo duce. Va fi interesant de văzut dacă, mai târziu, această ofertă a lor, scoasă pe tarabă, va fi considerată atractivă şi va fi cumpărată de Rusia – sau de alţii, că nu sunt numai ruşii implicaţi în jocul ăsta. Abia în moemntul acela ar deveni trădători.

A fost o tentativă de atentat terorist la Târgu Secuiesc, în urmă cu vreo zece ani. Din interceptările telefonice făcute publice a rezultat că unul dintre ei a spus la un moment dat: „Poate o să li se pară interesant ruşilor ceea ce facem şi investesc în noi.” Cred că pe aici suntem acum cu indivizii aceştia despre care vorbim. Dar poziţiile lor sunt clar pro-ruse, vizitele ostentative ale doamnei Şoşoacă la Ambasada Rusiei sunt gesturi pro-ruse. Şi prin declaraţiile publice, în aceeaşi zonă se poziţionează. La Simion au început să apară mesaje clare în ultima vreme. Şi o face, deşi pentru ca AUR să adere la Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni din Parlamentul European, a semnat o declaraţie care garanta sprijin pentru cauza ucaraineană. Una spune în Parlamentul European, alta face acasă.

„O bună parte din poporul român are un filon de gândire protocronist”

În spaţiul public se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre înteţirea propagandei ruse, anti-occidentale şi de lipsa de reacţie, cel puţin publică, a autorităţilor…

Sunt naraţiuni ale noastre. O bună parte din poporul român are un filon de gândire protocronist. Şi există o parte a populaţiei, inclusiv intelectualitate, care este fidelă unui tip de gândire care vizează echilibrul între marile puteri, care nu aduce în discuţie chestiunea valorilor; aceştia agreează şi teza potrivit căreia Occidentul a greşit, ostilizându-i pe ruşi prin încercarea de a extinde NATO în Ucraina. Propaganda asta este pro-rusă, dar e a noastră, din popor. Nici AUR-ul nu e creaţia ruşilor, cum spun unii, e exprimarea unora de la noi care au mai încercat variante de exprimare, în anii ’90 cu România Mare, cu PUNR, care au pierdut partidele şi care acum umblă după un fel de răzbunare. Uitaţi-vă, de exemplu, la evoluţia lui Mircia Chelaru: de la mare şef prin SRI, în ’90, după Revoluţie, când Armata a preluat controlul, a intrat în Armată, a ajuns şef de Stat Major; Emil Constantinescu s-a convins că trebuie schimbat şi a făcut-o înainte cu două luni de terminarea mandatului. Acum, Chelaru este propus ministru al Apărării în Guvernul AUR. Ăştia sunt protocroniştii lui Ceauşescu, care au avut mâna pe ţară o bună perioadă de timp, după 1990. Apoi au pierdut partida, iar acum vor să revină şi nu neapărat ei, unii sunt bătrâni, dar i-au păcălit pe unii mai tineri, mai needucaţi şi manevrează prin intermediul lor.

Avem un pendul istoric în România. De câte ori ţara lucra strâns cu Occidentul, apare contrareacţia culturală, economică anti-occidentală. Aşa cum în anii ’20-’30 au apărut legionarii, aşa au reapăruat acum aceşti politicieni despre care vorbim. Între legionari şi ei este o diferenţă notabilă: legionarii erau anti-occidentali, dar şi anti-bolşevici. Simion, Şoşoacă şi alţii din zona aceasta sunt anti-occidentali, dar nu sunt anti-bolşevici, nici anti-ruşi.

Iulian Fota. Sursă Foto: MAE Republica Moldova

„Pe linia comunicării strategice, e dezastru”

…Anul trecut, am solicitat SRI şi Consiliului Suprem de Apărare a Ţării să-mi răspundă la un set de întrebări pe tema acţiunilor de dezinformare ale Rusiei în România.  Ambele instituţii au ocolit răspunsurile, pe motiv că sunt informaţii secrete. Reacția surprinde, mai ales că propaganda rusă poate contribui la o creștere periculoasă a popularității a partidelor extremiste. Cum vă explicaţi această atitudine a celor două instituţii?

SRI-ul nu are de ales, pentru că legea spune clar că activitatea instituţiei este secret de stat. Chiar dacă informaţia e publică, modul în care o utilizează în interior şi relevanţa pe care i-o dau iarăşi sunt acoperite de secret. Dincolo de rapoarte şi activităţile din comisiile parlamentare şi, în momente rare, de exprimarea publică, SRI nu are cum să răspundă la o astfel de cerinţă. Aşadar, acolo nu văd o problemă.

În schimb, văd o problemă în altă parte. În România, instituţii precum CSAT, premierul, miniştrii Apărării, Externelor plus comisiile parlamentare trebuie să interacţioneze cu opinia publică şi să-i comunice, până la un punct, lucruri, să ofere concluzii, pe care serviciile nu le pot oferi. Problema mare în România este nu este faptul că SRI nu comunică, ci faptul că nici CSAT – care ar putea comunica, în special prin vocea cea mai autorizată, şeful statului –, nici premierul, nici miniştrii ori secretarii lor de stat nu o fac. Când eu, analist, merg la televizor şi explic o problemă, îi fac, de fapt, serviciul unuia care e plătit pentru asta. Există o lipsă de comunicare şi de dialog,  pe fondul lipsei de interes pe zona de securitate naţională. Nimeni nu ne explică nimic, nimeni nu vine să dialogheze. Nu e normal ca opinia publică să audă unele lucruri doar de la analişti – care, până la urmă, vorbesc pe baze personale –, nu e normal ca opiniile lor să ţină loc de comunicare strategică la nivel statal, guvernamental. În Marea Britanie, de exemplu – aşa cum la noi, la partide, li se dă politicienilor punctajul ce să spună public –, există proceduri de felul acesta la nivelul administraţiei centrale. Au nişte organisme foarte bine puse la punct, care transmit instituţiilor poziţia care trebuie explicată public. La noi, pe linia comunicării strategice, e dezastru. Sunt doi ani şi jumătate de război. Arătaţi-mi o opinie cu cap şi coadă, o analiză venite de la un oficial român.

Tocmai de aceea am făcut şi solicitările de informaţii, să obţin un punct de vedere oficial vizavi de o problemă care există şi care pune în pericol democraţia. Aceste informaţii teoretic ar trebui să se regăsească – cel puţin în formă rezumativă – în Raportul Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Practic, însă, nu avem acces nici la acest document. Raportul privind activitatea desfăşurată în anul 2023 nu a intrat, nici până la începutul vacanţei parlamentare, în dezbatere în Parlament. La sfârşitul lunii mai, avizul comun al celor două Comisii pentru Apărare nici măcar nu fusese înscris pe ordinea de zi, pentru a putea fi stabilită data ședinței comune în care să fie prezentat Raportul CSAT.

Ultimul raport pe care l-au făcut public e din 2015 sau 2016. Legea spune că raportul CSAT se discută, se analizează, se votează în Parlament şi apoi se dă publicităţii. Ăsta e scopul acestor rapoarte, să ajungă la public, dar nu pot fi date publicităţii înainte de a fi aprobate în Parlament. Acest blocaj e o nouă dovadă de indolenţă şi iresponsabilitate faţă de ceea ce ţine de securitatea naţională a României. Când ani de zile ai o practică – vedem că deja se permanentizează această situaţie – care împiedică accesul populaţiei la informaţii necesare, când ai un context atât de complicat în care ai nevoie ca opinia publică să fie de partea ta, ce e altceva decât indiferenţă? Indiferenţa asta, în situaţie de război, e mai gravă decât indolenţa.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.