Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate: ”Decizia de a renunţa la relaţia specială cu SUA ar fi încadrată în zona trădării naţionale”

Iulian Fota Foto Epoch TimesNominalizarea lui Eduard Hellvig la conducerea SRI, controversatul Parteneriat strategic cu China, anunţat cu câteva luni în urmă de către Guvern, pericolele dinspre Est, care pândesc securitatea naţională, avantajele pe care le are Rusia în actualul context geopolitic şi controlul asupra serviciilor de informaţii sunt teme pe marginea cărora l-am invitat la un dialog pe Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate.

 

„Dl Hellvig pleacă în postura de viitor şef al SRI cu două obligaţii mari”

Este, se pare, iminentă numirea d-lui Eduard Hellvig în funcţia de şef al SRI, o instituţie-pilon în structura de securitate a statului, pentru a cărei reformare au pledat constant, în ultimii ani, partenerii strategici ai României. Dl Hellvig declara recent că „prioritatea fundamentală a anului 2015 este  ancorarea mai pronunţată şi mai activă a României în ecuaţia securităţii euro-atlantice, pe axa Washington – Berlin – Bucureşti”. Ce înseamnă, în viziunea dumneavoastră, înlocuirea, în această axă, a Londrei – care apărea în axa pe care, în 2004, Traian Băsescu aşeza România – cu Berlinul?

Sincer să fiu, nu ştiu exact ce vrea să spună dl Hellvig, că nu a dat niciun fel de explicaţii suplimentare. Înţeleg importanţa şi locul Washington-ului în această ecuaţie. În ceea ce priveşte Berlinul, da, într-adevăr, trebuie să vină dl Hellvig să spună despre ce e vorba, la ce se referă. Despre vechea  axă, Washington – Londra nu mai este nimic de adăugat, pentru că toată lumea ştie relaţia strânsă şi compatibilitatea între Londra şi Washington în chestiuni de securitate. Pe de altă parte, chiar dacă sunt aliaţi în NATO, Washington şi  Berlin văd, uneori, lucrurile  diferit. De exemplu, în privinţa Ucrainei, America e  mai tranşantă faţă de Rusia, Germania având o poziţie mai flexibilă.

Pe de altă parte, mai e un aspect aici: cât timp eşti nu esti intr-o functie de conducere, poţi declara nişte lucruri şi ai toată libertatea să o faci – iar dl Hellvig a făcut acele declaraţii din postura de europarlamentar, dacă nu mă înşel –, dar din momentul în care eşti numit la conducerea unei instituţii, acolo preiei aquis-ul de relaţii şi cooperare pe care îl are instituţia respectivă şi, dintr-o dată, abordările devin un pic mai rigide. Poţi să vii pe parcurs cu lucruri noi, asta e până la urmă prerogativa şefului, dar cred că acea declaraţie a fost doar din postura  de actor politic important, dar nu încă, şef al SRI.

 

Sunt analişti care, în contextul în care SUA s-au implicat în reformarea SRI, văd numirea lui Eduard Hellvig în fruntea acestui serviciu ca „o replică cel puţin lipsită de eleganţă dată americanilor”. Subscrieţi ideii?

În primul rând, nici dl Hellvig nu subscrie acestei idei pentru că, în ecuaţie, Washington-ul este bine reprezentat. Discuţia noastră anterioară a fost pe ce ar putea să înseamne Berlinul în această ecuaţie.

Dl Hellvig, zic eu, e un tip cu experienţă, un tip care a lucrat patru ani în Comisia de Apărare, care cunoaşte bine cooperarea internaţională a României pe zona de securitate, inclusiv cu SUA, şi nu mă aştept la niciun fel de surprize neplăcute din punctul acesta de vedere. Sunt convins că se va apleca asupra cooperării cu SUA, la fel de mult cum se va apleca asupra cooperării cu partenerii europeni. Cred că unele speculaţii sunt cauzate mai degrabă de un anumit tip de joc politic.

Dl Hellvig pleacă în postura de viitor şef al SRI cu două obligaţii mari.Una este să dezvolte în continuare cooperarea de securitate cu toţi aliaţii noştri – şi aici lucrurile sunt foarte clare –, mai ales într-un context atât de complicat. Iar a doua este să continue rolul foarte important pe care SRI îl are şi l-a jucat în combaterea corupţiei, o sarcină la fel de importantă ca prima.

 

În septembrie 2014, Guvernul anunţa demararea consultărilor pentru realizarea Parteneriatului Strategic cu China, care implică, cel puţin teoretic, o componentă de securitate şi apărare. Asta, în condiţiile în care România are un Parteneriat Strategic cu SUA. Deşi momentan nu se mai discută nimic despre acesta, aveţi cunoştinţă să se fi făcut  paşi concreţi în direcţia aceasta?

Nu cred că s-a pus vreodată problema unui parteneriat strategic cu China. Cred că s-a pus problema unei relaţii strategice cu China, ceea ce este cu totul altceva.

 

S-a pus. Aceasta a fost formularea oficială: parteneriat strategic.

Guvernul a mai spus un lucru care nu este adevărat, când a invocat faptul că şi SUA au parteneriat strategic cu China, ceea ce e fals. SUA are o relaţie strategică cu China, pe care o consideră ca o ţară foarte importantă în relaţiile bilaterale sau multilaterale ale Washington-ului. Ceea ce e absolut corect. Acelaşi lucru îl poate face şi România, să dezvolte o relaţie strategică cu China. Când vine vorba despre parteneriat, e cu totul altceva.

După părerea mea, parteneriatele strategice ale României trebuie să rămână subsumate zonei occidentale, cum au şi fost dezvoltate. Avem Parteneriat strategic cu SUA, cu Marea Britanie, cu Polonia, cu Franţa. Putem dezvolta parteneriate strategice şi cu alte state din zona de interes a României. Când vine vorba despre state precum China, putem dezvolta o relaţie strategică. Cu China avem o prietenie veche – pe care nu ne împiedică nimeni să o dezvoltăm, dar nu suntem aliaţi. De aceea nu putem pune SUA şi China pe picior de egalitate.

 

Înainte de luarea acestei decizii a fost cerut acordul CSAT, instituţia investită prin Constituţie să organizeze şi să coordoneze unitar activităţile ce privesc apărarea ţării şi securitatea naţională?

Din câte îmi aduc aminte, nu. Nici nu s-a discutat la nivelul CSAT ce inteţionează Guvernul să obţină prin relaţia specială cu China. Dar mi-aduc aminte că, la un moment dat, preşedintele Traian Băsescu a atras atenţia, ulterior a spus-o şi public, să nu confundăm aliaţii strategici cu ceilalţi, pentru că nu e acelaşi lucru.

 

În cazul în care acest Parteneriat strategic cu China ar fi dus mai departe, fără acordul CSAT, poate fi blocat?

Una e ce spune Guvernul, şi alta, ce face. Că au spus-o mi-amintesc, că s-au apucat să facă ceea ce au spus, asta nu mai  ştiu.  Şi autostrada Comarnic – Braşov au anunţat-o ca fiind începută şi, după doi ani, încă nu s-a apucat nimeni de ea. Ultima şedinţă în CSAT la care am participat a fost la începutul lunii decembrie. Până am plecat din funcţia de consilier prezidenţial, nu-mi aduc aminte să fi văzut un material din care să rezulte ce vrea Guvernul să facă pe relaţia cu China sau să rezulte că s-ar fi apucat de treabă.

CSAT-ul trebuie informat şi consultat pe chestiuni strategice. Dacă ei au considerat acest parteneriat o chestie tehnică de lucru, în gândirea lor asta însemn că nu erau obligaţi să informeze CSAT-ul. Deci, mai mult decât nişte declaraţii publice ale unor oficiali ai Guvernului sau ale premierului nu ştiu. Chiar ar fi interesant de aflat dacă au făcut ceva.

Totuşi, în înţelegereamea şi pe Constituţia şi pe legislaţia actuală, Guvernul nu poate dezvolta parteneriat strategic cu altă ţară fără aprobarea CSAT.

 

Privind, însă, la fel de fel de declaraţii politice, la decizii luate de Putere în 2012 – 2014, controversate, o întrebare cred firească în context: Parteneriatul strategic cu SUA ar putea fi, la o adică, denunţat unilateral?

Teoretic, da – evident că, într-o relaţie bilaterală, ca şi într-o căsnicie, un partener poate lua decizia, brusc sau treptat, de a renunţa la angajament. Dar o astfel de decizie ar fi o mare prostie. Nu văd niciun argument care să susţină o astfel de decizie. SUA reprezintă principalul garant al securităţii naţionale a României şi prin prisma NATO, şi pe relaţia bilaterală directă. Dar o astfel de decizie, de a renunţa la relaţia specială cu SUA, ar fi, din punctul meu de vedere, încadrată în zona trădării naţionale.

„Unul dintre marile avantaje pe care le are Rusia este lăcomia unor decidenţi politici”

Iulian Fota portret Foto summitbucharest.roPrivind la contextul geostrategic, care este, acum, cel mai mare pericol pentru securitatea naţională? Şi pericol intern, şi pericol extern.

Foarte mulţi ani, principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale au fost unele interne, vulnerabilităţi în limbajul de specialitate. Cu alte cuvinte – şi ăsta e mesajul Strategiei Naţionale de Apărare din 2010 –, ne-am temut mai mult de vulnerabilităţile interne decât de ameninţările externe. Astăzi, din cauza Ucrainei şi a altor factori, balanţa s-a echilibrat. În momentul de faţă, România are, în egală măsură, de gestionat ameninţări externe sau vulnerabilităţi interne. Trebuie, în continuare, să ne concentrăm pe cele interne, pentru că gestionarea lor depinde în totalitate de noi: corupţie, proastă guvernare, crimă organizată etc. Pe de altă parte, este de datoria noastră, ca aliaţi, să ne manifestăm disponibilitatea să contribuim la gestionarea ameninţărilor externe.

 

România, Polonia, statele baltice sunt văzute, nu mai e o noutate, ţinte ale neo-imperialismului rus. Cum poate preveni România un posibil viitor rol de victimă în acest context?

Nu sunt chiar de acord cu termenul de neo-imperialism rus. Nu spun că, la ora asta, la Moscova, unora nu le trece prin cap ideea că URSS s-ar putea reface. Dar pe de altă parte este atât de mare diferenţa între ce a fost URSS şi ce e Rusia azi că, parcă, academic discutând, e un pic exagerat să vorbim despre un nou imperialism rus. Ceea ce e adevărat este că vorbim despre o Rusie mult mai activă în a-şi promova interesele, mult mai activă în a şi le apăra, folosind inclusiv instrumentul militar în apărarea sau promovarea intereselor sale şi aici, evident, avem, în primul rând, anexarea ilegală a Crimeii şi ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei. Pe de altă parte, după părerea mea, dacă România face ce trebuie, nu are a-şi face griji în faţa acestui nou val de activism internaţional rusesc.

 

Ce trebuie să facă?

În primul rând, să facem ce trebuie şi nu ce putem. Toţi oamenii politici din România trebuie să spună poporului, cu voce clară, că suntem pe calea corectă, pe calea europeană, pe care ne-am ales-o de bună voie după 1990, o cale firească pentru România. Asta înseamnă că avem cei mai buni aliaţi de partea noastră şi cea mai bună modalitate de modernizare, de dezvoltare.

În al doilea rând, clasa politică trebuie să fie mai responsabilă cu administrarea ţării, şi aici mă refer şi la înzestrarea Armatei, şi la abordarea problemelor dificile de economie – pentru că România are nevoie în continuare de dezvoltare economică –, şi la tratarea unor frustrări sociale, pe care  o parte din populaţie le-a acumulat. Deci, e nevoie de o guvernare mult mai responsabilă, mai aplicată pe problemele ţării. Inclusiv campania anticorupţie trebuie dusă până la capăt.

În al treilea rând, e nevoie să strângem rândurile cu aliaţii, inclusiv cu acei aliaţi care, în acest moment, par să ne dezorienteze, să ne descurajeze – mă refer aici la aliaţi care vorbesc despre  iliberalism, la aliaţi care văd o alternativă  într-o relaţie strânsă cu Rusia. Să strângem rândurile cu cei care văd lumea ca şi noi, avem, de exemplu, Polonia, dar în egală măsură trebuie să discutăm mai mult decât până acum cu cei care văd lucrurile diferit – să le expunem argumentele, să le explicăm cum vedem noi lucrurile, poate, cine ştie?, le schimbăm opinia, poate îşi dau seama că au greşit. Oricum, altă cale nu este decât prin dialog, pentru  a lămuri lucrurile în interiorul familiei mari, occidentale, de care aparţinem şi noi.

 

Care sunt metodele subversive la care se apelează şi se estimează că va apela Rusia, pe termen mediu, împotriva României?

Rusia are două mari avantaje în momentul acesta, când e vorba despre Europa. Are avantajul lipsei de conştiinţă istorică, de  care mai multe state europene suferă, boala care îi afectează şi pe unii de la noi, care din incompetenţă riscă să nu înţeleagă nimic nici din relaţiile internaţionale, şi nici din rolul pe care  l-a jucat România, inclusiv istoric. Al doilea mare avantaj pe care îl are Rusia este lăcomia unora dintre decidenţii politici. Uitaţi-vă cum se poate cumpăra o elită a unei alte ţări, cu un contract de zece miliarde de euro, şi aici mă refer la modul în care Rusia a investit în Ungaria (e vorba despre decizia Guvernelor ungar şi ceh care au anunţat, zilele acestea un plan pentru construcţia unei uzine de producţie a combustibilului nuclear, cu tehnologie rusească – n.m.).

 

E întâmplătoare plecarea Chevron din România, acum?

Nu. În momentul în care preţul barilului de petrol a început să scadă, era de aşteptat că acest lucra va afecta anumite industrii, în special industria de gaze de şist. Când petrolul s-a dus spre 40 de dolari /baril, mă aşteptam deja la o astfel de decizie. Chevron luase decizia de a ieşi din Polonia, şi nu numai ei, ci şi alte câteva companii occidentale, încă înainte ca preţul barilului de petrol să se ducă spre 40 de dolari. Deci, faptul că Chevron a decis să oprească explorările în România este o hotărâre luată pe considerente de ordin economic, nu pe considerente de ordin strategic.

„Poţi să-i reproşezi multe lui Traian Băsescu, dar că nu a lucrat corect nu poţi să-i reproşezi”

Iulian FotaÎntr-un articol pe care l-aţi publlicat în „22”, la finalul anului trecut, scriaţi că, „ulterior lui iulie 2012 au început să apară probleme de loialitate şi de funcţionare de­mocratică şi în alte state din Europa Cen­trală, toate astea ducând la mesajul foarte tranşant al Victoriei Nuland, din oc­tom­brie 2014.” Care, să reamintim, acuza unii lideri politici din Europa, fără a-i nominaliza, că, în  timp ce noaptea dorm liniştiţi sub pătura NATO, ziua oprimă presa şi societatea civilă, protejează parlamentarii corupţi de anchete şi nu ţin cont de Parlament când interesul cere sau vorbesc de democratie neliberală. Derapaje care ne sunt cunoscute… Ceea ce s-a întâmplat în vara lui 2012 a fost doar o criză politică internă sau o tentativă a noii puteri de a dilua occidentalizarea României?

A fost o criză politică internă a noastră, o gogomănie a unor oameni care şi-au pus interesul personal înaintea celui de ţară. Ce mi-e mie teamă este că, pe aceeaşi criză politică şi pe eventuale alte crize politice pe care le-am dezvolta în interior, se pot suprapune sau plasa alţii, care să urmărească şi alte scopuri.

Nu cred că, în 2012, scopul principal a fost diluarea occidentalizării României. A fost schimbarea preşedintelui Băsescu. Dar pe de altă parte, când ştii că preşedintele Băsescu a fost, după părerea mea, cel mai pro-occidental şef de stat pe care l-a avut România postdecembristă, şi când ştii că a avut o mare contribuţie la dezvoltarea relaţiilor cu SUA, nu poţi să nu te întrebi dacă schimbarea sa nu ar fi avut efect şi asupra occidentalizării României. Rămâne o întrebare: de unde şi până unde acele mesaje atât de transparente, de tranşante pe care Vocea Rusiei le transmitea constant, în limba română, în vara anului 2012? Parcă erau indicaţii date de cineva de afară unora din interior. Aspectul acesta nu a fost prea mult discutat, dar el rămâne.

 

Totuşi, au fost declaraţii vădit anti-occidentale făcute de vârfuri ale USL…

Alea nu-s convingeri, alea sunt prostii, sunt superficialităţi din partea unor lideri implicaţi în lovitura aia de stat. Deşi nu am considerat-o o lovitură de stat…

 

Da, a rămas la stadiul de tentativă de lovitură de stat…

… dar am considerat-o o lovitură dată statului de drept. Deci, o parte dintre cei implicaţi în acea lovitură dată statului de drept sunt nişte oameni superficiali în înţelegerea istorică a unor evoluţii, şi lipsiţi de responsabilitate. Poţi să-i reproşezi multe lui Traian Băsescu, dar că nu a lucrat corect nu poţi să-i reproşezi.

„Dacă formele de control civil nu funcţionează e vina noastră. Nu trebuie blamat sistemul de siguranţă naţională”

Iulian Fota Foto TVRAm intrat în 2015 fără ca o nouă lege pe probleme de securitate să fie adoptată. Ce prevederi aşteptaţi a fi modificate sau introduse?

Ar fi mult de discutat aici. Acest pachet de legi a fost trimis de Preşedinţie, în Parlament, încă de prin 2006 – 2007. E nevoie de voinţă politică, de o altpă atitudine la nivelul clasei politice faţă de zona de securitate naţională. E aceeaşi responsabilitate despre care vorbeam mai devreme. Clasa politică este obişnuită să se joace cu lucruri importante, şi asta a mai mers cât timp zona internaţională era liniştită. Inclusiv cu securitatea naţională s-au mai jucat ei din când în când. Dar acum, când lucrurile s-au învolburat atât de tare în afară şi când mizele sunt atât de mari, să mai arunci sistemul de securitate într-un joc politic poate fi periculos.

Aici nu e vorba numai despre pachetul de legi, ci de ceva mult mai profund. E vorba despre o altă atitudine, şi a clasei politice, şi a opiniei publice faţă de zona de securitate naţională, faţă de instituţii, faţă de funcţionarea lor, faţă de oameni. Putem să-i criticăm, putem să-i considerăm securişti – deşi nu mai avem motive demult să facem asta –, vorbim despre abuzurile sistemului de securitate naţională, deşi nimeni nu e capabil să demonstreze un abuz petrecut în ultimii ani, iar după ce facem lucrurile astea, a doua zi dimineaţa tot pe ei îi trezim, să-şi facă treaba. Că cine altcineva să protejeze România împotriva terorismului, a crimei organizate sau  a spionajului?

 

Nu plec de la premisa că s-au produs abuzuri. Dar întreb cum poate societatea civilă să dovedească un posibil abuz comis în această zonă, din moment ce nu se poate vorbi despre un controlul real al societăţii civile asupra serviciilor de informaţii?

Asta e o altă prostie care se spune. Există un control real. În primul rând, prin preşedintele României, indiferent cine este el, pentru că serviciile de informaţii, ca şi instituţiile de securitate naţională, răspund în faţa preşedintelui. Acesta este, potrivit Constituţiei, şi şeful Armatei, şi şeful CSAT.

 

Vorbesc despre un control civil, despre un control de facto, nu doar de jure.

Şi preşedintele al cui e? Nu societatea îl alege pe preşedinte? Serviciile dau socoteală preşedintelui, în primul rând. Apoi, dau socoteală în faţa propriilor lor şefi, că de aia sunt puse persoane civile, fie ele politice sau nu. Şi mai dau socoteală în faţa Comisiei de control din Parlament. Dacă aceasta nu îşi face treaba – putem discuta şi aspectele acestea – cine ne împiedică să schimbăm comisia, să punem alţi oameni dacă avem dubii asupra lor?

 

Comisia e numită şi schimbată de şefii de grupuri parlamentare din Senat şi din camera Deputaţilor. Pe ce criterii, e discutabil…

Mai există control din partea opiniei publice, prin media care, vedeţi bine, că nu prea menajează serviciile. Şi există control prin intermediul unor organizaţii neguvernamentale. Dincolo de aceste forme democratice de control nu mai există nimic. Dacă formele acestea nu funcţionează este tot vina noastră. Şi nu trebuie blamat sistemul de siguranţă naţională, că nu e bine controlat, dacă este vina noastră.

 

Eu nu am blamat sistemul de siguranţă naţională. Îmi pun, însă, întrebări în privinţa vulnerabilizării lui prin intermediul unor oameni din sistem, a unor scandaluri generate de oameni din sistem, lăsate neclarificate la nivelul percepţiei opiniei publice…

Nu mă refeream la dumneavoastră, ci în general. Iar discuţia e mult mai amplă decât interviul acesta.

 

… cum s-a întâmplat la ultima întrunire a Comisiei de Control parlamentar al SRI, când nu au fost  clarificate aspecte asupra cărora trenează semne de întrebare…

Care sunt acelea?

 

Unul e posibilul rol jucat în filajul de la Paris, care e clar că nu a fost făcut de un paparazzo…

De ce e clar?

 

 

Experienţă profesională

Iulian Fota

Consilier prezidenţial pentru securitate naţională (2009 – 2014)

Director al Colegiului Naţional de Apărare (2005 – 2009)

Consilier la Departamentul pentru integrare eur-atlantică şi politică de apărare din Ministerul Apărării Naţionale (2001 – 2005)

Director al Colegiului Naţional de Apărare (2005 – 2009)

Şeful Secţiei Militare a Misiunii României la NATO şi UEO, de la Bruxelles (1998 – 2001)

Consilier la Departamentul pentru integrare eur-atlantică şi politică de apărare din Ministerul Apărării Naţionale (1996 – 1998)

Expert parlamentar pe probleme europene şi de relaţii internaţionale la Camera Deputaţilor (1994 – 1996)

Lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” (din 2009)

Logic, fiind fotografii făcute pe spaţiul public, prin care se dorea să se demonstreze ceva, era firesc să fie asumate – nu postate pe un site şters la 24 de ore de la înfiinţare şi aruncarea pe piaţă a acelor poze –, cred că era o reuşită profesională pentru un jurnalist.

Vă dau eu adresă în Bucureşti, dacă vreţi să vă cumpăraţi o trusă de filaj, de făcut fotografii, de implantat microfoane – e drept mai rudimentară. Nu e mare scofală să faci o fotografie de la distanţă, în secolul XXI. În privinţa asumării, depinde ce s-a dorit. Sunt şi firme de detectivi care, dacă vor să denigreze sau să decredibilizeze pe cineva, pot să o facă.

Nu uitaţi că în Marea Britanie, la astfel de lucruri s-au pretat conduceri de ziare. Amintiţi-vă de scandalul cu ziarul lui Murdoch, când fuseseră interceptate telefoane, corespondenţă.

 

Acolo s-au luat măsuri… Revenind la ce discutam mai sus, nu era normal ca o voce autorizată să declare public, tranşant, dacă vreun serviciu a avut sau nu vreo implicare în acel episod?

Nu. Pentru că scandalurile adevărate sunt pe fapte, nu pe vorbe. Noi ne-am obişnuit să creăm scandaluri pe vorbe. Altfel, ştiţi ce se întâmplă? Pe vorbe putem crea câte o comisie de anchetă, în fiecare săptămână. În România avem atâtea vorbe aruncate pe piaţă – aiurea sau intenţionat –, încât nu mai ştim care sunt faptele.

 

Repet, ca şi simplu cetăţean, mi se pare normal să-mi fie furnizat un răspuns oficial indubitabil, să nu mă lase pe mine să produc ipoteze sau să fac speculaţii.

Instituţiile astea au treabă 24 din 24. Dacă ele greşesc, este corect, normal şi necesar să le admonestăm şi să corectăm derapajele. Dar în momentul în care facem chestia asta, punem funcţionarea lor oarecum în discuţie, măcar o perioadă de timp. E nevoie de cazuri foarte bine conturate. Nu ne apucăm să anchetăm o instituţie precum SRI sau SIE sau Armata, plecând de la nişte speculaţii de presă sau de la nişte vorbe ale cuiva. Pentru că în perioada în care eu controlez instituţia şi verific ce s-a întâmplat acolo, ea nu mai funcţionează la parametri optimi. Dar cine ştie, poate că asta vrea cineva, instituţii de securitate naţională disfuncţionale prin atragerea lor în scandaluri repetate.

 

Pe lângă scandalul generat de pozele de la Paris, au mai fost acuzaţiile lansate recent de d-na Udrea la adresa prim-adjunctului SRI.

Alea sunt nişte vorbe aruncate de cineva.

 

Neclarificate – nu am văzut un comunicat de presă al Comisiei de Control al SRI, prin care să fie elucidate, cu subiect şi predicat, aceste aspecte – nu pot vulnerabiliza întreg serviciul?

Înainte de 89, orice bârfă, orice calomnie pe care cineva o arunca într-o cutie de scrisori a unei instituţii trebuia verificată. S-au cheltuit milioane de dolari înainte de 89, să se verifice tot fel de can-can-uri şi bârfe şi nemulţumiri. Nu putem funcţiona aşa într-o democraţie. Dacă SRI sau altcineva greşeşte şi am documentat fapta, mergem până la a-i restructura din temelii. Dar până atunci nu pot pune în discuţie funcţionarea lor pe nişte bârfe ale unuia sau alteia, mai ales într-un context politic atât de tensionat.

 

Necontrolat civil este şi DIPI, serviciul secret al MAI.

Cum să nu fie controlat?

 

De drept e, nu şi de fapt.

Ba da, cum să nu? MAI are ministru civil, deci există un control politic civil, prin cel care e numit ministru de Interne. Deci, să-şi facă treaba să-i controleze. Apoi, dat fiind că face parte din MAI, DIPI este controlat şi de Comisia de Apărare. Oricând pot fi chemaţi în faţa Comisiei de Apărare. Deci, asta e o altă poveste care e aruncată fără noimă.

 

Uitaţi că nu au fost chemaţi sau nu se ştie, deşi au fost n scandaluri de corupţie, care au scos la iveală încrengături mafiote, înfiinţate şi consolidate sub nasul ofiţerilor DIPI.

Asta e altceva. Întrebaţi Comisia de Apărare de ce nu i-au chemat la control.

Ceea ce vreau să spun eu este altceva: noi avem toate mecanismele necesare într-o democraţie ca să existe control civil şi democratic pe instituţiile de securitate, inclusiv pe serviciile de informaţii. Dacă el nu e exercitat sau nu funcţionează, să ne uităm la cauze. Pot să mă leg de Comisia de Apărare, că poate e mai moale, dar cine ne împiedică să schimbăm componenţa acestei comisii, a celei de control al SRI? Partidele politice, aşa cum le-au numit, să le revoce şi să numească pe altcineva.

Lucrurile acestea sunt  făcute sau nefăcute de către clasa politică. Dar toate discuţiile au ca obiectiv instituţiile de siguranţă naţională. Or, nu e corect. Nu sunt perfecte ca instituţii, am lucrat ani de zile cu ele şi le-am văzut, dar credeţi-mă sunt mult mai responsabile şi mai dedicate îndeplinirii sarcinilor pe care le au decât multe alte sectoare din această societate şi clasă politică, şi zonă privată de business, şi zona de media.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS