Exodul de migranţi către Europa, atentatele teroriste, modificarea Acordului Schengen, adică a regulilor liberei circulaţii în Europa, războiul anti-ISIS, ascensiunea formaţiunilor extremiste, încurajate, întreţinute de Kremlin, sunt probleme care afectează şi România. Unele, direct, altele, indirecte.

L-am invitat la un dialog pe aceste teme pe Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă, analist în strategie regională în materie de studii de securitate şi specialist în analiză de conflict şi decizie în criză. Concluzia-avertisment a acestui dialog este că “Federaţia Rusă va utiliza, oricând, orice vulnerabilitate europeană pentru a-şi promova propriile interese.”

La începutul acestei săptămâni, Iulian Chifu a susţinut, la Timişoara două conferinţe, una pe tema „Rolul şi locul religiei în relaţiile internaţionale contemporane”, iar ceallată, pe tema „România şi securitatea regională”.

“Exodul de migranţi către Europa este un fenomen natural, care se întâmpla mai devreme sau mai târziu”

Ceea ce trăiește Europa în ultimele luni – de la valurile masive și bruște de refugiați și răspândirea concomitentă, pe canale neoficiale, a informației panicarde că acesta este doar începutul exodului, la atentatele teroriste din 13 noiembrie, la menținerea Europei într-o stare anxietate, de indignare clocotindă – vi se pare a fi întâmplare sau strategie? O strategie ce vizează întâi decredibilizarea instituțiilor care garantează proiectul euro-atlantic, șubrezirea lor, iar apoi destabilizarea și, finalmente, fragmentarea UE.

Sunt segmente care fac parte din elemente distincte. Imigraţia, exodul, pătrunderea în UE a unor noi populaţii, respectiv atentatele teroriste, pe de o parte. Pe de altă parte, anumiţi factori politici încearcă, evident, să valorifice vulnerabilităţile UE şi au în program acest lucru – dacă este să ne uităm în perioada 1985 – 1989 şi avem publicaţii de la acea vreme ale defectorilor KGB care arată că una dintre strategiile URSS era aceea de a crea discrepanţe, rupturi în interiorul construcţiei europene.

Deci, sunt două planuri care, zic eu, sunt paralele. Nu putem avea o legătură directă, indisolubilă – şi nu a fost demonstrată –, între cele două planuri, însă, ca orice actor naţional mare, Federaţia Rusă va utiliza, oricând, orice vulnerabilitate europeană pentru a-şi promova propriile interese.

Revenind la subiectul faptelor: exodul de migranţi către Europa este un fenomen natural, care se întâmpla mai devreme sau mai târziu. Pe de o parte, UE şi-a definit imaginea ca fiind zona de libertate şi prosperitate, pe de altă parte, în întreaga sa vecinătate avem o zonă de instabilitate majoră –, care începe de la strâmtoarea Bab el-Mandeb, până în Sahara Occidentală, în Africa, în zona Peninsulei Arabice, care continuă în Siria şi Irak –, zonă de reaşezare, care, evident, produce imigranţi, care vor pleca unde le e mai bine. Să nu uităm că 80 la sută din valul de imigranţi care au fost identificaţi până acum nu sunt imigranţi de război, nu sunt refugiaţi. Aici trebuie să facem o distincţie: imigranţii sunt una, refugiaţii sunt alta, azilanţii sunt cu totul altceva. Din punctul acesta de vedere, valul de imigranţi are, în primul rând, consistenţă economică. Este un fenomen general care se manifestă. Există o întreagă literatură care spune că, în momentul în care persoanele sunt foarte sărace, valul de imigraţie este foarte redus, pentru că nu-şi permit să părăsească ţara să plece spre o destinaţie unde să-şi facă o altă viaţă. Pe măsură ce dobândesc resurse, pe măsură ce creşte acea ţară, creşte şi valul de imigranţi – am trecut şi noi printr-un asemenea fenomen –, până în momentul în care statul respectiv ajunge cu nivelul de dezvoltare comparabil cu cel al ţărilor de destinaţie a imigranţilor, la un nivel suficient pentru ca aceştia să-şi justifice rămânerea în ţară. Din acel moment, valul de imigranţi se stopează. Este un curs natural al dezvoltării explozive a statelor din lumea a treia.

Nu putem, deci, să vorbim numai despre aspecte conjuncturale, oportuniste. Nici de o dirijare, pentru că nu s-a probat, dar, evident, discutăm în acest context despre situaţia în statele de origine, despre statele de tranzit al căror rol, potrivit unor acorduri internaţionale, era să stopeze un asemenea tip de migraţie, vorbim despre acordurile de readmisie între statele imediat vecine statelor UE şi statele de intrare în UE, despre capacitatea statelor din UE unde intră imigranţii, de a-i înregistra, potrivit Acordului de la Dublin, şi vorbim despre migraţia prin interiorul Europei şi plasarea migranţilor. A se vedea declaraţia doamnei Merkel care chema migranţii şi care a suspendat Acordul de la Dublin – aici rămâne o mare enigmă: cum se poate suspenda un acord european? – pentru a-i lăsa să pătrundă direct în Germania, fără a fi înregistraţi şi fără a trece “prin regulile Dublin” în statele de intrare.

E dificil de pus blamul exclusiv pe ţările de origine sau pe reţelele de traficanţi sau pe alte “fenomene” care au implicat şi alte categorii de actori, inclusiv poate  pe unii dintre cei care, ulterior, au profitat de acest tip de migraţie, care a generat modificări de politici.

“Nu suntem în situaţia ca între NATO şi UE să se creeze o asemenea rivalitate de capabilităţi, de abordări”

Aţi remarcat, recent, că, la Consiliul pentru Afaceri Externe al UE, care a succedat atentatele de la Paris din 13 noiembrie, ministrul francez al Apărării, Jean Ives Le Drian, a invocat necesitatea clauzei apărării reciproce din Tratatul de la Lisabona, nu clauza solidarităţii. Ce consecinţe previzionaţi că poate avea această decizie pentru UE?

Cred că ţine în mod specific de Franţa ca stat, de modul Franţei de a privi şi de a se raporta la realităţile din jur şi nu e vorba despre un element care ar afecta imediat UE, ca şi consecinţă, dacă un asemenea comportament nu este repetat şi nu este îmbrăţişat şi de alte state.

De principiu, este vorba despre o clauză ce presupune apărarea comună – e o clauză de tip articol 5, dar mult mai laxă, mai puţin obligatorie – la care s-au raliat toate ţările, spre deosebire de cealaltă clauză, care vorbeşte despre situaţia în care un stat membru al UE nu poate face faţă singur unei urgenţe civile, de exemplu.

Ca de obicei, Franţa a privilegiat apărarea europeană, este cea care a propus apărarea europeană, pe care, eventual, să o conducă, pentru că ăsta era tipul de înţelegere cu Germania – Germania ar fi motorul economic, iar Franţa şi-ar asuma zona de apărare. Aceasta a fost alegerea pe care a făcut-o Franţa şi, spun din nou, ea are relevanţă în mai mică măsură pentru UE, doar în condiţiile în care s-ar repeta sau ar genera o reacţie general europeană şi ar putea duce, eventual – aici, însă, este speculaţie pură – la o ruptură transatlantică. Dar nu suntem acolo, până una-alta.

Să nu uităm că nu există capabilităţi europene care să reacţioneze pentru a realiza apărarea comună. Chiar şi acele grupuri de luptă sunt cumva naţionale şi sunt angajate şi în operaţiunile NATO. Deci, nu suntem în situaţia ca între NATO şi UE să se creeze o asemenea rivalitate de capabilităţi, de abordări.

A fost o abordare a Franţei pe care am remarcat-o, pentru că merita remarcată prin simbolistica şi prin substanţa pe care Franţa le-a alocat, chiar şi în asemenea momente dramatice, unei politici interne faţă de apărarea comună europeană şi de capabilităţi de apărare europene distincte de cele ale NATO.

“Vizita lui Hollande la Washington a rezolvat discrepanţele de abordare între Franţa şi restul Occidentului”

Franţa şi Germania intră în războiul anti-ISIS, alături de Rusia. Câteva zile mai târziu, Germania respinge solicitarea SUA de a furniza mai mult ajutor militar în lupta contra ISIS. Cum “traduceţi” aceste mişcări?

Ideea de a permite şi Rusiei să se alăture coaliţiei internaţionale împotriva ISIS a fost constantă. Ea a fost discutată la toate nivelurile. Inclusiv SUA, Turcia, statele Golfului au primit întotdeauna în coaliţii împotriva ISIS orice stat doreşte să se angajaze. Problema a fost atunci când Federaţia Rusă nu a vrut să se alinieze unui asemenea proiect şi şi-a construit propria sa coaliţie împotriva Statului Islamic. De fapt, o formulă pentru a-şi acoperi propriile interese în vestul Siriei şi în estul Mediteranei. Aici intervine problema.

În relaţiile bilaterale, singurul stat care a apelat în mod direct la Federaţia Rusă, fiind în acţiuni conjuncturale militare, a fost Franţa, care a solicitat Rusiei să-i permită portavionului său “Charles de Gaulle” accesul în estul Mediteranei, acest lucru întâmplându-se în condiţiile în care Rusia a instituit în acea regiune o zonă de interdicţie aeriană în Siria şi o zonă de interdicţie navală în estul Mediteranei, pe care le controlează cu propriile forţe. Franţa avea nevoie de acordul Rusiei pentru a intra în acea zonă, de unde să-şi lanseze atacurile împotriva ISIS. Deci, o putem lua ca pe o decizie de natură conjuncturală, deşi aceste combinaţii nu plasează Franţa în situaţia unui apărător al coeziunii Occidentului, ci mai degrabă într-o zodie a jocurilor individualiste, diplomatice, în care îşi promovează în continuare propriile poziţii şi încearcă o formulă de izolare.

Dar nu trebuie să uităm că, după această decizie, a urmat vizita preşedintelui Hollande la Washington – ulterior, la Moscova – şi cred că vizita la Washington a rezolvat discrepanţele de abordare între Franţa şi restul Occidentului. Dovadă este faptul că vizita la Moscova s-a făcut de pe poziţiile coaliţiei occidentale.

“Prin susţinerea formaţiunilor extremiste, Rusia face o politică de forţă, de impunere a unor interese”

După numărul masiv de migranţi ajunşi, în vară, în Europa, după atentatele teroriste din această toamnă, vedem că formaţiuni extremiste – încurajate, întreţinute de Kremlin – fac surfing pe valurile de nemulţumire publică. Cum pot fi contracarate?

Acesta este un fenomen care datează cam de după criza economică din 2008. Este o recrudescenţă la nivel general. Vine, pe de o parte, pe fondul de nervozitate pe care o stârneşte criza şi incapacitatea adaptării vechilor politicieni la noua realitate europeană – trebuie să remarcăm că vacanţa s-a terminat, că perioada de creştere, de dezvoltare, de libertăţi, perioada aceea oferită de încheierea Războiului Rece s-a încheiat şi suntem într-o epocă în care noile ameninţări şi un reviriment al Federaţiei Ruse, o rediscutare a frontierelor şi a poziţiilor de forţă s-au făcut simţite şi la nivel european. În acest context, Federaţia Rusă este cea care plăteşte, care susţine atât formaţiunile de extremă dreaptă, cât şi pe cele de extremă stângă din Europa. Sunt lucruri relativ transparente.

Pe de altă parte, Kremlinul susţine Frontul Naţional, de exemplu, pentru că este în preferinţele francezilor, şi nu ca să ajungă în vârf. Deci, motivaţia este exact inversă: susţine formaţiunile extremiste care îi realizează interesele: sciziunea Europei şi schimbarea valorilor, punerea în dificultate a Occidentului în ceea ce priveşte propriile sale dezvoltări, în aşa fel încât să devină mai maleabil în relaţiile bilaterale cu Federaţia Rusă, eventual, să cedeze pretenţiilor acesteia, care îşi doreşte să stăpânească toate elementele ce ţin de securitate, politică externă, apărare în regiune şi, totodată, o revenire într-un fotoliu de superputere la nivel global. Situaţie la care să revină negociat, nu ca efect al propriilor capacităţi şi al unui rol pe care şi-l asumă când intră în competiţie cu alte state sau împreună cu alte state. Deci, e o variantă de politică de forţă, de impunere a unor interese. De aceea s-au produs evenimentele pe care le-am văzut, de aceea se produce şi se va produce în continuare valorificarea tuturor faliilor la nivel european sau la nivel transatlantic, de aceea prevăd eu că va exista o subminare a Acordului de parteneriat şi de comerţ şi investiţii între UE şi SUA.

“Se produce o modificare în interiorul Acordului Schengen, dar în spiritul său”

Unul dintre pilonii UE, libera circulaţie, pare să fie pus sub semnul întrebării. Liderii europeni au anunţat că vor modifica Acordul Schengen.

Formula pe care Consiliul JAI o propune este o prelungire a unui termen dintr-un articol al Acordului Schengen. Până acum eram în situaţia în care se putea suspenda acordul şi se puteau introduce controale, în mod conjunctural, pe o perioadă de până la şase luni. În momentul de faţă, modificarea constă în introducerea unei perioade de până la doi ani. Deci, se produce o modificare în interiorul Acordului, dar în spiritul său. Lucrul care apare nou este introducerea controalelor la frontierele UE nu numai pentru cei care vin din afara Europei, ci şi pentru cetăţenii europeni. O decizie justificată de faptul că foarte mulţi cetăţeni europeni fac drumuri către şi înapoi din zonele de conflict terorist. Cine vorbeşte despre prăbuşirea Schengen vorbeşte, de fapt, despre prăbuşirea Acordului Schengen aşa cum îl ştiam până azi.

Pe de altă parte, în contextul evoluţiilor de natură teroristă, dar mai ales în contextul în care am văzut în Franţa, în Belgia zone-pungi de infracţionalitate, de radicalism, zone în care nu sunt acceptate forţele de ordine, o asemenea decizie se impune la nivel european. În caz contrar, avem probleme majore la nivelul întregului construct european. O vulnerabilitate a Franţei sau a oricărui alt stat este o vulnerabilitate pentru întreaga Europă.

“Susţinerea separatismelor este un proiect al URSS”

Centrul Strategic Euro-Asiatic de Informaţii avertiza, de anul trecut, că oameni de legătură ai serviciilor secrete ruse vor încerca, în perioada următoare, să creeze tensiuni în Ungaria şi în România, pentru a destabiliza Uniunea Europeană, în cadrul unui plan asemănător cu revoluţiile din statele arabe, şi că Rusia ar avea pregătită să pună în aplicare o aşa-numită „primăvară rusească” pentru a slăbi unitatea blocului comunitar în zona estică a Europei. Trecând în revistă evenimente care s-au petrecut de anul trecut încoacem se poate spune că există un fundament pentru scenariu plauzibil?

Eu nu am informaţii aferente unui asemenea scenariu. Ceea ce vă pot spune este faptul că valorificarea problemelor dintre minorităţi şi majoritate, înteţirea, susţinerea separatismelor sunt proiecte ale URSS – ne-o spun numeroşi autori defectori. Toate acele zone de separatisme din fostul spaţiu sovietic sunt create pe baze etnice şi sunt valorificate în mod constant de către Federaţia Rusă, peste tot în spaţiul ex-sovietic. De aceea, nu ne putem imagina că, dacă o fac într-o arie, nu o vor face-o şi într-o altă arie, în Balcanii de Vest sau chiar în interiorul UE. Dar, repet, eu nu am elemente concrete care să susţină această direcţie.

Pe de altă parte, ţin să vă subliniez faptul că, în ceea ce priveşte România, nu există temeiul de legitimitate pentru asemenea acţiuni. Într-o ţară în care preşedintele este etnic german, în care premierul se numeşte Cioloş, în care şeful serviciilor de urgenţă se numeşte Arafat, în care UDMR a deţinut timp de vreo 14 ani guvernarea, inclusiv Ministerele Administraţiei şi Dezvoltării Regionale, în condiţiile în care administraţiile din judeţele Harghita, Covasna sunt ale maghiarilor aproape în totalitate, e dificil să vii să spui că maghiarii sau reprezentanţii oricărei alte minorităţi etnice sunt discriminaţi sau nu-şi pot rezolva problemele în cadrul statului român. Iar o solicitare de autonomie nu este legitimată, nu are niciun fel de argument, tocmai în acest context în care situaţia dificilă a infractucturii din acele judeţe, nivelul redus al investiţiilor pot fi imputate în mod direct şi exclusiv administraţiei locale, reprezentate de maghiarii din regiune, şi miniştrilor maghiari care au gestionat fondurile de dezvoltare regională.

Spuneaţi că nu aveţi informaţii care să probeze intenţia creării de către Rusia, prin interpuşi, de tensiuni în Ungaria şi în România. Atentatul care sau urma să se producă la Târgu Secuiesc, chiar de 1 Decembrie, nu vi se pare că aduce a provocare?

Acesta este un semnal de alarmă foarte serios. Iar faptul că s-a întâmplat pe 1 Decembrie arată foarte clar că evenimentul a fost dirijat în mod indirect către Budapesta. Dejucarea atentatului arată că serviciile române de informaţii controlează situaţia, iar pe de altă parte este un avertisment public dat celor care se gândesc sau susţin astfel de acţiuni.

Interviul publicat şi în Puterea a Cincea.

Citeşte şi: Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pentru Afaceri Strategice şi Securitate Internaţională: „Religia este folosită în conflicte, pentru polarizare, scopul fiind puterea, autoritatea sau resursele"