Preşedintele rus a semnat, zilele trecute, în Kazahstan, acordul ce vizează crearea unei Uniuni Economice Eurasiatice, o structură ce se vrea un fel de contrapondere la Uniunea Europeană. Tot de dată recentă este semnarea unui acord între Rusia şi China, pentru livrarea gaze pe următorii 30 de ani. În plus, există o situaţie tensionată la frontiera de est a României. În atare condiţii, am putea face faţă unui eventual şantaj energetic din partea Rusiei? Care ar fi, însă, costurile pe care le-ar avea de suportat România în cazul unei eventuale opţiuni non-Occident?

Am invitat-o la un dialog pe Ana Otilia Nuţu, expert în politici de energie, infrastructură de transport şi companii publice al asociaţiei Expert Forum şi consultant al Băncii Mondiale.

„Exisă riscul să alunecăm uşor-uşor într-o zonă gri, din care nu ne va mai interesa să facem reformele instituţionale”

În raportul „Costurile opțiunii non-Occident”, printre ai cărui autori v-aţi numărat, spuneaţi că „România şi toată regiunea noastră au de ales între UE şi Eurasia”. Cum preşedintele rus a semnat, zilele trecute, în Kazahstan, acordul ce vizează crearea unei Uniuni Economice Eurasiatice, o structură ce se vrea un fel de contrapondere la Uniunea Europeană,  care sunt punctele vulnerabile care ar putea facilita împingerea României, în viitor, spre Eurasia?

Nu se pune problema să intrăm în Eurasia. Problema se pune dacă nu cumva, la un moment dat, vom începe să ne bazăm mai curând pe un sprijin ipotetic, cu gaz ieftin, cu eventuale împrumuturi dinspre Est, ca alternativă la condiţionalităţile care ne sunt puse dinspre Vest – adică, reforma Justiţiei, austeritate bugetară şi responsabilitate fiscală şi aşa mai departe. De fapt, acesta este riscul. Nu se pune problema că vom ajunge ca Belarus sau Kazahstan, ci să alunecăm uşor-uşor într-o zonă gri, din care nu ne va mai interesa să facem reformele instituţionale. Acesta este, de fapt, principalul risc. Şi este unul important. Să ne uităm la cât de fragile sunt încă instituţiile anticorupţie şi la cât de tare se luptă politicienii ca să le slăbească sau la cât de slabă este guvernanţa fiscală…

„Riscăm să vorbim despre ajutor de stat ilegal”

Care vor fi costurile pe care le-am avea de suportat în cazul în care România va avea această opţiune non-Occident?

Dacă ne uităm în mare la relaţiile comerciale pe care le are România, vedem că mai mult de 80% sunt cu ţări din Uniunea Europeană. Deci, nu exsită această opţiune non-Occident. Problema este că ne e prezentată ca o opţiune. Investiţiile chineze, investiţiile ruseşti sau gazul ieftin de la Gazprom nu reprezintă o opţiune. De exemplu, anul trecut, am discutat foarte mult despre posibilele investiţii chineze, mai ales după venirea oficialilor chinezi la Bucureşti şi după acea megaconferinţă. Nu s-a materializat mare lucru până acum. Au fost numai nişte propuneri, rămase la stadiul de intenţie. Mai mult decât atât, acele propuneri – cele care, să zicem, ar putea fi realizate în parteneriat cu Statul român – sunt realizabile doar în condiţiile în care, spre exemplu, am încălca regulile privind ajutorul de stat al UE. Ceea ce nu este în regulă.

Să fi fost puse pe stand-by din cauză că, la momentul vizitei delegaţiei chineze, Guvernul României a manifestat o opacitate totală în privinţa obligaţiilor pe care Statul român le-ar avea în contrapartida investiţiilor de circa zece miliarde de euro, promise a veni dinspre partea chineză?

Exact. În termeni buxellezi, această stare de fapt s-ar traduce prin ajutor de stat ilegal. De exemplu, la un moment dat, s-a zvonit că disponibilitatea chinezilor de a investi în Tarniţa ar exista în măsura în care chinezii ar primi nişte informaţii, care nu ar fi disponibile altora, despre alte investiţii în energia hidro. Or, asta este echivalent cu a da o subvenţie nejustificată unor investitori din China, în detrimentul altor posibili investitori din Europa.

„Există riscul întreruperii tranzitului de gaze”

Spuneaţi, în acelaşi raport, că, în contextul ameninţării dinspre Est, ţara noastră se poate aștepta nu doar la politici populiste și la naționalism economic anti-european, ci şi la o nouă criză a gazului. Ce mijloace avem la îndemână pentru a le putea preveni?

Există două tipuri de risc imediat, în următoarele câteva luni, în ceea ce priveşte aprovizionarea cu gaz  de care noi, europenii, suntem cel mai dependenţi de Rusia. În primul rând, date fiind neînţelegerile contractuale dintre Ucraina şi Rusia – a se vedea scandalul pe tema datoriilor pe care Rusia consideră că Ucraina le-ar avea faţă de ea, aspect infirmat de Ucraina – se poate întâmpla să se întrerupă tranzitul de gaze. Apoi, există riscul ca Rusia, în eventualitatea în care UE reuşeşte să se coalizeze şi să-i impună nişte sancţiuni economice, să spună: „Nu mai dăm Europei niciun pic de gaz, nici prin North Stream, nici prin conductele din Belarus, nici prin conducta din Ucraina”. Această cea de a doua variantă mie mi se pare improbabilă, pentru că şi Rusia este foarte dependentă de expoturile către Europa, aşa cum Europa este dependentă de importurile de gaz din Rusia.

„O soluţie ar fi ca statele UE să devină mai bine interconectate”

Totuşi, Rusia nu va mai fi atât de dependentă de livrarea de gaz spre Europa.  Zilele trecute, a semnat cu China un acord pentru livrarea gaze pentru următorii 30 de ani.

E clar că Rusia are acum o alternativă şi, în loc să exporte 69% din producţia de gaz către Europa, o parte o va exporta Chinei. Dar acesta nu e un proiect aplicabil înainte de 2018.

Revenind la România, pentru noi, pe termen scurt, nu este aşa o problemă mare, pentru că avem producţie internă. Amintiţi-vă că am mai fost în aceeaşi situaţie, timp de două săptămâni, în 2009, când a fost întrerupt total importul de gaze prin Ucraina, de la Gazprom. Atunci, soluţiile la care am apelat a fost să creştem producţia internă – noi o avem spre deosebire, de exemplu, de Bulgaria –, să reducem consumul pentru unele capacităţi de producţie de îngrăşăminte şi să folosim combustibili alternativi, gen păcură. Deci, pe termen scurt, am avea soluţia asta, iar pentru noi chiar ar fi ceva mai uşor decât pentru ţările din jur.

Dar mie mi se pare că acum avem o miză mai importantă. Europa încearcă să aibă o poziţie comună faţă de Rusia şi spune că toate contractele care se vor încheia de acum încolo între companii din Europa şi Gazprom să se facă numai cu aprobarea Comisiei Europene, pentru ca piaţa unică europeană să înceapă să funcţioneze. Lucru care, într-adevăr, ar echilibra puţin balanţa de putere dintre cumpărător şi vânzător – nu am mai depinde de un monopol şi am avea şi noi o putere coalizată de cumpărători.

Pe termen lung, cred că o soluţie ar fi ca statele UE să devină mai bine interconectate. Asta ar fi o soluţie aplicabilă peste doi – trei ani şi care ar face următorul lucru: să zicem că avem două ţări apopiate, una, ţara A, primeşte gaz de la Gazprom, la un preţ de 500, ţara B, care e vecina, primeşte cu 100. În asta constă puterea arbitrară a Gazprom-ului, că reuşeşte să discrimineze între părţi şi să şantajeze fiecare ţară în parte. Dacă ţara A şi cu ţara B ar fi foarte bine interconectate şi nu ar exista nici restricţii contractuale, cum face Gazprom-ul acum, să spună fiecărei ţări că gazul respectiv nu poate fi revândut, atunci, ţara care cumpără cu 500 ar putea cumpăra de la ţara care îl achiziţionează cu 100. Şi, la un moment dat, piaţa aceasta foarte bine interconectată ajunge, de facto, să funcţioneze ca un singur cumpărător. Cred că aceasta este soluţia pe termen mediu, să se interconecteze cât mai bine ţările din Europa Centrală, în primul rând, iar apoi, cu vestul Europei, astfel încât toată lumea să aibă acces la rezervele din toate statele membre şi la pieţele din toate statele membre.

Dacă, în iarnă, de exemplu, ne-am trezi puşi în faţa unui posibil șantaj energetic al Rusiei, pe o perioadă mai lungă – câteva luni sau un termen nedeterminat –, am putea reacţiona eficient? Luăm în calcul faptul că, acum, situaţia este diferită de cea din anul 2009 – există conflictul din Crimeea, există semnat, cu dată recentă, acordul care consfinţeşte înfiinţarea Uniunii Eurasiatice şi, mai avem, tot de dată recentă, acordul dintre Rusia şi China, prin care China va cumpăra o parte din producţia de gaz a Rusiei.

Cred că da. Acum, sigur, dacă vom avea o iarnă grea, vor fi nişte probleme. Însă, repet, problema este mai mică la noi decât în alte ţări. Şantajul pe care îl poate face Rusia ţine foarte mult de gradul de vulnerabilitate al fiecărui stat membru, cu care negociază unilateral, din cadrul UE. Noi am avea posibilitatea să ajutăm Bulgaria, care acum este foarte tentată să cedeze şantajului Rusiei, să spună „Da, semnez SouthStream pentru că nu am alternativă, nu am nici producţie internă de gaz, nu am nici capacitate de înmagazinare, nu am nici alternativă de import”.

Teoretic, România ar putea accesa o conductă de tranzit care aparţine Transgazului şi nu neapărat să ne apucăm să exportăm, însă la momentul respectiv Bulgaria va avea două alternative: şi Gazprom, şi gazul din România, iar atunci, Rusia nu şi-ar mai putea permite să şantajeze unilateral o ţară.

În cazul nostru, producţia internă şi depozitele de înmagazinare reprezintă o soluţie care mai poate funcţiona anul acesta, mai poate funcţiona următorii cinci ani. Se pune problema ce se întâmplă dacă România nu descoperă alte rezerve, nu face alte explorări şi, în următorii cinci – zece ani, când resursele acestea vor începe să se epuizeze? De aceea este foarte important ca, acum, să ne uităm la ce e în Marea Neagră, să vedem dacă avem gaz de şist – nu înseamnă că ne vom apuca nepărat să exploatăm, nici nu ştim dacă există resurse exploatabile de gaze de şist. Dar mi se pare important să nu excludem apriori ideea aceasta, doar pentru că apare o presiune publică să blocăm gazele de şist sau, dimpotrivă. Acest aspect ar trebui discutat raţional şi ar trebui să punem în echilibru costurile şi beneficiile.

„Sunt pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist, dar nu la orice cost şi nu cu orice risc”

Înţeleg că aţi fi „pentru” la această alternativă la gazul rusesc care ar putea fi gazele de șist.

Nu la orice cost, nu cu orice risc. Riscul cel mare e reprezentat nu atât de faptul că nu ar exista reglementări bune, ci că sunt reglementatori vulnerabili, care ar putea ceda în faţa corupţiei. Aceasta este o îngrijorare absolut legitimă din partea publicului român. La fel, trebuie să te gândeşti foarte bine cum faci ca şi comunitatea locală să beneficieze de acest lucru. Comunitatea locală, care este cea mai afectată de explorare sau, mai târziu, de exploatare, nu câştigă deocamdată mai nimic, pentru că toate redevenţele se duc la bugetul de stat.

Acestea sunt lucruri pe care ar trebui să le discutăm: cum facem reglementările de mediu pentru gazul de şist, cum împărţim banii colectaţi între bugetul central şi bugetele locale, ce costuri de mediu sunt, ce riscuri şi cum ar putea fi ele reduse?

Dar şi la acest capitol nu suntem chiar deschizători de drumuri. Avem exemplul Poloniei, unde, se pare, nu se descoperă suficiente resurse cât se aşteptau la început. Pe partea de reglementare sunt, însă, cu doi – trei ani înaintea noastră şi avem ce învăţa de acolo.

Comisia Europeană anunţa, la sfârşitul anului trecut, că acordurile pentru construcţia gazoductului South Stream, încheiate între Rusia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croaţia şi Austria, încalcă legislaţia UE şi trebuie renegociate de la zero. Ce se mai ştie, însă, despre proiectul rival al South Stream, Nabucco?

Nabucco a cam murit anul trecut. În vara anului trecut a fost aleasă alternativa la el. Dacă Nabucco ar fi mers prin centrul şi estul Europei, acum se merge pe o variantă care să treacă prin sudul Europei. Am spus „a cam murit” pentru că, deşi nu e mort pe hârtie, de facto e mort, pentru că nu există suficiente resurse de gaz. Oricum, Nabucco era foarte scump şi destul de riscant.