Helmut Stürmer. Foto: Corina Grămoșteanu

De peste 50 de ani Helmut Stürmer este „un comis-voiajor în d-ale artelor”, cum se autodefinește. În tot acest timp a lucrat cu regizori foarte mari, printre care Liviu Ciulei, Alexandru Dabija, David Esrig, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Tompa Gábor ori Niky Wolcz, la  sute de spectacole de teatru, dar și la câteva filme.

Povestea lui Helmut Stürmer, un nume multipremiat al scenografiei internaţionale, începe la Timișoara, în anul 1942. L-am întâlnit la Teatrul German de Stat din Timișoara – unde, după absolvireea liceului, a fost o vreme actor, la fel ca mama sa, și unde în această stagiune are trei spectacole, în regia lui Niky Wolcz – și l-am invitat la un dialog despre copilăria în vila din Elisabetin, casa cu „cea mai mare magnolie din Timişoara”, despre istoria familiei sale, care poate fi ea însăși o poveste de film, despre primii săi ani de teatru și film în România, despre fuga în Germania de vest, în 1977, despre spectacole, emoții și prietenii care transcend timpul.

„Am încă acasă, într-o cutie, o poză cu mama pe scenă”

CV Helmut Stürmer

Născut în 7 februarie 1942, la Timișoara, este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din Bucureşti (1967), la clasa profesorului Paul Bortnovski.

Între anii 1968 și 1977 a fost scenograf la Teatrul de Stat din Sibiu și la Teatrul Bulandra din București, având colaborări cu Teatrele din Timișoara, Arad, Cluj, Brașov, București, Iași, Pitești, Ploiești, Sibiu.

În 1971 și 1975, la invitația Teatrului Municipal din Köln, este scenograful unor spectacole regizate de David Esrig și Roberto Ciulli. În 1976 și 1977, spectacolul Azilul de noapte, în regia lui Liviu Ciulei, spectacol căruia i-a semnat scenografia, a fost jucat la Teatrul Municipal din München și la Old Tote Theater din Sydney. În 1977, Helmut Stürmer a fugit din România, stabilindu-se în Germania de vest, iar în următorii 30 de ani a lucrat, printre altele, la Théatre de la Ville din Paris, Deutsches Schauspielhaus din Hamburg, Theatre de l’Union din Limoges, Opera din Karlsruhe, Teatrele Naționale din Craiova și Cluj, Opera din Bonn, Royal Shakespeare Company, colaborând adesea cu Silviu Purcărete.

Printre spectacolele de teatru pentru care a semnat scenografia, decorul sau light-design-ul se numără: Ubu înlănțuit, regia Tompa Gabor, Teatrul de Comedie București; Noul locatar, regia Tompa Gabor, Northern Stage Ensemble, Newcastle; Lulu, regia Silviu Purcărete, Teatrul „Radu Stanca”, din Sibiu; Troilus și Cressida, regia Silviu Purcărete, Teatrul „Katona Jozsef” din Budapesta; Faust, regia Silviu Purcărete, Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu; Rinocerii, regia Tompa Gabor, Teatrul „Radu Stanca”, din Sibiu; Hamlet, regia Vlad Mugur, Teatrul Național Cluj; A douăsprezecea noapte, regia Beatrice Rancea, Teatrul Național Iași. La Teatrul German de Stat din Timișoara semnează scenografia pentru opt spectacole: Ținuturile joase, regia Niky Wolcz (2012); Fuchsiada, o instalație teatrală imaginată de Helmut Stürmer, asistat de Silviu Purcărete (2015); Biedermann și incendiatorii, regia Gábor Tompa (2016); Deșteptarea primăverii, regia Charles Muller (2016); Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, regia Yuri Kordonsky (2017); Leonce și Lena, regia Niky Wolcz (2021) și Lysistrata 3.0, regia Niky Wolcz (2023).

Filme: Nunta de piatră, regia Dan Pița și Mircea Veroiu; Duhul aurului, regia Dan Pița și Mircea Veroiu; Dincolo de nisipuri, regia Radu Gabrea; Tănase Scatiu, regia Dan Pizza; Rătăcire, regia Alexandru Tatos.

Premii: Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie pentru spectacolul Așa este (dacă vi se pare), Teatrul Național din Craiova, regia Vlad Mugur, 2001; Premiul UNITER pentru întreaga activitate și premiul Festivalului Teatrelor Maghiare din Pécs pentru cel mai bun decor și cele mai bune costume ale stagiunii 2005 -2006, pentru spectacolul Troilus și Cresid, de la Teatrul „Katona Jószef” din Budapesta, regia Silviu Purcărete, Premiul Criticii, pentru „Tănase Scatiu”, regia Dan Pița (1975), Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Hamlet de Shakespeare, Teatrul Nottara, regia Dinu Cernescu (1974),

Domnule Helmut Stürmer, iată-vă, din nou, la Teatrul German din Timişoara. Sunt peste 70 de ani de când aţi păşit prima dată în această clădire. Cum v-a rămas în amintire teatrul de atunci?

Amintirile cele mai pregnante legate de Teatrul German din Timișoara nu sunt cele din perioada aceea. De atunci ţin minte doar că mama era actriță aici, iar eu mai jucam în roluri mici; cum se întâmplă de obicei, copiii actorilor sunt cel mai aproape ce scenă. Am încă acasă, într-o cutie, o poză cu mama pe scenă. Mi-o amintesc… Ea nu făcuse școală de actorie: pe atunci, cine avea interes pentru teatru dădea un examen de admitere şi învăța meseria jucând roluri.

Mama dumneavoastră a fost şi crainică la Radio Timişoara?

Da, la Secția Germană. Mama a fost o persoană foarte specială. Deşi a crescut în perioada în care nu a avut șansa să studieze – a fost război în anii în care ar fi putut să își continue studiile universitare –, era foarte informată, era interesată de literatură, de muzică, de cultură în general și atunci a fost atrasă şi de teatru. La Teatrul German a ajuns însă după ce a avut probleme politice la Radio, din cauza tatălui meu care, în timpul liber, dirija muzică bisericească la Domul Catolic din Piața Unirii.

Tatăl meu era pe atunci angajat la Filarmonică. La început a fost profesor de muzică la „Banatia”, o prestigioasă şcoală de limbă germană din Timișoara acelor ani. Când au ajuns fasciștii la putere și în Timișoara, a fost nevoit să părăsească școala pentru că mama mea era pe jumătate evreică. Atunci, l-au pus să aleagă: ori divorțează, ori părăsește școala. A părăsit, desigur, școala și s-a dus la altă școală, tot ca profesor, apoi s-a angajat în orchestra Filarmonicii din Timişoara. În timpul liber, organiza concerte de muzică bisericească la Domul Catolic, lucru pe care, mai târziu, comuniştii nu l-au văzut cu ochi buni. Atunci l-au dat afară din partid, un partid în care oricum nu a vrut niciodată să intre. El fusese membru în Partidul Social-Democrat, dar când au venit comuniștii la putere au unit forțat acest partid cu Partidul Comunist și, ai vrut, nu ai vrut, ai devenit automat membru PCR.

Spuneați că mama a fost pe jumătate evreică. În timpul Holocaustului ea, familia ei nu au avut de suferit?

De deportare a scăpat, pentru că era căsătorită cu tatăl meu care era neamț și, înrolat în Armata Română, fusese trimis pe front. Soarta mamei a fost extrem de complicată. Când armata română a întors armele împotriva Germaniei și populața de etnie germană a fost deportată în Rusia, mama a fost nevoita să stea ascunsă, adesea la Gărâna, sau în pivnița casei noastre. A fost o perioadă foarte grea pentru ea până s-a întors tata din război.

Casa noastră a avut o soartă foarte neobișnuită. În timpul războiului, autoritățile ne-au trimis în casă ofițeri ai Wehrmacht-ului, îşi instalaseră un fel de stație de emisie acolo, iar în podul casei vecine, cu ajutorul mamei mele, a fost ascunsă o familie de evrei.

Cine a fost familia de evrei pe care a ascuns-o de naziști?

Nu știu. Am aflat de această poveste abia când am dat eu examen de admitere la Cluj, la facultate.

„Se păstrează o poveste extraordinară cu bunica mea, din timpul Primului Război”

Sunteţi descendent al unei familii de industriaşi din Reşiţa. Din partea cui?

Erau străbunicii mei din partea mamei. Străbunicul a fost inginer la uzina din Reşiţa, celebră pe vremea aceea (Staats Eisenbahn Gesellschaft – n.r.). Mare parte din piesele de oţel ale Turnului Eiffel din Paris au fost turnate la Reșița. Pe vremea aceea Austro-Ungaria a folosit această parte de țară, de Banat ca pe un fel de câmp de experimentare pentru lucruri noi. De asta și faptul că Timișoara a fost primul oraș de pe teritoriul actualei Românii iluminat electric. Așa era și cu industria grea de la Reșița.

O parte din familia bunicilor mamei era evreiască, Bloch; erau comersanți, veniseră din Austria. Ei au avut primul magazin universal în Reșița, era un magazin cu trei etaje, îl mai ţin minte şi eu de când eram copil. Îmi amintesc că mirosea toată strada a cafea prăjită, aveau o mașină imensă de prăjit cafea Julius Meinl, adusă de la Viena. În 1948, la naţionalizare, au pierdut tot.

Bunicul dumneavoastră care a murit în Primul Război Mondial, în Dolomţii italieni, despre care aţi mai povestit, era din partea tatălui?

Da, ei erau din Moldova Nouă, de asta o parte din copilăriei mele a fost pe Clisura Dunării. Bunicul făcea parte din Armata Austro-Ungară, iar bunica a avut un magazin unde vindea tot felul de coloniale. Era cunoscută și apreciată că era un fel de mic primar în localitate. Se şi păstrează o poveste extraordinară cu ea: în timpul Primului Război, când s-au retras nemții, cu trupele înfometate și înfrigurate, prădau satele. Când au ajuns la Moldova Nouă, bunica s-a dus la comandantul lor și i-a cerut să-i spună ce au nevoie, dar să nu se atingă de nimeni din localitate. Așa s-a și întâmplat, și de atunci satul a adorat-o. Acest episod a contat mai târziu. Când comuniștii au venit să îi ducă în Bărăgan, și bunicul, și bunica fiind nemți, satul s-a revoltat și a împiedicat deportarea.

Au ținut comuniştii cont de vocea oamenilor?

Da. Așa a scăpat de deportare.

„Se țineau mici concerte la noi pe terasă”

Casa părinților dumneavoastră din cartierul Elisabetin a fost, povesteaţi, loc e întâlnire pentru artişti cunoscuţi ai vremii. Cum erau serile acelea artistice? Povesteați că erați pus să cântați la pian, că tatăl dumneavoastră vă visa un mare pianist.

Da, da… (Râde) Vila era pe strada Giurgiului, nu știu cum se numește azi strada. La Filarmonică cântau soliști celebri, inclusiv din străinătate. Condițiile de cazare în hoteluri, de mâncat la restaurant nu erau bune, astfel că tata, fiind în orchestra Filarmonicii și cunoscându-i pe unii dintre ei, îi invita la noi la masă, aveam o terasă foarte frumoasă, foarte mare, cu vedere spre grădină. Unii și dormeau la noi. Veneau violoncelistul Radu Aldulescu, flautistul Vasile Jianu, frații Ştefan şi Valentin Gheorghiu. Țineau mici concerte la noi pe terasă, la care erau invitați și câțiva timișoreni din „societatea fină”. Asta a fost o perioadă care m-a apropiat foarte mult de muzică, chiar dacă eu eram un exemplu de încercare ratată de a face muzică. Deși am făcut 11 ani lecții de pian, când i-am văzut pe cei care veneau la noi la ce nivel profesional erau, am avut atâta minte să îmi dau seama ce mari muzicieni sunt și ce mediocru eram eu ca pianist.

Pe unii tata îi convingea să cânte pe gratis duminica dimineața, la ora 11, la Dom, unde eu eram plasator la unele concerte. După interdicţia impusă de comunişti, tata a rămas la Filarmonică, dar nu au mai avut voie să organizeze concerte la Dom. În paralel însă mai dădea lecții particulare.

Ce s-a ales de vila aceea, cu „cea mai mare magnolie din Timişoara”, cum o descriaţi? V-a fost confiscată şi aţi ajuns chiriaşi…

Da, am ajuns chiriași, dar numai într-o parte a casei, ne-au lăsat în trei camere din multele camere ale casei și au băgat două familii în casă. Când am fost student, părinții mei au plecat la Reșița, unde mai aveam o casă funcțională, naționalizată şi ea, dar din care nu am fost daţi afară. La Reşiţa se aflau și restul de rude, aşa că au rămas acolo. Tata a condus o vreme trupa de operetă din Reşiţa.

„Examen reușit fără loc de studiu”

Aţi absolvit Liceul „Nikolaus Lenau” din Timişoara. Imediat după aceea v-aţi angajat actor la Teatrul German – v-a plăcut teatrul, spuneaţi, dar v-aţi dat seama că nu aveţi înclinaţie spre actorie, aşa că aţi dat admitere la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj, la pictură, apoi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din Bucureşti, la Scenografie. De ce nu aţi mers direct la Scenografie?

Nu exista când am dat eu admitere la Cluj. Abia când am fost în anul II la Cluj, în al patrulea semestru, s-a înființat Secția de Scenografie la București. Dar la Cluj era să ratez intrarea în facultate pentru că aveam dosar de origine nesănătoasă. Erau 12 locuri când am dat examen. Am primit rezultatul: „examen reușit fără loc de studiu”. Am sunat acasă și mama a găsit familia de evrei pe care o ascunsese în pod. El ajunsese între timp ceva șef în Partidul Comunist. Cert este că în 24 de ore a dispărut dosarul meu cu origine nesănătoasă și s-a înființat un al 13-lea loc de studiu. E o poveste aproape incredibilă, bună de film… Detalii nu mi-a dat atunci mama și nici nu le-am aflat vreodată, iar mama a murit tânără.

„În plin comunism, în mansarda lui Julius Podlipny era o insulă de libertate”

Lui Julius Podlipny cum aţi ajuns să-i fiţi elev?

După liceu, în perioada în care am fost actor la Teatrul German din Timișoara. Julius Podlipny avea atelier pe strada Mercy. Un atelier extraordinar, la mansardă, așa îmi închipui că arătau atelierele din Montmarte, de la Paris. A fost un mare desenator, dar trăia semi-interzis, pentru că nu era conform realismului socialist. Avea o mică școală particulară unde pregătea tineri care doreau să dea la Arte. Au ieşit mai mulți artiști cunoscuți formați de el. Era un personaj incredibil de interesant! În plin comunism, în mansarda lui era o insulă de libertate.

El m-a pregătit pentru admiterea la facultate la desen și pictură. La scenografie am ajuns pentru că rămăsesem cu nostalgia culiselor de teatru, a mirosului lor – era un miros specific, de clei de oase, care era mirosul culiselor pe vremea aia.

Aţi avut un mentor?

Da, Paul Bortnovschi. Era un amestec de arhitect și artist plastic. Era precis ca arhitect, ca constructor de decor, dar și foarte deschis la experimente care nu aveau nicio legătură cu așa-zisa realitate scenografică și care începuse să devină vetustă.

Helmut Stürmer. Foto: Arhivă personală

„Văzând că urma să avem filmări la Viena şi în Berlinul occidental, mi-am zis: «Acesta e momentul»”

La terminarea facultății vi se deschisese deja un drum promițător în dramaturgia și cinematografia din România. Și, totuși, în 1977 aţi emigrat în Germania. Aţi povestit că decizia plecării a fost influenţată de Tezele din 1971 care anunţau finalul închipuitei primăveri culturale de la Bucureşti: „Am plecat din ţară în 1977, când mi-am dat seama că deceniul următor va fi dur din punct de vedere cultural-politic”. Până nu aţi plecat, v-aţi lovit personal de cenzura comunistă în vreunul dintre filmele sau spectacolele făcute în România?

Deja la sfârșitul anilor ’60 am lucrat la Teatrul Mic din București. Era director Radu Penciulescu. Acolo am făcut primul spectacol cu Ivan Helmer, Dan Nuțu și Vasile Nițulescu. Pe urmă Liviu Ciulei a văzut un spectacol de-al meu la Arad, Neînțelegerea, tot cu Ivan Helmer, și m-a recomandat la Teatrul Bulandra.

În 1971 atmosfera era încă respirabilă, plecasem cu Teatrul Nottara, cu Hamlet, la Paris și la Lisabona, în turneu. La baza deciziei de mai târziu de a pleca definitiv din țară au fost însă mai multe motive. În aceeași perioadă venise în turneu la București un teatru foarte cunoscut din Germania, iar eu fusesem translator. Directorul trupei a văzut spectacolul lui Liviu Ciulei, spectacolul nostru, Azilul de noapte, la Bulandra. I-a plăcut foarte mult decorul și, la scurt timp după aceea, m-a sunat și m-a întrebat dacă nu vreau să colaborez cu ei, în Germania. Aşa că în anii ’73-’74 am lucrat și în Occident. Atunci am avut primele contacte cu teatrul german și cultura teatrală germană. Nu am putut rămâne pentru că îmi rămăseseră la București soția și copilul, care nu aveau dreptul să plece în perioada în care eram eu plecat din țară. Al doilea motiv care a determinat decizia plecării, și care a fost definitiv, a fost faptul că, fiind adesea invitat la seri culturale la atașatul cultural al Ambasadei Germaniei la București – unde vedeam filme, discutam probleme culturale, nu politice – l-au reprezentat încercările Securității de a mă racola. Atașatul cultural german scosese din țară, cu bagaj diplomatic, niște texte literare interzise în România, semnate de Aktionsgruppe Banat. Aşa că au încercat să mă racoleze. Mi-au promis că, dacă colaborez cu ei, îmi dau atelier. Din clipa aia am făcut pur și simplu pe prostul: „Nu știu dacă o să pot, dacă o să am timp să mă duc acolo”. Dar mă terorizau zilnic cu telefoanele, întrebându-mă dacă am mai fost la întâlniri, când merg. Am avut norocul chior că în acea perioadă Alexandru Tatos primise un scenariu comandat de autorități care se chema Drum cu întoarcere. Mi-a dat scenariul, l-am citit și l-am întrebat: „Sandu, ești nebun? Cum să facem filmul ăsta?” „Te-ai uitat unde filmăm?”, m-a întrebat. Am văzut pe urmă că urma să avem filmări la Viena şi în Berlinul occidental. În clipa aceea mi-a căzut fisa și mi-am zis: „Acesta e momentul.”

Deci ați fugit din țară, nu ați emigrat cu acte?

Da. Era anul 1977. După ce aşteptase cinci ani, soția mea primise şi ea o viză de turist în Franța, să meargă la prietena ei, Miruna Boruzescu, soția lui Radu Boruzescu, plecați la Paris împreună cu Lucian Pintilie. Pentru că soția mea, angajată la Teatrul Bulandra, fusese plecată de mai multe ori în turnee în Occident, din care s-a întors, şi-au zis că pot avea încredere, că nu fuge.

Ea a fost asistenta principală a lui Liviu Ciulei?

Da, și a lui Liviu Ciulei, și a lui David Esrig. În 1977 a primit pașaport și viză pentru Franța, iar eu am primit viza de lucru, prin Ministerul Culturii. Cum nu aveau computere, se pare că nu știau unii de alții, astfel că am avut amândoi în acelaşi timp vize de ieșire din țară.

Și copilul?

A rămas în țară, în grija fratelui meu și l-am putut aduce în Germania după aproximativ șase luni.

După ce am devenit cetățean german, am revenit în țară, pentru o coproducție cinematografică româno-germană despre viața lui Paul Celan. Filmam în România. Era începutul anilor ’80. Aveam nevoie de niște lucruri de la studioul din Buftea și pe coridor l-am întâlnit pe securistul care încercase să mă racoleze. Nu știu cum îl chema, că pe ăștia nu știai cum îi chema, că aveau nume conspirative. Când m-a văzut, mi-a făcut semn să vin la el, să mergem pe un coridor lateral – știa unde sunt și unde nu sunt microfoane – și mi-a zis: „Domnul Stürmer, vă felicit. Ați făcut singurul lucru deștept pe care puteați să-l faceți. Dacă mai stăteați un an, vă aveam”. (Râde).

„Când am ajuns în Germania, a intervenit o chestie absurdă”

Acomodarea cu mediul cultural vest-german fost ușoară?

Ei, nu ușoară.

Totuși ați plecat din țară cu un CV profesional convingător.

Da, așa e, în plus am avut acolo trei colaborări (pe când eram încă cetățean român) și îi cunoșteam pe unii dintre secretarii literari și directorii de teatru. Dar a intervenit o altă chestie, absurdă. În Germania era o puternică mișcare culturală de stânga; erau de înţeles într-un fel, social-democrația s-a inventat în Germania, mișcarea de stânga, de la Marx și Engels, s-a inventat în Germania, toată intelectualitatea germană era de stânga pe vremea aceea, ceea ce în contextul german este de înțeles, de acceptat. Erau într-un fel orbi complet în fața a ceea ce se întâmpla în statele comuniste din Europa de Est, din care veneam şi eu.

Adică, ei nu au știu de ororile făcute de comuniști, în numele acestei ideologii?

Nu le credeau. Într-un fel, erau și ei victimele unei propagande de stânga. Le-am povestit la un moment dat ce se întâmpla în România, că erai băgat de închisoare dacă protestai împotriva regimului. Nu m-au crezut. Abia după ce a căzut regimul Ceaușescu, în 1989, și în Occident au fost difuzate primele reportaje, mi-au zis: „Ai avut dreptate, dar noi nu te-am crezut”. Așa că începutul în Germania a fost greu. Am început să lucrez, alături de Vlad Mugur, la teatre mici, la München, și încetul cu încetul am ajuns să lucrez cu teatrele mari, cu regizori germani, printre care Roberto Ciulli. Am numărat la un moment dat cu câți regizori am lucrat în Germania și am ajuns la 41, şi în mod sigur omisesem unul sau doi.

„Cu Vlad Mugur a fost și o mare prietenie”

Vlad Mugur s-a numărat printre regizorii, marii regizori cu care aţi lucrat, şi i-aş aminti, în ordine alfabetică: Liviu Ciulei, Alexandru Dabija, David Esrig, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Tompa Gábor, Niky Wolcz. De Vlad Mugur v-a legat însă o prietenie deosebită. V-aţi gândit ce v-a legat atât de profund sau această prietenie a venit pur şi simplu şi aţi luat-o ca atare?

Eu și Vlad ajunsesem să ne înțelegem fără vorbe. A contat și tinerețea lui de a gândi teatrul. Cu cât îmbătrânea, cu atât devenea mai curajos și mai tânăr în interpretare și în gândirea artistică. Nu era deloc închis într-o lume unde majoritatea artiștilor sunt, din păcate, sunt închiși ca într-o enclavă. Vlad era inversul acestui fenomen negativ, care există mai peste tot. Era deschis spre toate artele, de la artă plastică la muzică, și în plus avea un farmec personal extraordinar. Era atât de viu, de direct şi de profund în acelaşi timp! În orice text căuta sub suprafața lui. Cu el împreună am reușit să nu fac decoruri ilustrative, ci să fac decoruri care la un moment dat puneau un contrapunct la text. Adică, provocau o altă interpretare a textului. A fost și o mare prietenie.

Pe el l-ați cunoscut cât mai erați în România?

Da, am avut o întâlnire scurtă. L-am cunoscut prin 1972, era director la Cluj. Cu el am lucrat primul spectacol în acelașii an, 1972, la Teatrul Maghiar din Cluj. Atunci am cunoscut-o și pe soția lui, pe Magdi (Magda Stief – n.r.). După aceea, când a fugit în Italia, o perioadă l-am pierdut complet. După trei-patru ani am plecat eu și l-am reîntâlnit în Germania.

Helmut Stürmer. Foto: Arhivă personală

„Și la Timișoara am aceleași emoții ca la Bayreuth”

Pe scena Teatrului German din Timişoara este jucat, din nou, spectacolul Ţinuturile joase, în regia lui Niky Wolcz, un spectacol căruia îi semnaţi decorul și light-designul. Aveţi emoţii, aveţi în general emoţii la premiera spectacolelor la care lucraţi?

Întotdeauna am emoții, indiferent cât de mic sau de mare este spectacolul. Și aici am aceleași emoții pe care, acum două luni, le aveam la Bayreuth, în Germania, la Festivalul Bayreuth Baroque, care este organizat pe lângă Festivalul Bayreuth Wagner, un festival de teatru baroc într-una din cele mai fabuloase săli baroce din Europa. Am avut premiera în septembrie anul acesta şi a fost un mare succes.

Ţinuturile joase este unul dintre cele trei spectacole ale aceste stagiuni în care faceţi echipă cu Niky Wolcz, celelalte două fiind Lysistrata 3.0 şi Lence şi Lena. Vă cunoaşteaţi de mult, aţi colaborat şi în Germania?

Da, de Niky mă leagă o prietenie foarte, foarte veche, din copilărie, de la 17-18 ani. În Germania am lucrat foarte mult timp împreună și la Frankfurt, la Essen, apoi în Elveția, la Berna. Am lucrat mult până în momentul în care el a plecat în SUA, profesor la Columbia University.

„Îmi place foarte mult limba română”

Vorbiţi o limbă română frumoasă şi curată, deşi limba maternă vă e germana şi deşi sunteţi plecat din ţară de aproape 50 de ani. Cum aţi păstrat-o nealterată?

Citesc mult şi în limba română. Şi acasă cu soția, care pe jumătate e olteancă, pe jumătate austriacă, vorbim mai mult în limba română. Mie îmi place foarte mult limba aceasta. Din păcate, nu mă pot exprima atât de bine, cum mi-aș dori. Vorba foarte frumoasă a Hertei Müller: „Limba română e plăcută la gust”.

„Am avut prea puțin timp de schi”

În aceşti peste 50 de ani de când sunteţi „un comis-voiajor în d-ale artelor”, cum vă autodefiniţi, aţi lucrat cu regizori mari, foarte mari, sunteţi un nume în scenografia internaţională, cu sute de spectacole în palmares, sunteţi multipremiat. V-a oferit viaţa tot ceea ce v-aţi dorit?

Da. În afară de faptul că am avut prea puțin timp de schi. (Râde).

Aţi fost schior de performanţă în adolescenţă. Cum a ajuns un copil născut și crescut la Timișoara să facă schi de performanță?

Da, am fost. Eram în concurență cu echipa de la Reșița. De mic copil, tata și mama m-au dus pe Semenic, m-au pus pe schiuri la trei ani și jumătate. Și pe urmă, la 16-17 ani, am fost campion național la Școlarele de Schi, la slalom, la slalom uriaș. Am avut un trecut sportiv. (Râde) Mi-a rămas dragostea pentru schi. Și acum fac schi, dar nu am destul de timp.

„Mă gândesc doar la viitor, la următorul proiect”, spuneaţi. E conturat deja viitorul proiect, domnul Stürmer?

Am ajuns la vârsta la care, încetul cu încetul, regizorii cu care lucrez își termină cariera, dar slavă Domnului, eu mai sunt în activitate. Nu atât de intens ca acum zece ani, dar am proiecte. Următorul e în Franța, tot la operă, Salome, de Richard Strauss. Şi mai am un proiect la Festivalul Bayreuth Baroque.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.