Sursă foto: Courtesy Photo

Dosarul Revoluţiei este departe de final, deşi sunt 32 de ani de atunci şi deşi vorbim de peste 1200 de morţi şi răniţi, majoritatea după 22 decembrie 1989. Lustraţia am ratat-o, astfel că foşti membri ai nomenclaturii comuniste, foşti ofiţeri de securitate, foşti colaboratori ai ei au ajuns să ocupe funcţii importante în stat, au ajuns să-şi facă reţele de influenţă, iar unii, mai bine orientaţi, şi-au clădit imperii financiare, chiar media, cu bani din fondurile fostei Securităţi. Târziu după decembrie 1989, comunismul a fost condamnat – moral, nu judiciar – ca regim ilegitim şi criminal, dar că pentru aceste crime oficial au răspuns doar doi – trei foşti torţionari.

Explicaţia succintă pentru această situaţie poate fi citită într-o frază: „Libertatea (post-comunistă – n.r.) a început cu ștergerea urmelor și cu rescrierea istoriei, pe urmă a continuat cu deghizarea securiștilor și a politrucilor comuniști în stâlpii vieții noastre politice și economice”, declară Germina Nagâţ, membru al Colegiului Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii.

Am vorbit cu Germina Nagâţ – care a condus, timp de peste 15 ani, Direcția Investigații a CNSAS –, despre cauzele ratării şansei noastre din Decembrie 1989. Despre distrugerea a zeci de mii de dosare în zilele Revoluţiei. Despre situaţia absurdă în care foşti ofiţeri de Securitate au primit certificate de revoluţionar sau în care alţii au devenit magistraţi, pe care legea nu-i declară însă incompatibili. Despre piedicile legale, instituţionale, financiare puse organismului de deconspirare a Securităţii, chiar la trei decenii după ieşirea, oficială, din scenă a Securităţii. Despre sentinţa aberantă şi revoltătoare dată în dosarul Gheorghe Ursu. Despre lecţiile învăţate de la Constantin Ticu Dumitrescu, iniţiator al Legii lustraţiei și al Legii pentru accesul la propriul dosar şi pentru deconspirarea fostei securităţi.

„Democrația noastră e roasă pe dinăuntru, e tot mai golită de conținut”

V Germina Nagâţ

S-a născut în 1967,  la Oradea.

Este absolventă a Facultății de Filosofie a Universității din București, unde a obținut și titlul de doctor (în 1999), cu o teză de estetică analitică.

A fost cercetător științific la Institutul de Filozofie al Academiei Române (1991-2000), asistent universitar la Facultatea de Filozofie a Universității București (1991-1993), redactor la Revista Secolul 20 (1996-1997), lector la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din București (1999-2000).

Este autoarea mai multor traduceri din operele filosofilor contemporani John Dewey, Thomas Nagel și Leszek Kolakowski, și a mai multor studii, articole și interviuri, apărute în publicații românești și străine, având ca subiect deconspirarea acțiunilor de poliție politică, întreprinse de aparatul represiv comunist.

În 2006, a făcut parte, ca expert, din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

În perioada 2001 – 2018 a condus Direcția Investigații a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

(Sursă CV: Conferinţele TNB)

Lupta cu rămăşiţele Securităţii este, la trei decenii de la căderea comunismului, încă disproporţionată, doamnă Germina Nagâț. Se poate spune că am fost învinși, chiar şi în democraţie, de fosta Securitate?

Înfrângerile se văd doar la capătul cursei. Noi n-am ajuns încă acolo, nici măcar nu știu dacă am trecut de mijlocul ei. Dar un lucru mi se pare sigur: democrația noastră e roasă pe dinăuntru, e tot mai golită de conținut, până într-atât încât riscă să ajungă o butaforie. Statul român democratic a venit pe lume asistat de securiști chiar în sala de nașteri. Și în timp ce a crescut, ei se repliau, se reorganizau și îl treceau sub „protecția” lor. Au început chiar din prima oră de după plecarea lui Ceaușescu din Comitetul Central. Elicopterul a decolat la 12,05, iar la ora 13 s-a dat ordinul distrugerii dosarelor aflate în sediile județene ale Securității, în fișetele ofițerilor. Știm asta din numeroasele procese-verbale de distrugere, strânse din toată țara. Faptul că prima lor grijă a fost să distrugă tot ce era „în lucru”, adică tot ce nu era arhivat, ne arată de fapt cum s-a completat certificatul de naștere al statului român democrat: direct în tocător. Așa am ajuns să fim manipulați, înșelați și furați ca în codru. Libertatea a început cu ștergerea urmelor și cu rescrierea istoriei, pe urmă a continuat cu deghizarea securiștilor și a politrucilor comuniști în stâlpii vieții noastre politice și economice. Ei sunt unul dintre motivele pentru care viața în țara asta li se pare de netrăit câtorva milioane de români. Sărăcia endemică e rezultatul „tunurilor” și al căpușării economiei până la os. Lor le datorează România porecla de „Securistan”.

„Condamnarea comunsimului trebuia să fie însoțită de o predare completă și onestă a arhivelor”

Ce era firesc, ce putea urma condamnării a comunismului din decembrie 2006?

Pentru început, aș zice că trebuia să fie însoțită de o predare completă și onestă a arhivelor. Chiar dacă trecuseră 16 ani de la Revoluție și între timp se făcuse relaxat „epurarea” dosarelor, adică distrugerea probelor care i-ar fi trimis pe mulți la închisoare, unde le era locul, acela era momentul unei predări oneste a dosarelor. Adică, o predare corectă, cu inventarul complet pe masă, ca să se poată decide în cunoștință de cauză ce rămâne clasificat și ce nu. Și mai ales trebuiau predate instrumentele de căutare/regăsire a informației (cartotecile și sistemele de evidență informatică ale Centrului de Informare şi Documentare). Nu s-a întâmplat asta, după cum bine știți.

„Marea predare”, cum îi spunem noi, a fost un imens pas înainte, dar el s-a oprit cumva în aer. S-au descărcat în curtea CNSAS de la Popești-Leordeni kilometri de rafturi, camioane întregi de dosare, dar fără inventare minimale, fără evidențele care să-ți permită să pui informația la lucru, să faci deconspirarea pe care o cere legea. Or, noi am fost puși în situația să lucrăm cu dosarele Securității chiar în timp ce le inventariam și le prelucram arhivistic, adică fără să știm ce conține fiecare și unde să căutăm documentele necesare, ca să putem deconspira.

Când le descriem modul de lucru colegilor noștri din rețeaua europeană a fostelor arhive secrete comuniste, se uită la noi siderați! De pildă, în Polonia s-a predat mai întâi cartoteca, și abia pe urmă dosarele. Iar Institutul polonez nu e cu mult mai bătrân decât CNSAS-ul. Deci nu doar momentul transferului de arhivă intră în discuție, ci și modul în care s-au făcut lucrurile. Cu cap sau fără… Eu sunt convinsă că întârzierea înființării CNSAS, care a apărut abia la zece ani după Revoluție, plus alți şase ani de nepredare a dosarelor, deși legea era în vigoare, plus nepredarea sistemelor complete de evidență n-au fost altceva decât un mod de temporizare și de limitare a „daunelor” pe care deconspirarea le-ar fi produs în societate, în viața politică mai ales. Iată, în 2021 încă suntem în situația să negociem și să așteptăm predări de dosare și de evidențe, scriptice și informatice.

În ultimii doi ani, CNSAS a preluat foarte puțin, ca să nu zic că a preluat mai nimic, deși promisiuni au fost multe, și în intervenții publice, și în discuții private. Nu cred că pandemia poate fi o explicație, fiindcă niciuna dintre părțile implicate n-a pus lacătul pe ușă timp de doi ani. E clar că tergiversarea predării dosarelor și a instrumentelor de lucru a fost și rămâne o soluție de „damage control”, de control al „daunelor”. Cu ghilimele la cuvântul daune, căci ele sunt ca și inexistente pentru securiști și colaboratorii lor, legal vorbind.

Și aici ajungem la chestiunea consecințelor legale ale deconspirării. Mă întrebați ce s-ar fi putut face? Păi, după o deschidere adevărată a arhivelor ar fi fost firească o schimbare a legislației penale, adică un Cod Penal care să nu prescrie crima, privarea abuzivă de libertate, tortura și alte fapte grave, care s-au comis în timpul regimului comunist. Ca să nu mai avem situația aberantă de la Parchet, în care trebuie să demonstrezi că acțiunile Securității, care au fost îndreptate împotriva unor mase largi de cetățeni, au fost de fapt infracțiuni împotriva umanității, singurele care nu se prescriu. Amintiți-vă că în 2017 dosarul uciderii lui Gheorghe Ursu a fost respins de judecătorul de cameră preliminară, cu motivația că nu e suficient argumentată situația-premisă. Adică, nu era suficient de clar pentru judecător că în timpul regimului comunist s-au comis infracțiuni împotriva umanității. Asta e singura categorie în care mai poate intra omorârea unui disident în arestul Miliției, într-o anchetă a Securității. O legislație penală adusă în Europa zilelor noastre n-ar fi permis prescrierea ororilor care s-au comis până în ultima zi a regimului comunist și i-ar fi pedepsit pe făptași, mai ales că mulți dintre ei trăiesc.

„Cum a fost posibil să se promulge mai multe legi, nu una, prin care ofițerii de Securitate și Miliție să primească certificate de Revoluționar?!”

O nebuloasă cu rădăcini în zilele Revoluției este modul în care foşti colaboratori ai Securităţii şi chiar foşti ofiţeri de Securitate au primit certificate de revoluţionar. Halucinant… Câte astfel de cazuri aţi trimis în judecată? 

De la CNSAS au plecat spre tribunal până anul ăsta 384 de acțiuni privind revoluționari pentru care s-a cerut constatarea calității de colaborator și 22 de acțiuni care privesc ofițeri de Securitate și Miliție, posesori de certificate. Mai sunt mulți pentru care verificările nu s-au putut finaliza, între altele și pentru că apucaseră să primească o decizie de necolaborare, iar reverificarea era oprită de un articol de lege, cel care a fost abrogat în 2019, prin Legea 161. Lege care tocmai a fost declarată neconstituțională…. Ce vreau să spun este că mai pot fi încă destui colaboratori și ofițeri de Securitate declarați revoluționari și că nu știu cum vor sta lucrurile în privința lor, dacă și cum îi vom putea verifica.

În ce stadiu sunt dosarele care vizează foştii ofiţeri?

Peste 85% dintre cauzele deschise de CNSAS în instanță sunt câștigate definitiv, altele sunt în derulare, dar dacă mă întrebați pe mine, povestea asta cu revoluționarii e o culme a cinismului și a nerușinării. Pentru că nici după decizia definitivă a instanței lucrurile nu revin la normal. Amintiți-vă de scandalul declanșat în urma interpelării pe care a făcut-o prof. Vlad Alexandrescu în Parlament, la sfârșitul lui 2019, pe tema certificatelor de revoluționar care trebuiau anulate. Trecuseră ani de zile de la decizia definitivă prin care fuseseră declarați colaboratori sau lucrători ai Securității, certificatele nu fuseseră anulate, oamenii își încasau liniștiți indemnizațiile și toate celelalte beneficii. De ce? Fiindcă nu interesase pe nimeni ce se întâmplă după ce se încheie procedura legală. Nici vorbă să li se ceară și banii înapoi pentru anii, de fapt, pentru deceniile în care i-au încasat fără drept. Nu mai amintesc și de terenuri, repartiții de case și spații comerciale, scutiri de impozite și alte gratuități. În fiecare an asistăm la ceremonii lacrimogene pe lângă mormintele victimelor din Decembrie, vedem coroane, gardă militară, preoți, dar în tot timpul ăsta îi recompensăm pe vinovați. Cum a fost posibil să se promulge mai multe legi, nu una, prin care ofițerii de Securitate și Miliție să primească certificate de Revoluționar?! Din capul locului nu aveau ce căuta în lege. Nu mă refer la urmașii unor ofițeri decedați, să fie limpede. Vorbesc despre cei care între 16 decembrie și fuga lui Ceaușescu au fost, ca să zic așa, la serviciu, nu la Revoluție, cu rezultatele care se cunosc. Și pentru asta sunt premiați lunar de statul român. E incredibil.

„Nu știm nici în prezent câte dosare erau în arhiva Securității și a MAI la 22 decembrie 1989”

Aveţi peste 26 de kilometri de arhivă la CNSAS. Convertiți în număr de dosare, la ce cifră se ajunge?

Peste 3 milioane pe suport de hârtie, însă unitățile arhivistice numără în total cca 5,8 milioane, în care intră și microfilmele, și fișele de cartotecă. Toate sunt purtătoare de informații despre Securitate, deci n-ar trebui numărate numai dosarele pe suport hârtie. Mai ales că, din păcate, nici măcar nu putem estima câte mai sunt de predat.

La predarea dosarelor, în 2005, vi s-a comunicat şi numărul celor rămase în arhiva SRI sau în cea a MAI?

Nu, și asta e o foarte mare problemă. Predarea s-a desfășurat în principal în 2006 și 2007. În deciziile CSAT care au făcut posibil transferul de dosare nu sunt menționate cifre. Nu știm nici în prezent câte dosare erau în arhiva Securității și a MAI la 22 decembrie 1989, la care, pentru un bilanț corect, ar trebui să adăugăm și dosarele din fișete, cele în lucru, care au fost distruse, după cum v-am spus. Variantele care au circulat pe piață diferă și nu provin din surse oficiale. Așa încât nu putem face comparații cu ce avem deja pe raft, la CNSAS, și să estimăm câte dosare au mai rămas, câte mai pot face obiectul declasificării în comisii mixte.

Aţi primit şi dosare din care nu aţi avut decât copertele?

Sigur, și nu puține. Sau microfilme cu o singură filă, albă, de fapt un simplu cadru de semnalare. Sau dosare cu coperți schimbate, de pe care au dispărut informații importante sau de pe care s-au răzuit ștampilele de microfilmare. Adică, dovada că a existat odată un microfilm, așa încât CNSAS să știe de el și să-l ceară. Asta s-a întâmplat, de pildă, în cazul Mircea Ionescu Quintus, verificat la alegerile parlamentare din 2000 și care s-a apărat public și pe urmă în instanță spunând că n-a semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Angajamentele (căci au fost mai multe) se păstraseră doar pe microfilm, dar ștampila care semnala microfilmul fusese răzuită de pe copertă. Uneori informațiile astea se pot dovedi esențiale pentru o deconspirare. Par minore, dar nu sunt.

De pildă, coperta dosarului de urmărire al disidentului Gheorghe Ursu a fost înlocuită cu una care seamănă foarte bine cu originalul. Știm asta din comparația cu coperta originală, microfilmată înainte de ’89. Poate vă întrebați care a fost miza înlocuirii copertei. Păi, de pe coperta falsă lipsește mențiunea în creion „urmează volumul 2, T.O.”, adică proba că dosarul original a avut mai multe volume, deși nu s-a păstrat decât volumul 1 și, lucru mult mai important, că a avut cel puțin un volum cu transcrieri de tehnică operativă. Astea ar fi fost foarte importante în ancheta morții lui Gheorghe Ursu, în arestul Miliției. Volumul sau volumele de transcrieri ale înregistrărilor din casă sau din celula de arest care lipsesc (și singura dovadă că au existat vreodată e coperta originală, microfilmată) ar fi fost, cred eu, o probă esențială în instanță, fiindcă ar fi dovedit că toate conversațiile înregistrate aveau ca destinatar anchetatorii de Securitate, în principal Pârvulescu și Hodiș. Pe scurt, ar fi dovedit că securiștii judecați azi pentru infracțiuni împotriva umanității au coordonat personal ancheta Miliției, fiindcă doar ofițerilor de caz li se trimiteau transcrierile de Tehnică Operativă.

„Numărul dosarelor distruse la Revoluție se duce spre câteva zeci de mii”

Spuneaţi într-un interviu că: “În arhiva CNSAS sunt sute de procese-verbale de distrugere de dosare, întocmite după luni de zile sau chiar la unul sau doi ani distanţă, în care scrie negru pe alb că la 22 decembrie 1989, ora 13, s-a dat un ordin telefonic de distrugere a dosarelor de reţea aflate în fişetele tuturor structurilor Ministerului de Interne, centrale şi locale, până la nivel de posture de miliţie”. Se știe câte au fost? Cine dăduse ordinul?

Ordinul a venit de la București către conducerile Inspectoratelor Județene de Securitate. În unele procese-verbale apar numele șefilor de inspectorat care au dat ordinul, în altele, nu. Numărul dosarelor distruse la Revoluție în toată țara se duce spre câteva zeci de mii. Dar subliniez că nici chiar aceste dosare cu procese-verbale de distrugere n-au fost încă predate integral la CNSAS. Sunt cote din care am primit doar primul volum, al doilea a rămas la deținător. Deci, mai avem încă de primit și de numărat, inclusiv la capitolul distrugeri.

„Cartoteca informatică nu mai există ca atare”

Cartoteca informatică, pe care în mod normal ar fi trebuit să o primiţi în acelaşi timp cu cea pe hârtie, nu aţi primit-o nici acum. Cu ce explicaţie? Unde este acum?

La Serviciul Român de Informații. Explicația standard, pe care am auzit-o încă din 2006, de când dl. Ticu Dumitrescu a venit în Colegiul CNSAS, este că evidența informatică a CID-ului, așa cum se găsea ea la 22 decembrie ’89, nu mai există în forma originală, creată de Securitate, și nici nu mai poate fi reconstituită. Altfel spus, după Revoluție, în anii dinaintea înființării CNSAS s-a lucrat cu ea și evident a fost modificată, adaptată la noile tehnologii informatice. Deci instrumentul esențial pentru căutarea și regăsirea informației în arhivă nu mai există ca atare și nu mai poate fi reclamat de CNSAS, în temeiul legii de funcționare a instituției…. Dacă în atâția ani nu s-a găsit niciun geniu al informaticii care să ajute la reconstituirea bazei de date a CID-ului, astfel încât să o putem primi, am fost nevoiți să lucrăm cu ce am avut la îndemână și să inventăm alte instrumente de lucru, prin extragerea de date din dosare filă cu filă. Asta e o operațiune complicată, făcută de niște oameni care s-au școlit la locul de muncă, fiindcă nu se studiază nicăieri genul ăsta de materie. Or, asta era și ideea, să treacă cât mai mult timp până se prind novicii de la CNSAS cum s-o facă pe detectivii în arhivă și să reconstituie informația, mai ales din dosarele lipsă, nepredate sau distruse. A fost tot o soluție de „damage control”, inutilă, dealtfel. După cum s-a văzut în cazul marilor deconspirări reușite de CNSAS, n-a folosit la nimic faptul că dosarele celor deconspirați nu mai există sau n-au fost predate. Toate marile victorii ale colegilor de la Investigații, încă din 2006, au la bază descoperiri în dosarele unor terți sau în diverse alte tipuri de dosare. Niciunul dintre „marii deconspirați” din ultimii ani nu are sau, mai exact, nu mai are dosarul original, creat de Securitate.

„Tot felul de agenții de împachetat vânt au obținut măriri de salarii, dar pentru CNSAS nu s-au găsit niciodată bani”

A fost, aşadar, o muncă suplimentară, titanică, din partea angajaților CNSAS de a căuta prin kilometri de dosare… Câţi angajaţi sunt la CNSAS şi câţi sunt, spre comparație, în instituţiile omoloage din celelalte state ale fostului spaţiu sovietic?

Ca număr de angajați, instituțiile omoloage au și de zeci de ori mai mulți, la un volum de arhivă mai mic sau comparabil. Și la activități mai puține, care nu presupun, de pildă, transmiterea cazurilor în instanță. La Direcția Investigații sunt 52 de angajați în scripte, dar mai puțini în realitate, la Direcția Juridică sunt doar 5 juriști pledanți, ar putea fi 12, dar nu se completează niciodată locurile, fiindcă salariile sunt prea mici și nu putem convinge oamenii să vină sau să rămână. La arhiva din Popești e la fel de trist, e a treia din Europa ca mărime și e gestionată cu 17 angajați, prost plătiți. Legea salarizării e așa de „unitară”, încât la noi salariile au rămas cu ani de zile în urmă, în timp ce la alte instituții de stat, la același nivel de salarizare și vechime, se câștigă până la 2000 de lei în plus pe lună. La ultimul concurs de angajare, care s-a ținut la începutul lunii decembrie, pentru jumătate din posturile scoase nu s-a prezentat nimeni. Nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva la CNSAS. O mulțime de instituții centrale, de care n-a auzit nimeni, tot felul de agenții naționale de împachetat vânt au obținut în anii ăștia măriri de salarii pentru angajații lor, dar pentru CNSAS nu s-au găsit niciodată bani. Poate asta e și ideea, să plece cât mai mulți din instituție și să nu mai putem angaja alții…

„Predarea de arhivă de la Mnisterul Apărării s-a oprit la finele lui 2006”

Ministerul Apărării Naţionale şi SIE nu au trimis, până anul trecut, niciun dosar. Cu ce explicaţie? S-a schimbat ceva anul acesta?

Nu am nicio explicație pentru această întrerupere care durează, iată, de mai mulți ani și care nu se rezumă la MApN și la SIE. Pandemia nu poate fi o explicație, în niciun caz, fiindcă la CNSAS activitatea nu s-a întrerupt, a continuat în condițiile sanitare cunoscute, arhivarii au fost la lucru. Anul ăsta, în februarie, o delegație a CNSAS a avut o întâlnire la MApN, am discutat pe larg situația cu dl. Nicolae Ciucă, pe atunci ministru al Apărării, i-am semnalat că predarea de arhivă de la ministerul domniei sale s-a oprit la finele lui 2006. Și că din arhiva fostei Direcții a IV-a, Contrainformații Militare (care era o structură a Securității, nu a Armatei) s-au preluat neverosimil de puține dosare. De pildă, avem puțin peste 400 de dosare de urmărire, cifră ridicolă, dacă ne amintim că stagiul militar era obligatoriu în România, înainte de ’89, și că soldații în termen, nu mai vorbesc de ofițeri, erau urmăriți chiar și pentru o simplă scrisoare primită din străinătate. S-au făcut promisiuni de îndreptare a situației, de actualizare a metodei de lucru, de declasificare și predare a arhivei fostei Direcții a IV-a și nu numai. La fel s-au petrecut lucrurile și la întâlnirea de la MAI, în luna martie. Încă aștept să se întâmple ceva care să semene, măcar de departe, cu ceea ce am discutat atunci și cu respectarea cuvântului dat….

„Deconspirarea nu poate fi împiedicată, dar poate fi amânată o vreme, uneori cu anii”

În toți acești ani de când lucrați la CNSAS, s-au făcut presiuni asupra dumneavoastră pentru a nu deconspira anumite persoane?

Din fericire, nu se pot face astfel de presiuni înainte ca o deconspirare să se producă. Asta pentru că membrii Colegiului află ultimii de existența unor documente care deconspiră pe cineva, deci află abia după ce informațiile sunt descoperite, introduse în bazele de date și puse pe circuitul instituțional, ca să zic așa. Dar dacă la categoria presiuni includeți și nevricalele, atunci, da, am văzut destule din astea, ținând cont de faptul că în anii cât am fost funcționar public am avut 23 de șefi, toți numiți politic. Am văzut tot felul de personaje, pot face deja taxonomii… Dar mai multe nevricale decât mine sigur au văzut colegii de la Direcția Juridică, unde se dau avizele de trimitere în instanță. Cred că modul de lucru și chiar unele prevederi legale ajută mult la eliminarea riscului de „protecție la deconspirare”, la nivelul corpului tehnic.

În ce privește Colegiul, nimeni nu poate împiedica sau opri procesarea unui document sau a unui dosar prin care se face o deconspirare. Însă după ce lucrarea e gata, birocratic vorbind, ea se poate ține „la sertar”, se poate amâna punerea pe ordinea de zi, se poate reporta din tot felul de motive, nu contează cât de stupide. Adică, deconspirarea nu poate fi împiedicată, dar poate fi amânată o vreme, uneori cu anii, transmiterea ei către opinia publică. Din motivul ăsta am propus imediat după preluarea mandatului, în 2018, publicarea stenogramelor ședințelor pe site-ul CNSAS, o soluție cât se poate de firească, ar fi ajutat la eliminarea multor suspiciuni. Și perfect legală, de vreme ce ședințele Colegiului sunt publice prin lege. N-am putut convinge pe nimeni, propunerea mea nu s-a aprobat.

„Dacă instanța stabilește că un magistrat a fost lucrător al Securității, nu e incompatibil”

România, e limpede, putea arăta altfel cu un Punct 8 al Proclamației de la Timișoara aplicat, care nu ar fi permis ca instituții-cheie ale statului să fie înțesate, de la vârf în jos de foşti nomenclaturiști şi securişti. Unii spun, însă, că lustrația ar fi fost nedemocratică… Ce trebuia să prevadă această lege pentru a reuși igienizarea societății, rămânând în cadru juridic democratic şi constituţional?

Un singur lucru trebuia să prevadă: că ocuparea anumitor funcții publice în statul român este incompatibilă cu calitatea de fost ofițer sau colaborator al Securității. Lista funcțiilor publice inaccesibile pentru securiști și colaboratori putea fi discutată, evaluată, modificată în timp, dacă era cazul, dar trebuia să înceapă de undeva. Evident, de la cele mai înalte funcții în stat. Dacă lustrația e neconstituțională, atunci de ce nu sunt neconstituționale și celelalte legi care prevăd criterii de incompatibilitate în anumite profesii? De ce apartenența la aparatul polițienesc al unui stat totalitar e benignă și compatibilă cu o societate democratică, în timp ce deținerea unei funcții executive într-o întreprindere privată e incompatibilă cu postura de demnitar? E absurd.

Singurii lustraţi sunt funcţionarii publici, spuneaţi într-un interviu, legea lor fiind singura care creează efect de lustraţie. Adică, dacă deconspirați, de exemplu, un magistrat, un parlamentar, acestora nu li se întâmplă nimic?

În cazul parlamentarilor, chiar nimic. Puteți observa în comunicatele pe care CNSAS le dă la alegeri că unii candidați au decizii definitive ale instanței, sunt declarați colaboratori sau lucrători ai Securității, și candidează senini, a nu știu câta oară. Pentru magistrați sunt prevederi în legile speciale, care stabilesc incompatibilitatea pentru cei declarați definitiv și irevocabil colaboratori ai Securității. Deși CNSAS verifică ambele calități – și pe cea de colaborator, și pe cea de lucrător al Securității – culmea absurdului e că incompatibilitatea e prevăzută doar pentru prima, nu și pentru a doua. Așadar, dacă instanța stabilește că un magistrat a fost lucrător al Securității, nu e incompatibil. E incompatibil doar dacă a colaborat…

CNSAS a făcut publice, în ultimii ani, informații privind procese referitoare la deconspirarea unor magistrați. Câți au fost deconspirați?

În vară, când am făcut un bilanț al categoriei magistrați deconspirați de CNSAS, erau 68 de acțiuni inițiate pentru constatarea calității de colaborator sau de lucrător al Securității. Între timp s-au mai adăugat câteva, le veți găsi în Raportul de activitate al CNSAS pe anul acesta.

Adică au fost judecători sau procurori, unii chiar până azi, fără să fie deranjați de nimeni și nimic… Au fost, aşadar, deconspirați mai puțin de 70; nu e o cifră neverosimil de mică raportată la numărul de magistrați?

Este cu siguranță mică, dar cred că o putem considera un eșantion reprezentativ. Întâi să vă explic de ce nu sunt mai mulți magistrați deconspirați prin trimitere instanță. În actuala lege de funcționare a CNSAS, această categorie profesională se verifică doar la cerere, nu din oficiu. Or, până în 2019, a existat un articol care împiedica reverificarea persoanelor din categoria ”la cerere”, dacă primiseră anterior o decizie sau o adeverință de necolaborare cu Securitatea. Și cum unii magistrați primiseră astfel de acte în primii ani de funcționare a instituției, ei n-au mai putut fi verificați și rezultatul n-a mai putut fi actualizat, deși între timp se preluaseră foarte multe dosare. Dacă analizați rapoartele de activitate ale CNSAS, veți vedea că după 2019 s-a produs, ca să zic așa, un reviriment al acestei categorii de acțiuni în constatare, după o pauză îndelungată. Asta pentru că în 2019 s-a anulat, prin legea 161, articolul de lege care oprea reverificarea. Numai că Legea 161 tocmai a fost declarată neconstituțională, deci ne întoarcem de unde am plecat… În momentul de față, nu mai reverificăm magistrați care au deja decizii, așteptăm să se îndrepte legea. Un alt motiv pentru această cifră, care dvs vi se pare mică, este că deconspirarea nu înseamnă doar trimitere în instanță, înseamnă și o adeverință de necolaborare, dar cu un preambul generos, în care sunt prezentate toate documentele găsite în arhivă. Ce vreau să spun este că la cifra de 70 de magistrați deconspirați prin instanță trebuie să adăugăm și adeverințele cu preambul, chiar dacă în concluzia actului administrativ scrie că persoana verificată n-a fost colaborator sau lucrător. Această concluzie juridică vine după ce în preambul e descrisă, de fapt, o relație de colaborare cu Securitatea, doar că ea nu întrunește criteriile legale pentru trimitere în instanță. Altfel spus, și preambulul este o formă de deconspirare, deși aparent concluzia adeverinței îi este favorabilă persoanei, administrativ vorbind.

Dar să revin la ce am spus mai devreme, despre eșantionul reprezentativ. Să luăm doar magistrații trimiși de CNSAS în instanță după anul de grație 2019. Adică, în zilele noastre. Ei bine, pot să vă dau pe loc 5 exemple de magistrați care au fost ofițeri de Securitate, deci nu civili care au colaborat! Mai spun o dată: au fost ofițeri, iar CNSAS a cerut constatarea calității de lucrător al Securității în ultimii 3 ani. Ce înseamnă calitatea de ”lucrător”? Nu calitatea de simplu angajat, cum sugerează această denumire stupidă, care e în lege, ci faptul că acești magistrați, în calitatea lor de ofițeri de Securitate, au încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Mai trist și mai revoltător este faptul că unii au devenit magistrați chiar în județele în care, înainte Revoluție, au lucrat ca ofițeri de Securitate. Poți să fii, de pildă, fost locotenent la Securitatea Sălaj înainte de 89 și procuror la Parchetul Tribunalului Sălaj, în zilele noastre… Sau locotenent major la Securitatea Oltenița și pe urmă judecător la Judecătoria Oltenița, tot în zilele noastre. Sau locotenent la Securitatea Timiș și pe urmă judecător la Oradea. Nu vă spun și numele lor fiindcă procesele nu s-au terminat încă, dar îi puteți găsi în rapoartele anuale ale CNSAS. Să știți că listele astea din anexele la raportul anual se vor dovedi foarte prețioase, fiindcă mai nou unele persoane deconspirate prin acțiuni în constatare cer la primul termen să li se protejeze identitatea, adică să li se anonimizeze numele pe portalul instanței. Și invocă ca argument GDPR-ul. Chiar în toamna asta unul dintre magistrații deconspirați, întâmplător și domnia sa fost ofițer de Securitate, a cerut să i se șteargă numele de pe portal. Și instanța a acceptat…

Ulterior deconspirării a răspuns penal, pentru fals în declarații, vreunul dintre acești magistrați dovediți colaboratori sau ofițeri ai fostei Securități? Presupun că dăduseră o declarație pe proprie răspundere…

N-am auzit până acum de vreo sancțiune pentru fals în declarații, nici chiar în cazul unui magistrat. Având în vedere tot ce v-am spus până acum, m-aș mira să existe vreuna. Mai multe șanse are cumulul de pensii speciale la foștii securiști care au devenit magistrați în democrație. Probabil că în cazul lor pensia militară e perfect compatibilă cu pensia de magistrat…

„Dosarul Ursu îmi spune că unii dintre judecători fie n-au idee despre ce a însemnat dictatura comunistă, fie au luat lecții direct de la ofițerii de Securitate”

Despre dosarul Gheorghe Ursu – ca și despre dosarul Revoluției ori despre cel al Mineriadei – este greu să vorbim fără să ne întrebăm dacă tergiversarea lor ori deciziile luate nu au legătura cu lipsa lustrației în Justiție. Pentru a reaminti cititorilor: în opinia judecătoarei care a dat sentinţa, Gheorghe Ursu nu a fost disident și, în plus, după 1965 în România nu s-a mai putut vorbi despre crime împotriva umanității, astfel că foştilor ofiţeri de securitate Marian Pârvulescu şi Vasile Hodiş, acuzați de crime împotriva umanității, le-a fost schimbată încadrarea judiciară în tratamente neomenoase și apoi au fost achitați. Ce vă spune această sentinţă?

Îmi spune că unii dintre judecători fie n-au nicio idee despre ce a însemnat dictatura comunistă în România, fie au luat lecții direct de la ofițerii de Securitate, în materia drepturilor omului și nu numai. În cazul Ursu inclin spre a doua variantă, fiindcă am recunoscut în motivarea sentinței nu doar argumentele, ci și vocabularul specific ”istoriografiei” securiste. Ghilimelele la cuvântul istoriografie sunt obligatorii.

„De la Ticu Dumitrescu am învățat să nu lăsăm lehamitea și exasperarea să lucreze împotriva noastră”

„La ieșirea din bezna comunistă, grație lui Ticu Dumitrescu (pe care l-ați prețuit în mod deosebit – n.m.) am primit cu toții un strop de lumină”, spuneaţi, evocându-l. Care este cea mai importantă lecţie pe care ați învăţat-o de la acest Om?

Ce mă frapa întotdeauna la dl. Ticu era faptul că părea inepuizabil. Nu conta că era suferind, că trecea prin momente grele, uneori dezgustătoare, nu i se făcea lehamite, nu renunța când știa că are ceva de făcut. Cu lecția asta am rămas de la el și îmi prinde tare bine, ori de câte ori mi se pare că am atins limita suportabilului. Am învățat de la el cât e de important să nu descurajăm, să nu lăsăm lehamitea, dezgustul și exasperarea să lucreze împotriva noastră.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.