Gabriel Liiceanu. Foto: Matei Buță

„Bătălia mea în această carte se dă între luminozitatea sensului ce așteaptă să fie scos la iveală și voita lui obscuritate. Între filozofia tandră și cea încruntat-academică. Și îmi fac iluzia că nimeni dotat cu o minte liberă de prejudecăți nu va declara că nu mă înțelege”, scrie Gabriel Liiceanu, în Cuvântul înainte al volumului Scrisoare către Dorothea. Breviar de idei îndrăgostite (Humanitas, 2024). Un volum în care sunt şi mici inserţii autobiografice, şi trimiteri bibliografice şi chei suplimentare de lectură pentru alte volume ale sale.

Plecând de la aceste cuvinte încurajatoare pentru un profan într-ale filozofiei, am intrat în ceea ce numește „castelul filozofiei” în care Dorothea l-a avut ghid pe Gabriel Liiceanu. O plimbare în timpul căreia Gabriel Liiceanu mi-a vorbit despre împăcarea, după 40 de ani, cu filozofia, despre antrenamentul în filozofie cu Maestrul său, Constantin Noica, despre „temniţele” Hegel, Husserl, Heiddeger, Derrida, despre judecata despre sine însuși, despre lipsa unei piețe a ideilor în România, despre amorțirae spiritului civic și efectele sale, despre motivul pentru care oamenii nu ar trebui să-și dorească decât „societăți decente”, niciodată perfecte, dar și despre un nou volum la care lucrează, Ce ne facem cu specia umană. Este oare cu putinţă convieţuirea?.

„Filozofia le vorbește muritorilor care suntem din însuși miezul existenței lor”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020, Impudoare. Despre „eu“ va fi vorba (2021), Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie (2022), Exitus (2023), Înapoi la argument. Patru dialoguri despre splendorile  prea repede uitate, volum semnat împreună cu Horia Roman Patapievici (2023), Scrisoare către Dorothea (2024), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficţiunea ca necesitate vitală. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2024) şi Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, „Am inventat Păltinișul!” Scrisori, amintiri, evocări (2024).

(Sursă CV: Editura Humanitas)

„Cum alegi subiectul a ceea ce ar urma să devină o carte de filozofie?” – este una dintre întrebările la care, domnule Gabriel Liiceanu, îi răspundeţi Dorotheei, partenera dumneavoastră de dialog din acest nou volum. Dar subiectul acestei cărţi, Scrisoare către Dorothea. Breviar de idei îndrăgostite, cum l-aţi ales?      

Pornind de la ideea că filozofia, născându-se din nevoia de a oferi o perspectivă asupra existenței umane – dar nu una oarecare, limitată de o specializare anume, precum istoria, neurofiziologia, sociologia, psihologia etc., ci o perspectivă asupra sensului ei –, ar trebui să se adreseze tuturor oamenilor care știu să citească. Iar ca să n-o ocolească, ei ar trebui să înțeleagă că, mai mult decât orice disciplină umanistă, filozofia le vorbește muritorilor care suntem din însuși miezul existenței lor. Mă întreb însă dacă nu e mai degrabă obligația filozofilor de a nu se adresa (cum procedează cel mai adesea, făcând risipă de abstracții), doar minților noastre, ci deopotrivă laturii afective existente în noi.

„Orice creator moare și învie cu fiecare ispravă a lui”

În acest sens ați numit „scris erotic” tipul de discurs filozofic în care transpare afectivitatea  autorului?

Aș înțelege „scrisul erotic” ca pe o argumentație pasionantă și pasională care, pe lângă componenta demonstrativă, conține un ingredient intuitiv și artistic, împletind discursul rațional al filozofiei cu vibrația literaturii. O idee „goală”, dezbrăcată de orice intuitivitate, trimite mai greu la sensul ei și riscă să nu-l întâlnească pe cititor, să rămână neîmpărtășită. Așa cum cititorul are și un suflet, nu doar o minte, „autorul speculativ” trebuie să-l facă pe cititor să simtă că are în fața lui o ființă asemenea lui. Una care are toate „apucăturile” unei ființe omenești, dar care, spre deosebire de alte milioane, a înțeles mai mult și mai profund nodurile existenței. Autorul trebuie să știe totodată să se dăruiască și „frumos”, nu doar „adevărat”. Cine simte irepresibil nevoia să se izoleze în mintea pură, nebruiată de nici un afect, poate să se dedice matematicii sau logicii. Sau să joace șah.

Dar nu se tulbură în acest caz „puritatea ideii”, specifică filozofiei?

Desigur, atragerea afectului într-un discurs explicativ trebuie făcută cu măsură, cu bun gust, evitând dezmățul liric practicat, de pildă, de Nietzsche. Sau de Cioran în scrierile de tinerețe, cum singur avea să mărturisească și să-și reproșeze mai târziu. Să folosească atent adjectivul sau să țină în frâu hiperbola. Să evite riscul de a fi patetic. Marea problemă a filozofiei, pe lângă cea a mânuirii capacității speculative, a lui a ști să gândești, este, cu acea vorbă pe care mi-a spus-o Noica la scurt timp după ce m-a primit în preajma lui, de a învăța „cum să-ți dai sufletul”, așadar cum „se ec-spiră” în beneficiul altuia.

Puteți fi mai clar? „A-ți da sufletul” în română trimite în primul rând la „a muri”.

Da, așa e. Dar limba devine mai bogată dacă acceptăm să stârnim funcția ei metaforică și alegorică, dacă, în acest caz, suntem dispuși să acceptăm că orice creator moare și învie cu fiecare ispravă a lui.  

„Cunoașterea de sine e un demers fără sfârșit și, nu de puține ori, o pură iluzie”

Lucrul la acest volum – în care sunt şi mici inserţii autobiografice, şi trimiteri bibliografice şi chei suplimentare de lectură pentru alte volume ale dumneavoastră –, spuneţi, a fost ca o mână întinsă spre necunoscutul din dumneavoastră. Exerciţiul acesta, căruia îi daţi o formă epistolară, v-a ajutat să aflaţi ceva ce, până mai ieri, rămăsese cumva necunoscut, să clarificaţi ambiguităţi?

Cred că orice carte adevărată este un mod de a răpi inconștientului o părticică din el, de a-i înfrânge refuzul de a se livra. De a descinde în acel „mai adânc” din noi („interior”, spun latinii, având în vedere un „interior al interiorului nostru”) care ne trimite dincolo de prezumția că eul nostru, tocmai pentru că este „al nostru”, ne stă la dispoziție tot timpul ca o carte deschisă și că știm cam tot ce e de știut despre el. Când, de fapt, el este cel mai misterios. (Vă reamintesc enorma vorbă a lui Heidegger: „Aproapele ne e cel mai departe”.)

De la oracolele anticilor și până la ghicitoarele de azi se poate constata cât de tentantă este sondarea inconștientului. Oamenii au simțit dintotdeauna nevoia să descâlcească, de pildă, enigma unui vis, să-i caute „mesajul” ca sens rațional. Adevăratele întoarceri spre tine, coborârile în mai adâncul tău, termină prin a fi un travaliu al seriozității care se soldează cu o deconspirare a unei părți din tine rămase până atunci necunoascută. Cunoașterea de sine e un demers fără sfârșit și, nu de puține ori, o pură iluzie. Dar s-ar putea ca scrisul să fie cel mai frumos joc cu partea necunoscută din noi. Când scriem, intrăm într-un tête-à-tête cu noi și, în felul acesta, ne stârnim adâncul.

„Nu e bine să te uiți niciodată la un om ca la un zeu, fie el și geniu”

Au trecut aproape 40 de ani de la momentul care a marcat ceea ce numeaţi „cearta cu filozofia”. Acum, pare că vă împăcaţi cu ea. Ce a dus, în aceşti ani, la schimbarea de atitudine?

Poate maturizarea, coacerea care, în filozofie, se face foarte târziu. Noica obișnuia să spună că perioada fecundă a unui filozof începe după vârsta de 60 de ani. Cel mai greu în filozofie este să te desparți de prejudecățile predate și învățate, de judecăți cu o vastă tradiție, de falsele prestigii care, din păcate, sunt înfipte în chiar inima filozofiei. Îți trebuie mult curaj să ridici la un moment glasul împotriva judecăților devenite cutume. Reiau, de fapt, vorbind așa, un paragraf din Caiet de ricoșat gânduri:

„Maturitatea culturală: să ai curajul să spui ceea ce crezi, fără să te gândeşti la consecinţe, la felul cum vei fi taxat, cum vei contraria judecăţile culturale „definitiv“ făcute. Să afirmi, de pildă, à haute voix că Hegel a urâţit filozofia cu ansich-urile, fürsich-urile şi anundfürsich-urile lui sau că nimeni n-a reuşit cu-adevărat să spună, punând cap la cap torentele de vorbe şi kitsch-urile zarathustrice pe care Nietzsche le-a aruncat peste lume, ce gândea el cu-adevărat. Să spui cum a devenit filozofia locul celei mai mari ipocrizii intelectuale”.

Am să vă dau însă un exemplu mai bun pentru a ilustra libertatea de a gândi cu mintea ta față de oricine, fie acesta și Platon. Vorbesc de libertatea de gândire cultivată, desigur.  Benjamin Constant, clasicul gândirii liberale franceze, unul dintre marile spirite ale epocii sale, citește dialogul Ion al lui Platon, cel despre poeții care scriu inspirați de zei. Suntem în 1804. Și notează în al său Journal intime:

„Miza dialogului mi se pare frivolă și execuția extrem de mediocră. Ce-i drept, este unul dintre dialogurile cele mai mai puțin importante ale lui Platon, dar metoda e aceeași ca peste tot. E mereu vorba de doi interlocutori dintre care unul consimte neîncetat, în vreme ce celălalt, pentru a face dovada unei afirmații când banale când sofistice, termină prin a stabili o grămadă de lucruri evidente. Mai tot timpul, această lungă suită de raționamente care nu sunt întrerupte decât de «de bună seamă» și de «da»-urile partenerului de discuție, sfârșește într-un abuz de cuvinte a căror «finețe» nu poate să ne-nșele nici măcar o clipă”.

Se pare, așadar, că nu e bine să te uiți niciodată la un om ca la un zeu, fie el și geniu. Poți folosi cuvinte ca „divin” sau „dumnezeiesc” doar ca hiperbole, pentru a-ți exprima uimirea în fața unei performanțe greu explicabile. Spun asta pentru a justifica felul în care am terminat prin a mă raporta la un moment dat la Hegel și apoi la Noica însuși raportându-se la Hegel.

Această „maturitate” pe care ați dobândit-o certându-vă cu filozofia de sistem și cu un anumit limbaj al filozofiei îl viza și pe Constantin Noica?

Autoritatea lui Noica, în perioada în care i-am fost învățăcel, era enormă. Primul „seminar” pe care l-am făcut cu el a fost pe Fenomenologia spiritului a lui Hegel (parcursă și interpretată rând cu rând) despre care – Noica dixit – autorul ei obișnuia să spună că, în afară de el și Dumnezeu, nimeni nu-i poate înțelege cartea. Dar cum poți fi mândru la gândul că ai scris ceva ininteligibil? Era de fapt un mod (impudic) al autorului de a spune că opera lui sibilinică era genială tocmai pentru că era de neînțeles. (Nu știu care fusese sursa lui Noica. Ce îi pune în gură lui Hegel pare a fi mai degrabă o variantă hiperbolizată a vorbei spuse de Hegel pe patul de moarte așa cum o reproduce Ernst Jünger, care a adunat la un moment dat cuvinte faimoase rostite in articulo mortis: „Dintre elevii mei unul singur m-a înțeles. Dar și acela greșit”.)

Or Noica, pornind de la afirmația lui Hegel, mândru de obscuritatea cărții sale, voia să demonstreze că de fapt ea putea fi în cele din urmă înțeleasă, că el, Noica,  putea să se încumete la o interpretare care s-o facă inteligibilă „pentru toată lumea”. Drept care a petrecut câțiva ani buni la Câmpulung, unde se afla în domiciliu obligatoriu, ca s-o povestească. A intitulat ultima versiune a interpretării sale în mod expres Povestiri despre om după o carte a lui Hegel.

Ei bine, vă imaginați oare că aș fi avut eu atunci curajul să spun, de la nivelul unui biet ucenic, că mie demersul lui Hegel mi se pare o făcătură? Că este o îmbârligătură toxică pentru gândire și că, apucând această cale, ucidem de fapt filozofia trăgându-i de sub picioare preșul rațiunii?

Dar mai târziu ați făcut-o. Se poate spune că ați avut curajul să-l contraziceți?

N-am avut curajul, ci am primit (tocmai de la magistru!) libertatea de a o face. După apariția Jurnalului de la Păltiniș, care punea în scenă o relație inițiatică ce trebuia să cunoască un sfârșit, „despărțirea” dintre magister și ucenici s-a produs ca o încununare a acestei relații. Poate apucăm să vorbim despre asta.

Foto: Bookfest

„Nimănui nu i-a ieșit atât de bine ca lui Hegel capacitatea de a deruta”

Dar ce-aveați propriu-zis împotriva lui Hegel?

Hegel era bolnav de ego-ul său. Sigur, n-a fost singurul. În cartea despre Dorothea există un întreg capitol despre marii mulțumiți de sine din cultură. În 1805, pe când scria Fenomenologia spiritului (avea 35 de ani), Hegel îi trimite traducătorului german al lui Homer, Johann Heinrich Voss, o scrisoare în care afirmă că așa cum Luther a făcut Biblia să vorbească în germană, iar el, Voss, pe Homer, prin cartea pe care el, Hegel, o scrie acum, adică Fenomenologia spiritului, el, Hegel, „se străduiește să facă filozofia să vorbească în germană”!

Ce-i drept, filozofia mai vorbise în germană și înainte, prin Christian Wolf, Kant sau Jacobi. Iar dacă ne referim strict la perioada în care Hegel își scrie cartea, mai putem să-i avem în vedere și pe colegii lui de generație, Fichte și Schelling, care, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, vor marca în istoria filozofiei triada sacră a „idealismului german”. Numai că aceștia trei vor arunca în curând pe piața filozofiei germane nu o filozofie care începea să vorbească limba germană cum credea Hegel, ci idiomul german al filozofiei.

Care e deosebirea între cele două?

Limba filozofiei de dinaintea celor trei fusese, vreme de secole, o limbă-soft, prietenoasă și pe înțelesul oricui. Nu trebuia neapărat să fii profesionist, „filozof”, ca s-o înțelegi. Era de-ajuns să faci parte dintr-o pătură culturală ca să citești dialogurile de tinerețe ale lui Platon, câte ceva din Aristotel (mai ales din Etica sa), scrierile stoicilor greci sau romani iar, în epoca modernă, pe filozofii englezi sau francezi. Montaigne își bate joc de limbajul scremut al filozofilor cu mintea cețoasă care nu știu nici ei prea bine ce vor să spună. La el, cuvintele sunt puse pe hârtie cu grație și naturalețe, fără rigori căznite,  à sauts et à gambades, autorul „sărind şi ţopăind” de la o idee la alta cu voioșie. Filozofia e senină și binedispusă, nu gravă și mohorâtă, spune el. Nu întâmplător Nietzsche a spus despre Montaigne: „Faptul că un om ca el a scris sporește de bună seamă bucuria de a trăi pe acest pământ”.

Ei bine, prin idealiștii germani și prin idiomul instituit de ei – în jurul unui set monoton de abstracții și concepte recurente care urnește gândul cu greu într-un alai de tautologii – se petrec în istoria filozofiei două lucruri grave: pe de o parte, se pune capăt modului de a comunica care făcuse cu putință gândirea vie a Occidentului de până la ei; și, pe de altă parte, acest idiom este preluat și oficializat ca limbă de predare a filozofiei în universitățile Occidentului.

Avem o prețioasă mărturie a felului în care era percepută noua ipostază a limbii filozofice germane de pe poziția unui gânditor contemporan francez pe care l-am pomenit deja și care știa bine germana: Benjamin Constant. În anul în care Hegel se lăuda cu isprava lui nemaipomenită, Constant apucase să citească scrierile începătoare ale lui Fichte și Schelling. În 1804, el se află la Weimar și ia contact cu scrierile acestora. Constant era îndeajuns de familiarizat cu gândirea abstractă și beneficia totodată de o minte suficient de limpede pentru a nu se lăsa păcălit de magia cuvintelor mărețe (Spirit, Idee, dialectică, Absolut, Eu, non‑Eu, potențe etc.). Și notează în Jurnal că, la cei doi, filozofia devine un soi de a stârni mintea fără nici o pretenție de adevăr: „Adevărul stabilit de acești domni, care au deopotrivă morga filozofilor și viclenia inchizitorilor, are toate inconvenientele erorii.“ Și: „Dacă nu mă înșel, tot acest sistem nu e altceva decât o ciorbă reîncălzită a subtilităților scolastice, un conglomerat de negații, de idei luate drept realități, aranjări de cuvinte care se dau drept lucruri.“

Iar după ce-l întâlnește pe Schelling, notează: „În sfârșit, l‑am văzut pe Schelling. Nu‑mi plăceau scrierile sale, dar și mai neplăcută îmi este persoana lui. Nicicând o persoană nu mi‑a făcut o impresie mai dezagreabilă. Este un petit monsieur, cu nasul în vânt, cu privirea fixă, aspră și vie, surâs amar, vocea seacă, vorbind puțin, ascultând cu o atenție deloc flatantă și care respiră mai degrabă rea voință. În sfârșit, prin tot aerul său sugerează un caracter rău; iar prin spiritul său, un amestec de fatuitate franceză și de metafizică germană.“

Ei bine, cu această „metafizică germană” a început Noica antrenamentul cu mine. Puteam oare eu atunci, când nu eram tot decât supunere și ascultare – prima sută de pagini din jurnalul păltinișan este scrisă de pe pozițiile „eului pios” –, să-mi iau inima în dinți și să strig că „regele e gol”, că totul nu-i decât un blestemat de jargon care mimează profunzimea și sfârșește în vidul sistematic al lipsei de sens sau al unui adevăr banal împachetat în cuvinte sforăitoare? Să afirm că adevăratul sistem al lui Hegel este o construcție bazată pe un truc psihologic cu efect garantat?

Uimitor ce spuneți! Care e acest truc? Nu vă ascund că, atunci când  îi faceţi Dorotheei un tur ghidat în ceea ce numiţi castelul filozofiei, m-a surprins să văd că la un moment dat îi vorbiți de „temniţele” Hegel, Husserl, Heiddeger, Derrida. De ce folosiţi acest termen, „temniţă”, când – cred – înţelegerea unor idei filozofice este o dovadă de libertate a spiritului?

Cu condiția ca să fie cu adevărat idei filozofice. Ceea ce-nseamnă: idei aducătoare de spor de cunoaștere grație unei gândiri limpezitoare, și nu să lase senzația că cineva își bate joc de tine la adăpostul cuvântului magic „filozofie”. Nimănui nu i-a ieșit atât de bine ca lui Hegel capacitatea de a deruta. În epocă, Schopenhauer e primul care a tras semnalul de alarmă în privința scrisului hegelian, afirmând că, în spatele acestei horbote de cuvinte, ne întâmpină suprema formă a mistificării din istoria filozofiei.

Într-un fragment din Parerga dedicat prostiei, Schopenhauer dedică o pagină întreagă „hegălelii” (Hegelei), nume pe care el l-a dat prostiei hegeliene. Dar Schopenhauer n-avea cum să știe că, pe termen lung, în confruntarea cu propria-i filozofie, „hegăleala” va câștiga partida, drapată ideologic de cei care s-au numit „tinerii hegelieni”, cu Marx în frunte. Posteritatea filozofiei lui Hegel a fost garantată până în zilele noastre prin ideologizarea ei. Începând cu anii `30 ai secolului trecut, sistemul lui Hegel a trecut granița din Germania în Franța, intrând în universitățile franceze prin filozofi marxizanți de tipul Alexandre Kojève, Michel Foucault, Jacques Derrida. Odată cu specularea în plan politic a negației hegeliene din Logica sa și a dialecticii „stăpân-slugă” din Fenomenologia spiritului, a fost preluată și infernala stilistică hegeliană bazată pe ideea că un discurs pare cu atât mai profund cu cât este mai confuz. Roger Scruton l-a numit în chip inspirat „jargonul incantației filozofice”. Hegel e cel vinovat pentru introducerea în filozofie a echivocației confuz = profund.

Socotiți așadar că Hegel a făcut cel mai mare deserviciu filozofiei?

Da, dar spunând asta nu sunt cu nimic original. Mai aproape de noi, Karl Popper și-a pus cel mai apăsat întrebarea dacă în cazul lui Hegel e vorba de un geniu abscons sau de un maestru al scamatoriilor verbale, perfect conștient de punerea în pagină a unui delir cu ștaif. „Geniul” lui Hegel constă nu în ceea ce a spus (sursele gândirii sale au fost inventariate de-a lungul unui șir de gânditori care pleacă de la Platon și neoplatonicieni și ajunge până la Spinoza și la romantismul german), ci în felul în care a exploatat „aura magică” a filozofiei, ceea ce Popper numea „superstiția populară” care-și închipuie că filozofia e ceva nemaipomenit de complicat, accesibil doar unor minți alese, și că, dacă nu înțelegi ce spune filozoful, nu el e de vină că e abstrus, ci tu, cititorul, ești prost.

Or nimeni nu vrea să treacă drept prost…

Întocmai, nimeni. Și-atunci trebuie să înghiți tot soiul de formulări cu aer sentențial rostite de la înălțimea unei catedre de filozofie de la Universitatea din Berlin. Nu e de ici de colo când spui „libertatea este adevărul necesității”, nu? Sau „tot ce e real e rațional și tot ce e rațional e real”, în felul acesta putând să justifici toate crimele din istorie și toate ideologiile bazate pe teroare. Sau, cum îi va reproșa până și Noica lui Hegel – și asta de la nivelul unei admirații  necondiționate –, că, atunci când spune „tot ce e real e rațional”, acordă pedigriul ființei de rasă pură oricărei întâmplări lipsite de respirație ontologică. „Filozofia – spune Noica într-una din replicile sale din jurnalul păltinișan – nu se ocupă de tot ce există, ci numai de ceea ce este cu adevărat, de ceea ce poartă în sine saturaţie ontologică. Ce nu este materia signata, pentru filozofie pur şi simplu nu e.”  Așadar, nu se poate spune despre „tot ce e real” că e „rațional” – că este, pentru că nu orice fleac care apare pe lume are, pentru filozofie, sensul plin al lui „a fi”. Acestea sunt scamatorii verbale care n-au nimic comun cu adevărul.

Bine, dar atunci cum se explică faptul că aceste „îmbârligături” și „scamatorii verbale”, cum le numiți, au putut să prindă și să aibă o influență atât de mare deja din timpul vieții sale?

Ca să-ți iasă acest hocus-pocus, trebuie să te bazezi pe o autoritate anterior câștigată și bine consolidată. Hegel o avea din plin după ce devenise filozoful en titre al Prusiei și după ce le explicase contemporanilor, prin faimoasele cursuri începute în 1818, la Universitatea din Berlin, că Spiritul Istoriei plecase țintit la drum pentru a-și sfârși excursia prin încarnare politică și juridică la curtea regelui Frederic Wilhelm al III-lea. (De aceea Popper îl numește „clovn făuritor de istorie”.) Nu întâmplător, cariera îi va fi încununată în 1831, care e și anul morții sale, pentru serviciile aduse statului prusac, cu decorația Crucea Vulturului Roșu.

În virtutea acestei oficializări, Hegel a putut avansa cele mai stranii idei, a putut pretinde că formulări „ce din coadă or să sune” – de pildă, ,,lichiditatea căldurii este triumful omogenității abstracte” sau „continuitatea de pură ființare de sine ca negare a negației” – pot  revoluționa filozofia, că el a elaborat sistemul absolut al gândirii și a pus pe lume adevărul absolut. Că limbajul său abscons, pe care nu-l înțelegea nimeni, a devenit de-acum limba filozofiei. A fost nevoie desigur de o enormă cantitate de prostie receptivă și de manipulare a minților tinere ca să vezi în acest tip de discurs o culme a filozofiei.

Bine, dar dacă antrenamentul dumneavoastră în filozofie cu Maestrul dumneavoastră, cu Constantin Noica, a început tocmai prin traversarea pagină cu pagină a Fenomenologiei spiritului,  rezultă din ce spuneți acum că omul căruia i-ați declarat recunoștință eternă v-a împins mai întâi pe cel mai neprielnic teren al gândirii.

Dar exact cu asta a început cearta mea cu filozofia din cartea pe care am scris-o între anii 1985 și 1988! Iar despre această ceartă am vorbit ca dispută a mea cu sistemul și cu garnitura lui de concepte și, în această măsură, implicit cu Noica și, implicit, cu admirația lui pentru Hegel.

Gabriel Liiceanu si Constantin Noica, la Păltiniș. Foto: Arhivă personală Gabriel Liiceanu

„Adevăratul maestru pregătește și așteaptă despărțirea de discipol”

Și înainte de a începe cearta asta, ce imagine aveați despre filozofie, în ce relație erați cu ea?

În cea în care mă așezase Noica. Credeam despre ea ce apucasem să cred și ceea ce mă învățase Noica să cred. Credeam că sistemul e forma modernă și finală a filozofiei. Dar nu uitați că relația maestru-discipol are în ea această splendoare: supunerea inițială a ucenicului este doar o condiție asumată de ambele părți în vederea desprinderii finale a ucenicului de maestrul său.

Drept care relația începută cu Noica în umilitatea discipolatului meu, în 1967, s-a încheiat, așa cum trebuie să se încheie orice relație reușită maestru-discipol, cu „răzvrătirea” ucenicului, cu eliberarea lui de sub subjugarea inițial acceptată drept condiție a libertății finale. Adevăratul maestru pregătește și așteaptă despărțirea de discipol, despărțire care ia forma unei crime simbolice ce-l transformă pe maestru în „victimă fericită”. Cu aceste două cuvinte se termină Jurnalul de la Păltiniș:

„În lumea spiritului, «crima» – dorită de ambele părţi şi prevăzută ca act obligatoriu în orice scenariu paideic – devine cea mai înaltă formă a afirmaţiei, conferind victimei un moment de supremă beatitudine şi acordându‑i, prin această nouă întrupare, prilejul unei alte vieţi. Neputinţa înfăptuirii acestei «crime» sau şovăiala o vor face, dimpotrivă, să sufere, şi ea îşi va da sufletul cu un oftat de uşurare când lovitura care părea să întârzie se va face în cele din urmă simţită. Ea o va transforma în ceea ce îşi dorise din capul locului să fie: o victimă fericită.”

Această „crimă eliberatoare” în relația mea cu Noica a devenit vizibilă în textul polemic publicat în 1985, în Viața Românească (și care deschide cartea Cearta cu filozofia), intitulat „Filozofia şi paradigma feminină a auditoriului”. Cearta cu filozofia este, repet, o răzvrătire explicită la adresa filozofie ca sistem și a limbajului ei, deci și împotriva lui Noica și a lui Hegel, devenit într-o bună măsură model al lui.

Se pare că Noica cunoștea deja acest text în clipa în care a apărut.

I l-am dat înaintea apariției lui și el mi-a cerut să-l public însoțit de replica lui acid-ironică. Ea se termina cu propoziția „Regret că nu voi mai trăi zece sau cincisprezece ani să-ţi văd barba”. Se referea pesemne la barba ce urma să-mi crească mai târziu, a „sistemului” meu. Or, până acum, „barba sistemului” nu mi-a crescut și nici nu există perspectiva să-mi crească.

Noica, cred eu, este ultimul gânditor al Occidentului care a purtat barbă. Astăzi, în filozofie, nu se mai poartă barbă. Tot ce mi-a „crescut” a fost conștiința unei continuități în gândire legată de constanța marilor coordonate ale existenței umane. Legată de obsesia de a mă înțelege nu numai pe mine (vizibilă în ego-proza pe care am scris-o), ci însăși specia căreia-i aparțin. De aici întrebarea finală „ce ne facem cu specia umană?”. De aici întrebarea dacă și cum e cu putință conviețuirea miliardelor de oameni a căror „constituție de ființă” este „un cocktail de emoții și raționalitate neîmplinită”, cu vorbele unui neuroscientist contemporan. Câtă vreme din zestrea noastră, alături de rațiune, face parte dezlănțuirea periodică a pulsiunilor distructive, nu putem spune dacă vocația omenirii este suicidară sau de supraviețuire. În ființa ultimă a speciei umane se dă o bătălie a lui „cine pe cine”. În funcție de cine o va câștiga (bestia sau îngerul din noi) se poate vorbi de supraviețuirea sau dispariția ei.

„Noica a încercat să stropească cu apă vie un răposat al gândirii”

Bine, dar atunci cum se explică faptul că Noica și-a închinat ani buni ai vieții pentru a încerca să descâlcească „barba” sistemului  lui Hegel?

Mi-am pus și eu întrebarea asta. Uitați ce cred. Noica a făcut un de neînțeles exercițiu de umilință punându-și în joc harul hermeneutic pentru a reșapa prin trei straturi de interpretări succesive un rebut al filozofiei. Căci asta e până la urmă obiectul căruia Noica i-a jertfit ani din viața sa în Povestiri despre om după o carte a lui Hegel. Noica a încercat să stropească cu apă vie un răposat al gândirii și, după câțiva ani de muncă încrâncenată în domiciliu obligatoriu la Câmpulung, reluată și după ieșirea din cei șase ani de pușcărie, a obținut o îmbălsămare de geniu. De fapt a făcut o operație alchimică: a încercat să obțină aur filozofic scormonind într-un delir noetic.

„Atât literatura, cât și filozofia, trebuie să se lase citite cu plăcere, să provoace „bucuria lecturii”

Dar acest „delir noetic” – și astfel revin la o întrebare anterioară – face totuși obiectul de studiu în facultățile de filozofie de peste două secole.

Poate o să vă surprindă ce spun. O să vă propun să facem o deosebire între a citi o carte de filozofie și a o studia. Dacă „a studia” nu ajunge la dezinvoltura lui „a citi” înseamnă că acea carte este mincinoasă, dacă nu în intențiile ei, cel puțin în rezultatele ei. Ceea ce-nseamnă că poți „studia” de pomană, rămânând cu mâinile goale, înseamnă că în spatele textului studiat e vid, că sensul lipsește. Acesta este nu de puține ori – și în Fenomenologie cel mai adesea – cazul lui Hegel. Nu și al lui Kant.

La Kant, în orice text există un raport între exprimare și gradul de dificultate al obiectului gândirii. Când acesta trimite la probleme de tipul „cum arată radiografia cunoașterii?”, „care e deosebirea dintre intelect și rațiune?”, „care sunt limitele cunoașterii omenești?”, „la ce  duc antinomiile rațiunii?”, ei bine atunci este firesc ca răspunsurile date de Kant să fie dificile și să merite un studiu aprofundat, dar făcut cu certitudinea că vei termina prin a le înțelege și că vei ajunge la un moment dat la o lectură fluidă a lor. Că textul nu e un jargon, ci că el presupune doar un cod, care, odată dezlegat și învățat, te va face să citești totul cu dezinvoltură. „A citi”, în mintea mea, se însoțește cu bucuria. Cred că atât literatura, cât și filozofia, trebuie să se lase citite cu plăcere, să provoace „bucuria lecturii”. Poți ajunge să citești Kant în pat, înainte de a adormi, cu mari satisfacții. În schimb, dacă vrei să citești Hegel în pat, ai șanse să adormi foarte repede.

Care e atunci raportul sau deosebirea dintre Fenomenologia spiritului a lui Hegel și interpretarea ei făcută de Noica sub titlul Povestiri despre om după o carte a lui Hegel?

Fenomenologia spiritului nu se lasă citită și, dacă totuși insiști s-o citești, ea nu se lasă înțeleasă. Și-atunci, ea trebuie, chipurile, studiată, săpând cu disperare în text cu speranța că ai putea scoate apă din piatră seacă, cu speranța că, în cele din urmă, va țâșni din text și sensul. Care însă nu țâșnește. În schimb, interpretarea ei făcută de Noica se lasă până la urmă citită și provoacă, în noua ei haină, satisfacția unei lecturi care-ți oferă sensuri de viață.

Dar cum se obține saltul acesta de la întuneric la lumină? Cum procedează Noica pentru a scoate un text din mohoreala, plictisul și lipsa de sens pe care le acuzați și a-l muta în comprehensibil?

Răspuns: prin injectarea lui cu concret, prin intuitivizarea lui. Noica presupune, citind cartea lui Hegel, că are în față nu doar ceva abstract, total încriptat în abstracția lui, a cărui cheie o are doar Dumnezeu și autorul ei, adică un maldăr de abstracții total absconse. Vrea să aibă și el prețioasa cheie. Și pleacă atunci de la ideea că autorul abstracțiilor avea totuși în minte de fiecare dată „ceva”, precedența unui lucru concret, o experiență anume, că abstracția făcea totuși aluzie la un caz particular – la „individual”, spunea Noica – că mintea lui nu funcționa totuși în gol și că el, Noica, în postura de interpret, era chemat să dibuiască, să imagineze acel lucru anume care a declanșat, în mintea făuritorului de abstracții care era Hegel, o abstracție sau alta. Interpretarea devenea „divinație” prin revenirea la elementul concret neexprimat ca atare niciodată de autor (sau doar vag sugerat) și acum recuperat de interpret sub forma unei supoziții. A unei bănuieli căreia Noica îi conferea un temei ca exemplu ilustrativ. Interpretul pleacă în acest caz de la presupunerea că discursul lui Hegel nu este totuși unul de factură dadaistă, în care conexiunea cuvintelor nu mai trimite la nici un sens anume; că aceste cuvinte turnate într-un jargon sunt, până la urmă, mai mult decât o grămadă de cuvinte aruncate la întâmplare cu lopata în capul cititorului. Că ele izvorăsc dintr-un temei empiric. Noica pare că se întreabă la tot pasul: „Nu credeți că asta ar fi putut avea în minte Hegel când a scris acest paragraf?”

Trimițând la o experiență de viață curentă sau la un scriitor faimos care i se părea că oferă, pentru un concept sau altul, o ilustrație literară potrivită (un vers din Iliada sau o trimitere la Ghilgameș și Enkidu sau la o experiență istorică bine cunoscută – Revoluția Franceză, de pildă, – sau la un gând al lui Eminescu), Noica și-a făcut ambiția de a limpezi prin astfel de exemple nelimpezimea textului originar hegelian, care „incanta” rămânând pe portativul conceptelor „atonale” cu scopul nemărturisit de a obține efectul final al transei verbale.

Vi se pare valabilă această metodă de interpretare?   

Noica o practică având grijă să-i semnaleze limitele. El nu pretinde că, prin paginile sale, a obținut sensul unic și exact al textului lui Hegel, ci doar o variantă posibilă între altele ale acestui text. În Jurnalul de la Păltiniș el spune la un moment dat ce anume înțelege prin „știința” interpretării, prin hermeneutică:

„Hermeneutica bună se mulţumeşte cu înţelegerea şi lasă astfel faptul deschis unei interpretări care se multiplică prin varietatea actelor înţelegerii. Coerenţa lecturii respective contează, o lectură care nu limitează categoric, ci doar propune”.

Noica s-a străduit să creeze o interpretare coerentă a textului lui Hegel și, prin asta, l-a salvat într-o măsură depășindu-l într-o înțelegere care e de fapt o propunere de înțelegere. Eu însă continui să cred că e păcat că a investit atâta inteligență și energie în cea mai absconsă și neprietenoasă variantă de a face filozofie.

„Cursurile unversitare de filozofie au devenit un mod de a obține obiectul predării prin scormonirea în complicat”

Și cum rămâne atunci cu studierea lui Hegel în facultățile occidentale de filozofie?

Hegel a făcut, într-adevăr, obiectul de studiu în facultățile de filozofie de peste două secole. Dar încerc să înțeleg de ce lucrul acesta s-a petrecut atâta amar de vreme. Explicația mea ar fi următoarea: cursurile unversitare de filozofie au devenit – și asta tocmai pe urmele idealismului german – un mod de a obține obiectul predării prin scormonirea în complicat. Căci altfel cu ce să ocupi mintea studenților la un curs de două ore? Trebuie să le propui, spre studiu, filozofi care presupun o „probă de efort” pentru neuronii lor, „adevărați” filozofi, unii cu care „să-ți bați capul”.

Întrebarea e dacă merită să-ți bați capul cu Hegel așa cum merită cu calculul infinitezimal sau cum a meritat cu demonstrarea teoremei lui Fermat. Credința mea e că procedând astfel nu vrei decât să dai un prestigiu unei preocupări care, în forma aceasta, n-are niciuna. Filozofia în sine, prin autenticii gânditori ai lumii, își are propriul prestigiu în măsura în care a reuși să scormonească, ca nici o altă preocupare, în sensurile vieții. Practicată de cei mari, filozofia e cea mai profitabilă splendoare a minții umane. Având acest prestigiu, nu e nici o nevoie să vrei să o înalți pe false culmi. Știu prea bine: studenții trebuie convinși că, împreună cu profesorul, și grație lui, depășesc suprafața ermetică a unui „text greu”. Dar ține de imensa răspundere a profesorului să știe ce le dă minților tinere să macine pentru a se șlefui și a deveni autentice instrumente de investigare și înțelegere: le dă ambrozie, hrana nemuritorilor? Sau, așa cum cred unii, un certificat de inteligență și dreptul de a-i privi pe ceilalți de sus, spunându-le „eu sunt cel care mi-am tocit coatele pe băncile facultății studiindu-l pe Hegel”? În fapt, îmbolnăvindu-le astfel gândirea pentru tot restul vieții.

„Îmi plac gânditorii cu care m-am întâlnit în mirările și indignările mele”

Povestiţi că, la un moment dat, Noica a acceptat, „fără sfială, dar cu umilinţă”, să coboare în arenă „cu cei mari”, cu Aristotel şi Russell. Dacă aţi face-o şi dumneavoastră, cu cine aţi accepta sau cu cine aţi vrea să coborâţi în arenă?

Dacă vă iau în serios și răspund, înseamnă că mă las pus alături de Noica, ceea ce ar însemna să nu-mi cunosc lungul nasului. Noica știa foarte bine cine e și își permitea „să iasă în arenă”, părând că păstrează în același timp marja de modestie cuvenită. Eu nu știu să mă situez, să mă evaluez. Nici nu e treaba mea. Treaba mea e doar să-mi exersez pasiunea. Tot ce pot face e să-mi declin gusturile și să-mi definesc opțiunile filozofice, care merg toate spre gânditorii de onestitate intelectuală, cei care cred că poți gândi speculativ cu adresă precisă și cu rezultate palpabile, gânditori care aduc un plus de cunoaștere acolo unde se crede că nu mai e nimic de cunoscut. Gânditori care sunt capabili să deschidă marile probleme ale existenței și să propună soluții neașteptate de înțelegere a lor. Îmi plac, altfel spus, gânditorii autentici, cei care m-au ajutat să înțeleg specia din care fac parte, nodurile existenței umane, istoria ei și lumea în care am trăit. Îmi plac, în genere, toți gânditorii care m-au provocat, cu care m-am întâlnit în mirările și indignările mele.

„România ar fi fost mai săracă spiritual dacă n-ar fi existat Humanitas”

 „Teama cea mai mare mi-o provoacă judecata mea despre mine”, afirmaţi. Şi vă întrebaţi, la un moment dat, dacă aţi reuşit să lăsaţi ceva în urmă. În locul unui răspuns mă întreb, retoric: cum ar arăta România postdecembristă fără cărţile pe care ni le-aţi oferit prin intermediul Humanitas şi fără cărţile dumneavoastră? Şi acum întrebarea căreia vă rog să-i daţi un răspuns: nu credeţi că vă judecaţi prea aspru, că este o autoexigenţă nejustificată din punctul acesta de vedere?

Nu am obiceiul să flatez, dar îmi place să admir în mod spontan. Spunând, de pildă, cât de mult vă admir întrebările. Pentru că mă provoacă!

Așadar, îmi cereți un exercițiu de sinceritate. Dar unul care e făcut, în mod fatal, dinăuntrul scrisului meu. Dacă cel socotit de mulți cel mai mare stilist al secolului XX a putut scrie: „Cad biruit în faţa fiecărui cuvânt. Mi-au fost amputate toate cuvintele“. Sau: „N-am scris un rând fără să simt apoi o jenă, o silă insuportabilă”. Dacă, așadar, Cioran a putut scrie asta despre el (văietându-se fals, de vreme ce face asta folosind cele mai minunate îmbinări de cuvinte), ce credeți că aș putea spune eu? Sigur, e o doză de ipocrizie în acest fel de auto-execuție, căci știm de la Simone Boué, partenera lui de viață, că l-a văzut de nenumărate ori începând să scrie într-o stare sumbră și că, după câte o pagină, se ridica de la birou complet transformat, devenea senin și avea poftă să fluiere. Simțim cu toții, scriind, când ne iese o pagină, dar, cel mai adesea, traversăm cumplite momente de îndoială. Și e bine că e așa. Căci ce poate fi mai urât decât spectacolul paranoic al unui scriitor care moare de încântare de sine?

Numai că dumneavoastră mi-ați cerut să răspund la întrebări contrafactuale: Cum ar fi fost la o adică dacă ar fi fost altfel? Da, cred că România ar fi fost mai săracă spiritual dacă n-ar fi existat Humanitas. Da, cred că Jurnalul de la Păltiniș, o carte-mărturie stranie, a pus în lumină un fenomen – un scenariu de formare spirituală (de amor intellectualis) – unic cel puțin în istoria culturii române. Mai cred că o biată jumătate de pagină, Apel către lichele, scrisă când trebuia, a propus în spațiul public, imediat după decembrie ’89, un „ton” de o radicalitate necesară în judecarea trecutului imediat. Una în care nu mai era loc nici pentru clorotice căderi pe gânduri, nici pentru dileme, de vreme ce intraserăm în epoca lui „da” și „nu”, a lui alb și negru. Am în vedere acea nevoie de radicalitate care a făcut să apară pe scena istoriei noastre o entitate pe care Patapievici a numit-o „Intelectualul public” și care, înainte de 1990, nu existase la noi decât rapsodic și fără forță de coagulare.

Pot însă să vă întreb exact ce l-ați întrebat dumneavoastră, într-un dialog cu el, pe Vargas Llosa: l-ați întrebat la care dintre cărţile lui ţine cel mai mult? Și care, din tot ce a scris, este cartea cu care are cele mai cordiale relaţii?

Scriitorii ar trebui să-și evalueze cărțile pornind de la piața culturală, iar în filozofie, pornind de „piața de idei”. La noi, nemaiexistând așa ceva, e firesc să mă întrebați ceea ce m-ați întrebat.

Pot să vă spun la care dintre cărțile mele țin mai mult. În afara Jurnalului  de la Păltiniș pe care l-am pomenit (și pe care continui să nu înțeleg cum l-am scris), țin, filozofic vorbind, la Despre limită, țin, ca „egoproză”, la Ușa interzisă, la Continentele insomniei țin ca posibilă „nuntă mistică” a filozofiei cu literatura, iar la Isus al meu și la Ce gândește Dumnezeu țin ca exerciții de libertate de gândire.

„Nu poți avea «dreptul la cuvânt» decât dacă libertatea de gândire a atins un anumit grad de maturitate”

Vă temeţi că, pentru filozofie, nu mai există o piaţă a ideilor în România, că filozofilor nu le rămâne decât să-şi caute câţiva parteneri de dialog printre prieteni, şi să încerce să îşi facă singuri bilanţul? Cum, mi se pare, faceţi şi dumneavoastră în Scrisoare către Dorothea și cum ați făcut și acum.

Așa e. Aveți dreptate.  

Însă eu mă tem că nu mai există o piaţă adevărată a ideilor pentru niciun subiect. În opinia mea, majoritatea subiectelor importante, grave chiar, sunt doar motiv de flecăreală publică, mai cu seamă în mediul online, unde nu este nici timp, nici apetit pentru analiză. Cum am ajuns aici, la acest stadiu de superficialitate extremă, domnule Liiceanu? Să fie doar „vina” noilor mijloace de comunicare în masă care, defectuos folosite, contribuie la o imbecilizare în masă?

Dacă dai cuvântul în masă unora care au probleme cu gândirea din spatele cuvântului, e firesc să ajungi la o imbecilizare în masă. Nu poți avea „dreptul la cuvânt” decât dacă  libertatea de gândire a atins un anumit grad de maturitate. Kierkegaard observă la un moment dat în Jurnalul său că nici o societate nu se poate face garantul „libertății  de gândire“, chiar dacă orice societate liberă se laudă că asigură mem­brilor ei „libertatea de exprimare“. Numai că, în numele libertății de exprimare doar, se pot exprima în cel mai bun caz locuri comune, când nu se exprimă de-a dreptul cele mai mari prostii. Tocmai pentru că majoritatea oamenilor gândesc în turmă, ei nu sunt liberi în gândirea lor. Nu rezultă de aici că pentru a scăpa de prostia publică trebuie interzisă libera exprimare, ci doar exersată, pe termen lung, deprinderea de a gândi, prin vaste acumulări culturale, cu mintea ta. Abia înso­ţită de liber­tatea de gândire, libertatea de ex­primare are acoperire. Iar ca să existe libertate de gândire trebuie să existe mai întâi gândire.

Or gândirea se formează, se cultivă, cere investiții de timp. Se cultivă așa cum se cultivă cu grijă un ogor ca să dea roade. Lăsat singur, un ogor e doar pârloagă, un loc în care crește orice și totul crește de-a valma. La naștere, mintea noastră e natură necultivată, e doar un potențial de gândire, nu o minte gânditoare. De aceea, un copil nu are a se pronunța în probleme care-l depășesc în mod fatal prin lipsa de experiență de viață și prin lipsa timpului necesar cultivării minții și antrenării gândirii. Un tinerel, dacă nu beneficiază de o precocitate aparte, nu e copt pentru a lua decizii nici în numele lui, nici în numele altuia. Eugen Ionescu afirma, la 23 de ani, că toți tinerii sunt imbecili, dar o făcea cu geniu, umor și teribilism, neluându-se în serios și practicând paradoxul de tipul cretanului care afirmă că toți cretanii sunt mincinoși, incluzându-se și totodată excluzându-se din categoria tinerilor fatal „imbecili”.

Atunci cât credit se poate da tinerilor și de la ce vârstă începând?

Pot să vă spun cu toată încredințarea că nu e normal ca studenții de la Sorbona să facă grevă dacă nu sunt lăsați să stabilească ei, nu profesorii, ce anume trebuie să li se predea. Cum să-l înveți tu, student, pe profesor, ce trebuie să te învețe? Sau cum să ajungi să faci dintr-un copil de 15 ani un „activist de mediu”, cum s-a petrecut cu suedeza Greta Thunberg, să ajungi s-o plimbi prin lume făcând-o să se pronunțe de la tribunele planetei în chestiunile planetei? Cât cinism în manipulare pot atinge oamenii mari care au folosit-o ca pe un instrument ideologic, apăsând pe coarda impresionabilității: iată un copil care ne deschide ochii nouă, oamenilor mari care am orbit cu toții!

„Specia umană este în cel mai înalt grad discutabilă, dacă nu de-a dreptul contestabilă”

Îi mărturisiţi Dorotheei că aveţi în lucru o nouă carte, căreia i-aţi găsit şi titlul: Ce ne facem cu specia umană. Este oare cu putinţă convieţuirea? Va fi aceasta o continuare a unor idei din Aşteptând o altă omenire? O carte pe care eu o percep ca fiind nu doar un apel la reformarea interiorităţii noastre, ci şi un strigăt de deznădejde.

Ați perceput bine. Am adus deja vorba despre ea. Ideea cărții este de o simplitate extremă. Când punem întrebarea „ce ne facem cu specia umană?”, înseamnă că ceva nu e în regulă cu noi. Întrebarea „ce ne facem cu…?” e întemeiată dacă presupune existența a ceva care nu funcționează cum trebuie, care dă rateuri, care are nevoie de reparații sau îngrijiri. Sau care trebuie evacuat. Așa cum arată în prezent, și cum a arătat de-a lungul istoriei ei, specia umană este în cel mai înalt grad discutabilă, dacă nu de-a dreptul contestabilă.

Dacă mergem pe varianta scenariului teologic, dacă judecăm Creatorul după calitatea produsului său, rezultă că am avut de-a face cu un bricoleur stângaci care nu prea avea motive să se declare mulțumit de creația lui și să se declare încântat la capătul fiecărei zile admirându-și opera. De unde rezultă că nici Dumnezeu nu este capabil să se autoevalueze. În cazul Creației, în speță al omului, e mai bine să lăsăm produsul să judece. Prea e mult rău și suferință pe lume ca să te mândrești cu lumea pe care „ai creat-o”!

Dacă mergem pe varianta scenariului evoluționist, atunci putem spune că Brutarul cosmic a scos pâinea din cuptor înainte de a se fi rumenit. (Aceasta e o metaforă a neuroscientiștilor.) Suntem, cum aminteam, un cocktail de emoții negative (tribalism, agresivitate, egoism etc.) și de raționalitate neîmplinită, de vreme ce rațiunea s-a dovedit incapabilă, într-o grămadă de împrejurări, să le țină pe acestea în frâu. Nu suntem îngeri căzuți, ci maimuțe înălțate, a spus zoologul Desmond Morris în cartea The Naked Ape la sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut. „Căderea” din junglă e singura cădere care stă în picioare. Nu am căzut din rai, ci din copacii junglei.

Atunci, dacă așa stau lucrurile, ce e de făcut?

Ideea cărții mele poate fi formulată astfel: mințile geniale ale speciei au creat modele ideale, sau, pe scurt, idealuri (am inventariat cinci: modelul economic, politic, moral, juridic, formativ-cultural) în al căror orizont nu ne putem înscrie, căci partea neîngerească din noi (trupească, pulsională, reală) sabotează modelele în mod continuu mutilându-le, făcând conviețuirea precară, instabilă, la limită imposibilă și condamnând în final specia la prăbușire și dispariție. Altfel spus, putem fi arhitecți de geniu, dar calitatea cărămizii care suntem și inginerul pus să realizeze proiectul pot foarte bine să fie de proastă calitate. Aceasta e metafora lui Noica: nu poți înălța o casă bună cu cărămizi proaste.

Pe parcursul acestei evoluții, modelele de conviețuire optime – create în splendoarea, perfecțiunea și în idealitatea lor de o minoritate rațională – încap, când e vorba de aplicarea lor, pe mâna unei majorități care, periodic, animată de spirit războinic, distructiv și „revoluționar”, calcă în picioare în două clipe tot ce s-a înfăptuit pe lume cu geniu creator și infinită răbdare în lungi perioade istorice.

„Sindromul letargic este pericolul la pândă ascuns în inima oricărei democrații”

 „În fond, ceea ce trăim noi acum nu cred că e neapărat lipsa unor indivizi de calitate, ci capacitatea răului de a se organiza mai bine decât binele. Un filozof danez, Søren Kirkegaard, spunea că stă în firea lucrurilor ca binele să fie firav, iar răul – viguros. Vedem asta sub ochii noştri. În lipsa manipulării, nu ştiu dacă neapărat mulţimea «celor răi» ar fi mai mare decât cea «a celor buni». E sigur însă că răul are o capacitate mai mare de a se organiza.” Asta îmi spuneaţi, în urmă cu cinci ani, într-un interviu pe marginea cărţii Aşteptând o altă omenire. Între timp, lucrurile s-au înrăutăţit: avem în apropierea noastră un război al cărui final nu se întrevede la orizont şi care ameninţă să se extindă, avem o alterare a democraţiilor occidentale, printr-o polarizare la nivel de societate şi radicalizări ideologice, şi, invariabil, ne lovim de o recrudescenţă a extremismului. Oare avem o parte de vină şi noi, cei care suntem de partea democraţiei, a păcii, o vină tradusă poate prin letargie, printr-o amorţire a spiritului civic, critic?

Orice democrație, ca să reziste în ceea ce este ea în esența ei (o practică a libertății),  ar trebui să se transforme a doua zi după alegerile libere într-un „mic război civil pașnic” care să ia chipul controlului reprezentanților (al celor aleși să întruchipeze puterea) de către reprezentați (ai celor care și-au delegat puterea, devenind  societate civilă). Aceștia trebuie să-nvețe să ceară mereu socoteală: ce ați făcut cu puterea pe care v-am dat-o pentru a sluji binele nostru? Ce ați făcut cu banii pe care vi i-am dat sub formă de taxe? Unde sunt marile lucrări publice? Cum ați apărat democrația dispunând de pozițiile puterii? etc. Din păcate, momentele de glorie ale democrației românești au fost trăite doar în două rânduri: în decembrie 1989, în câteva din orașele României (când au murit oameni pentru libertate), și la 5 februarie 2017, când sute de mii de oameni au ieșit pe străzi în toată țara, pentru a protesta împotriva celebrei ordonanțe de urgență care urma să amendeze Codul penal dezincriminând corupția și abuzul de putere.

Sindromul letargic este pericolul la pândă ascuns în inima oricărei democrații. Lucrul a fost spus, cu claritatea limbii franceze, încă din 1819, de cel pe care l-am tot invocat în discuția noastră, de către Benjamin Constant:

„Popoarele care, cu scopul de a se bucura de libertatea care le convine, recurg la sistemul reprezentativ, trebuie să exerseze o supraveghere activă și constantă asupra reprezentanților lor și să-și rezerve (…) dreptul de a-i îndepărta pe reprezentanți dacă aceștia le-au înșelat așteptările și de a revoca puterile de care aceștia au abuzat. (…) Primejdia libertății moderne vine din faptul că, absorbiți de bucuria independenței noastre private și de urmărirea intereselor noastre personale, ajungem să renunțăm prea lesne la partea care ne revine în exersarea puterii politice.”

Oricum, România excelează deocamdată prin ceea ce s-ar putea numi cultura letargiei. Am permis clasei politice să se mafiotizeze până în punctul în care să nu mai avem pe cine vota. Faptul că s-a ajuns să ni se propună pentru alegerile prezidențiale un nobody absolut, un „președinte Tik Tok”, îl consider o jignire a poporului român, dacă nu un atac deschis la adresa lui. Eu unul aștept tot de la clasa politică pe care o avem să ne scoată din coșmarul pe care l-am trăit după primul tur al alegerilor prezidențiale și să facă să dispară, până la viitoarele alegeri, de pe harta politică a României acest sinistru contra-produs politic.

Gabriel Liiceanu. Foto: Radu Sandovici

„Oamenii n-ar trebui să-și dorească decât «societăți decente», niciodată perfecte”

În 1989 – la şapte ani distanţă după ce l-aţi ascultat conferenţiind la Collège de France – i-aţi adresat lui Jacques Derrida o scrisoare publică, născută – explicaţi – din „nevoia de a medita asupra menirii filozofiei în secolul de criză a conştiinţei care este secolul XX”: „Vă cer să uităm o vreme de «nebuniile» filozofiei (îşi mai poate spiritul îngădui, în acest sfârşit de mileniu, nevinovate jocuri de vacanţă?) şi să pătrundem în spaţiul terifiant al întrebării «cum de mai este cu putinţă, astăzi, undeva, în Europa, nebunia?»” Nu ştiu dacă v-a răspuns Derrida, dar aş aduce întrebarea adresată atunci, Cum e cu putinţă?, în zilele noastre şi v-aş adresa-o dumneavoastră: Cum e cu putinţă, domnule Gabriel Liiceanu, ca la numai câteva decenii distanţă de ororile comise de cele două totalitarisme ale secolului XX, atâtor oameni ai lumii libere să li se fi urât cu binele, cu democraţia, cu pacea?

Există mai multe explicații: că generațiile lumii libere de după al Doilea Război Mondial nu au trăit răul în plenitudinea lui. Sau că aceia care l-au trăit l-au uitat. Sau că, din auzite doar, din poveștile despre rău ale celor care i-au precedat și l-au trăit, nu și l-au putut imagina. Sau pentru că n-au cea mai nobilă trăsătură a inteligenței:  discernământul.

Dar mai trebuie spus ceva. Spunem „bine” și avem de fapt în minte „foarte binele”, binele gândit hiperbolic, Binele absolut, Ideea de bine. Și începi să operezi cu utopii, cu idealuri maximaliste. Isaiah Berlin, pentru care am un imens respect ca gânditor, a spus că oamenii n-ar trebui să-și dorească decât „societăți decente”, niciodată perfecte, societăți capabile să prevină opțiunile extreme. Or, marii utopiști ai lumii, dintre care s-au recoltat și marii criminali, cer orice și dintr-odată. Lenin, Stalin, Mao și, în general, toți tiranii lumii s-au grăbit, au vrut să-și vadă visul împlinit, recte nebunia lor, cât trăiau. Au făcut vivisecție pe natura umană. De aceea au ucis repede-repede, în câțiva ani, milioanele de oameni care, gândeau ei, stăteau în calea visului lor. Trebuie să te ferești ca de diavol de proiectul unei lumi de sfinți și, în general, de cei care vor să facă fericită cu forța toată omenirea, ei neștiind că fericirea nu e niciodată colectivă, ci doar personală. Căutarea perfecțiunii – tot Isaiah Berlin a spus – „este o rețetă pentru un măcel”.

Iar când totul în jurul „binefăcătorilor” cu forța ai omenirii se prăbușește, când cavalerii Apocalipsei pleacă lăsând în urma lor extrema suferință și moartea, îi vei auzi pe fanaticii utopiei spunând că ei nu asta au vrut, că ei au avut intenții bune, că idealul pentru care se angajaseră era unul generos. Și aceste scuze de doi bani, asezonate cu o sută de milioane de morți, continuă să facă victime printre miliarde de proști.

Domnule Gabriel Liiceanu, vă mulţumesc. Nu doar pentru interviu, ci şi pentru posibilitatea pe care ne-o oferiţi, prin această nouă carte, de a vă însoţi într-un fascinant tur ghidat prin castelul filozofiei.