Foto: Arhivă personală Adriana Babeţi

Anul Capitalei Europene a Culturii se deschide la Timişoara, cu trei evenimente majore: o expoziţie retrospectivă Victor Brauner, o conferinţă susţinută de filosoful german Peter Sloterdijk şi o dezbatere despre literatura central-europeană, moderată de scriitoarea Adriana Babeţi, coordonatoare a volumului colectiv Dicţionarul romanului central-european din secolul XX (Polirom, 2022).

În preambulul acestor evenimente, am invitat-o pe Adriana Babeţi la un dialog despre lumea şi literatura Europei Centrale, în care se regăseşte şi Timişoara, un oraş margino-centric, cum îl numeşte. Despre spiritul Timişoarei, cel de acum, dar şi cel din perioada idilizată şi idealizată a „eticii Biedermeier”, un spirit din care fac parte „curiozitatea vie pentru ce se întâmplă în apropierea ta, interesul pentru tot ce ne aseamănă şi ne deosebeşte ca vecini, capacitatea de solidarizare, respectul pentru valorile celuilalt”. Despre reversul acestei atitudini de tip Biedermeier. Dar şi despre din nou actualitatea Tragediei Europei Centrale a lui Kundera, pentru că aici, în Europa Centrală, „trecutul refuză să treacă, iar asta nu înseamnă doar că memoria celor din Europa Centrală îl păstrează viu, ci şi că tot ceea ce părea definitiv încheiat se poate întoarce oricând, cu o forţă incredibilă.”

CV Adriana Babeți

Prozatoare, eseistă, critic literar, profesor universitar – predă Literatură comparată la Universitatea de Vest din Timişoara  Adriana Babeți este una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare contemporane.

Volume publicate

Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură (Amarcord, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică şi istorie literară), Dilemele Europei Centrale (Mirton, 1998), Arahne şi pânza (Editura Universităţii de Vest, 2002), Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004, Premiul USR pentru critică şi istorie literară, Premiul Asociaţiei de Literatură Comparată şi Generală din România), Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare (Polirom, 2006), Le Banat – un Eldorado aux confins (coordonator, Cultures d’Europe Centrale, CIRCE, Université de Paris-Sorbonne, 2007) şi Prozac. 101 pastile pentru bucurie (Polirom, 2009), Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013) și Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeții (Polirom, 2014). Împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş a scris romanul Femeia în roşu (ediţia I, 1990, Premiul USR pentru proză; ediţia a II-a, 1998; ediţia a III-a, Polirom, 2003; ediția a IV-a, 2012).

Împreună cu Delia Șepeţean-Vasiliu, a îngrijit Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” (Univers, 1980) şi Roland Barthes – Romanul scriiturii (Univers, 1987).

Coordonează, împreună cu Cornel Ungureanu, antologiile Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (Polirom, 1997), Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă (Polirom, 1998) şi Dicționarul romanului central-european din secolul XX (Polirom, 2022).

Premii
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru roman, 1991;  Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru istorie şi critică literară, 1998 (vol. Bătăliile pierdute); Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru istorie şi critică literară, 2005 (vol. Dandysmul. O istorie); Premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, 2005 (vol. Dandysmul. O istorie); Premiul „Cartea anului 2013” al revistei România literară, pentru volumul Amazoanele. O poveste; Premiul revistei Observator cultural la secţiunea Critică, istorie şi teorie literară pe 2013, pentru volumul Amazoanele. O poveste; Premiul „Cea mai bună carte a anului 2013” (categoria non-fiction), la Gala „Bun de tipar” a  Premiilor de excelenţă din Industria de carte din România, pentru volumul Amazoanele. O poveste; Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru istorie, critică literară, eseu, 2014, pentru volumul Amazoanele. O poveste;  Premiul revistei Foreign Policy, 2013 (100 de personalităţi…); Marele Premiu al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România pentru întreaga activitate şi pentru cel mai bun studiu de comparatistică din ultimii douăzeci de ani, Amazoanele. O poveste (2017); Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti – Profesorul asociat al anului (2017); Premiul special „Sofia Nădejde” pentru o literatură fără granițe, al Fundației Art No More (2019); Cetăţean de Onoare al Muncipiului Timişoara (2019); Ordinul de Cavaler al Artelor şi Lterelor al Republicii Franceze (2022).

Titluri onorifice și distincții

Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler acordat de Preşedinţia României (2010); Medalia Comisiei Educaţiei Naţionale a Republicii Polonia pentru merite deosebite în domeniul educaţiei, 2010; Diploma de excelenţă a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, 2010; Premiul de excelenţă academică al Centrului Universitar Timişoara, 2014; Distincţia „Profesor Bologna” a  Asociaţiei Naţionale a Organizaţiilor Studenţilor din România (2015).

„Deloc întâmplător, dicţionarul nostru a apărut la Timişoara”

Dragă Adriana, te regăseşti printre cei care deschid Anul Capitalei Europene a Culturii. Tu, cu o dezbatere care va gravita în jurul întrebării: „De ce Dicționarul romanului central-european din secolul XX a apărut la Timișoara?”, întrebare la care sunt invitaţi să răspundă scriitori, critici literari și traducători români, polonezi, germani, maghiari, cehi, sârbi, slovaci. Răspunsul tău la această întrebare care este?

Aş da un răspuns pe două voci. Şi în doi timpi. Întâi, aş vrea să ne relaxăm puţin, aşa că am să descriu ce se va întâmpla de fapt în duminica de 19 februarie, la ora 11, în librăria „La două bufniţe”. Sper ca tot ce am pus la cale să ne reuşească. Organizatorii evenimentului sunt Universitatea de Vest din Timişoara (prin Alexandru Condrache), librăria bufniţelor Oana Doboşi şi Raluca Selejan, cărora li se adaugă şi Caius Mercea, doctorand în antropologie culinară şi şef la Suppa Bar. Mi-am dat seama destul de repede că iniţiatorii de la Centrul de Proiecte al Primăriei timişorene se gândeau, pe bună dreptate, la un eveniment destins, agreabil, atunci când ne-au pus  pe harta deschiderii Capitalei culturale. O întâlnire literară într-o duminică înainte de prânz nu putea să se transforme în simpozion, într-o sesiune de comunicări ştiinţifice şi nici măcar într-o lansare tradiţională de carte. Aşa că am găsit un titlu („256 de romane pentru Europa Centrală”) şi un subtitlu („brainstorming”), cred că destul de adecvate împrejurării şi m-am gândit că cel mai bine şi mai bine ar fi să intrăm în lumea Dicţionarului simţindu-i gustul, la propriu, pe limbă. Şi am imaginat un brunch tipic pentru acest concentrat de Europă Centrală care e Banatul şi mândra lui capitală, Timişoara. Deci vom vorbi despre romanele central-europene şi vom gusta mici bunătăţi sărate şi dulci, la propriu. Sper într-o surpriză plăcută.

Iar răspunsul mai grav, mai ca la cartea academică, sună aşa: am convingerea fermă că acest gen de lucrare (un dicţionar dedicat unei forme literare din Europa Centrală, romanul) nu putea să apară, în România, decât la Timişoara. De ce? Am scris câteva pagini pe tema asta în „Introducere”. De ce, la noi în ţară, ceva din specificul central-european şi-a găsit de-a lungul timpului forme de exprimare culturală (în sens extrem de extins),  predilect la Timişoara? Sigur, primul răspuns articulat îl dau istoricii, urmaţi de sociologii culturii, de psihosociologi, de antropologi. Ca într-un laborator, aici, în Banat şi în acest oraş margino-centric, Timişoara, au fost experimentate de peste 300 de ani tot soiul de politici (de la cele de colonizare, la cele fiscale, spre exemplu, de la cele industriale, la cele educaţionale, la cele sanitare ş.a.m.d.). E covârşitor (peste 1.000) numărul premierelor tehnologice, ştiinţifice, culturale, artistice pe teritoriul actual al României, în regiune, în Europa şi chiar în lume. În plus, să ne gândim la ce tip de societate s-a născut din marea diversitate etnică, lingvistică, religioasă, culturală a locuitorilor (coabitează în Timişoara – e drept, în proporţii diferite de la o epocă la alta – peste 20 de etnii). Acest tip aparte de conlocuire, de comunicare, de interferenţă şi transfer cultural a făcut ca Banatul să fie situat de polemologi printre foarte puţinele regiuni de pe glob unde potenţialul de conflict escaladat (pe baze etnice, religioase etc.) a fost şi a rămas aproape de cota zero. Ai ştiut? Sau ai aflat că, mai ales în mediul urban din Banat, sunt cele mai multe căsătorii mixte din România?

Nu…

Asta spune ceva despre un spirit al întâlnirii cu Celălalt care s-a manifestat aici. Curiozitatea vie pentru ce se întâmplă în apropierea ta, interesul pentru tot ce ne aseamănă şi ne deosebeşte ca vecini, capacitatea de solidarizare, respectul pentru valorile celuilalt au făcut parte din acest spirit, pe care mulţi dintre noi se străduiesc să îl propage în continuare, chiar dacă – sau mai ales pentru că – structura populaţiei s-a schimbat mult în Timişoara. Iar interesul pentru literaturile din zona cu care am împărtăşit aceeaşi istorie greu încercată, şansa de a avea aici buni cunoscători (traducători, critici şi istorici literari, scriitori) ai aproape tuturor limbilor din Europa Centrală, atracţia muncii în echipă, probată în timp de felurite cercuri intelectuale – toate acestea mă fac să afirm că, deloc întâmplător, dicţionarul nostru a apărut la Timişoara.

„Filonul comun trebuie căutat în spasmele marii teme istorice”

În urmă cu 25 de ani ai publicat, alături de Cornel Ungureanu, două antologii: Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, iar un an mai târziu, Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă. Este Dicţionarul o continuare a lor? O parte dintre autorii incluşi în antologii sunt şi în Dicţionar.

Într-un fel, da. Dicţionarul le continuă, însă într-un mod specific. E şi el un instrument de lucru, aşa cum au fost şi cele două antologii, dar şi Cronologia Europei Centrale, coordonată de regretaţii Valeriu Leu şi Nicolae Bocşan. Să explic mai pe larg. În 1992 mi-a venit ideea dicţionarului. Nu cred că a fost o idee rea, dar ca proiect individual era o utopie totală. Ceva irealizabil. Aşa că, împreună cu Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu, am adunat în jurul nostru un grup de foşti studenţi excepţionali, care îşi pregăteau doctoratele (Marius Lazurca, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Daciana Branea, Tinu Pârvulescu, Sorin Tomuţa). Eram un grup interesat de studiile literare comparate central- şi sud-est europene. Ca să facem puţină ordine în tot ceea ce ştiam, în tot ceea ce documentarea scotea la iveală, am conceput aceste două antologii. Una era dedicată conceptului de Europa Centrală (Nevroze, dileme…), cealaltă – unor fragmente de memorie aparţinând scriitorilor central-europeni (Memorie, paradis…). Sigur că printre autorii din Dicţionar figurează şi o parte din cei incluşi în antologii. Să dau doar câteva exemple: Franz Kafka, Robert Musil, Stefan Zweig, Ioan Slavici, Miloš Crnjanski, Liviu Rebreanu, Joseph Roth, Italo Svevo, Heimito von Doderer, Miroslav Krleža, Konrád György, Danilo Kiš, Claudio Magris, Bohumil Hrabal, Milan Kundera, Livius Ciocârlie. În antologia Memorie, paradis…(care numără peste 500 de pagini, format mare) romancierii sunt prezenţi cu pagini confesive (memorii, jurnale, autobiografii romanţate, scrisori etc.), care depun mărturie despre un teritoriu specific, cu oamenii lui, cu istoriile lui. Filonul comun care leagă textele prozatorilor din volumele amintite trebuie căutat în marea temă istorică. În spasmele ei. În paradoxurile ei tragice.

„Când ceva se pierde, ceva se şi câştigă în schimb. Şi invers”

Mai păstrează Timişoara ceva din tabloul interbelic pe care îl regăsim în scrierile unora dintre autorii incluşi în Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă, care trecuseră pe aici? Sau, încercând să mai găsim ceva din atmosfera de atunci, căutăm de fapt un Paradis pierdut?

Păstrează şi nu păstrează. Răspunsul nu poate fi decât ambivalent, după părerea mea. Probabil că o să mai dau răspunsuri de tip şi-şi. Dar asta e chiar un specific central-european: starea de paradox şi de ambivalenţă. În plus, depinde de cine îţi dă răspunsurile. Dacă e timişorean get-beget sau a venit de altundeva, dacă e vârstnic sau tânăr, dacă e pus pe harţă şi contestare tot timpul sau e îngăduitor, mai blând ori chiar resemnat. Dar acum trebuie să răspund eu, care am venit la Timişoara cu 70 de ani în urmă, de la Oradea. Se poate deduce că nu mai sunt tânără şi mă grăbesc să adaug că intru lejer la categoria noncombativă, găsind prilej de bucurie în orice scamă de bunătate şi frumuseţe. Deci păstrează Timişoara acea imagine pe care o idilizăm şi o idealizăm? Da. Parţial, da. Pentru că a rezistat în timp (uneori bine, alteori catastrofal) o întreagă arhitectură. Majoritatea clădirilor din zona centrală, dar şi din cartierele Iosefin, Fabric, Elisabetin, au înfruntat cum au putut timpul. Frumuseţea de tip Secession a acestor clădiri poate fi contemplată şi azi. Iar dacă eforturile de a le restaura vor continua într-un ritm mai alert, cu materiale de calitate, o parte din acea Timişoară construită în jurul lui 1900 va putea fi redescoperită. Uită-te doar la ce splendid arată clădirile restaurate din Cetate! Partea proastă, care ne dezvăluie faţa de nerecunoscut a oraşului chiar acolo, în centru, sunt clădirile noi: de la blocurile comuniste până la noile palate, care nu au absolut nicio legătură cu stilul oraşului. Ruşinos!

Trebuie spus însă că toată atmosfera de atunci, care îi încânta pe Camil Petrescu sau pe Miloš Crnjanski, de pildă, provenea nu doar dintr-o arhitectură anume, din spaţiile de agrement, din cafenele şi restaurante, din numeroasele terase, ci mai ales din felul în care acele spaţii erau locuite. Era decisiv cum arătau oamenii, cum erau îmbrăcaţi, cum vorbeau, ce gesturi făceau. Citeşte doar cărţile-album ale Smarandei Vultur şi o să înţelegi ce spun. Şi aici apare marea diferenţă. Suntem în 2023. Locuitorii sunt cu totul şi cu totul alţii. Vremurile s-au schimbat şi ele, din temelii. După 45 de ani de comunism a venit altceva, o libertate extraordinară, câştigată – să nu se uite niciodată – prin curajul şi sacrificiul timişorenilor, din decembrie 1989. Nu mai avea cum să se reînnoade prezentul nostru cu acel trecut interbelic. Sigur că s-a pierdut ceva. Dar când ceva se pierde, ceva se şi câştigă în schimb. Sau invers. Sigur că s-a pierdut mult dintr-un anume tip de bună aşezare, de civilitate, de eleganţă. Dar s-a câştigat un fel de dinamism, o creativitate aparte, venite dintr-o diversitate culturală (în sens larg), mult diferită de cea a perioadei interbelice. Despre toate acestea ar trebui purtată o discuţie cu un specialist. Îl recomand pe psiho-sociologul Alin Gavreliuc, de la Universitatea noastră

„Reversul «eticii Biedermeier» este schimonosirea întunecată, plină de resentimente faţă de tot ceea ce e diferit”

Spui că Europa Centrală are un etos specific căruia „îi sunt redevabile respectul pentru inteligenţă, legalitatea, tihna bunei aşezări şi decenţa bune-cuviinţe, nostalgia unei păci armonioase, a coerenţei, a unei lumi (vieţi) «netede», previzibile, scutite de mari tensiuni, corelarea «blândă» a naturii şi culturii, un anume tip de sentimentalitate şi umor. O «etică Biedermeier». Sau, dacă l-am cita pe Iosif Kroutvor: «În Europa Centrală totul este frumos netezit. Oamenii evită extremele şi nu-şi manifestă curiozitatea faţă de ele. Tradiţia Biedermeier a supravieţuit cu succes tuturor regimurilor, dar şi modelelor şi stilurilor artistice. (…)”. Realitatea ne arată, totuşi, că nu mai e totul atât de idilic, că, de nişte ani buni, au reapărut puseuri extremiste, că sunt oameni, nu puţini, care s-au radicalizat. Îţi reamintesc că inclusiv în Timişoara noastră „multi-culti” au fost scandate pe stradă, cu un an sau doi în urmă, lozinci rasiste împotriva primarului de etnie germană, fiind făcute asocieri inepte cu nazismul, cu Holocaustul. O situaţie de neimaginat într-un oraş care a  avut  un procent consistent de etnici germani, în care oamenii de diferite etnii au trăit în armonie. Tu ce simţi: mai este Timişoara un etalon al multiculturalităţii, nu ai senzaţia unei alterări a spiritului Timişoarei,  a acelei „etici Bierdermeier”?

Da, am scris şi despre „cealaltă faţă” a acestei Europe Centrale zâmbitoare, senine, idilice. Reversul acestei „etici Biedermeier” este schimonosirea întunecată, plină de resentimente faţă de tot ceea ce diferit, ieşit din canoane, din tiparele acceptate. Xenofobia, antisemitismul, homofobia. Şi ele sunt tot acolo, în Europa Centrală, parcă mai intense ca oriunde, încă o dovadă că se poate trăi în paradox, dar cu mari traume. Paradis şi infern deopotrivă, asta a fost Europa Centrală. Sunt unii istorici ai culturii care susţin că atitudinea de tip Biedermeier prelungită în timp poartă o parte din răspundere pentru declanşarea tuturor dezastrelor din secolul XX, deoarece nu a avut vigoarea de a se opune, de a combate semnele catastrofei. Dacă te cantonezi în tihnă, în confort, într-o rutină dulce, în acel kitsch cotidian îmbietor, dacă totul îţi surâde în jur, dacă devii captivul acestei idile, rişti să aluneci treptat într-o nebănuită prăpastie, evident, fără să-ţi dai seama de asta. Marile spirite ale Europei Centrale (filosofi, scriitori, muzicieni, artişti plastici) au întrevăzut semnele apocaliptice încă de la începutul secolului XX, le-au descifrat şi analizat. Iar apoi au avertizat. Premoniţiile lor s-au adeverit şi Europa Centrală a devenit, cum s-a tot spus, laboratorul unde s-a experimentat sfârşitul lumii, cu toţi monştrii lui.

Cum de au putut să apară micii monştri şi la Timişoara? Sigur, un fapt izolat, dar nu mai puţin semnificativ. Ce ruşine! Ce ruşine! Din ce subterană colectivă să fi ieşit aceste dihănii? Ca să-mi alung frica, propriile frici, mi-am zis atunci că poate oamenii din faţa casei primarului nu erau de fapt timişoreni. Adică erau locuitori veniţi recent de cine ştie unde, pentru care istoria, valorile oraşului nu mai reprezentau nimic. Alt gând liniştitor trecea toată povestea în cheie politică. Era ceva pus la cale pentru discreditarea unui partid, a unui om. Dar nu puneam bine problema. Liniştirea era falsă. Şi ce-i de făcut? Experţii în strategiile de detensionare a conflictelor au, probabil, soluţii ştiinţifice, direct ţintite pe problemă.

În ce mă priveşte, aleg o cale simplă, de bun simţ, pentru contracararea mitocăniei, agresivităţii, intoleranţei care ne virusează vieţile pe străzi, în case, pe toate ecranele şi monitoarele. Din ce am trăit pe piele proprie, soluţia asta simplă s-a dovedit a fi eficientă de cele mai multe ori. Cu singura condiţie să nu oboseşti, să nu te apuce scârba şi deznădejdea şi să laşi totul baltă. Deci, care-i soluţia simplă? Să încercăm – fiecare după puteri – acolo unde ne aflăm (la catedră, pe scenă, într-o galerie de artă, într-o redacţie, la un ghişeu, în maşină, într-un birou sau chiar pe banca din parc sau din faţa blocului) să dovedim prin gesturi mici, repetate ori de câte ori e cazul, că valorile civilităţii în care credem sunt bune. Şi că trebuie transmise şi păstrate. De la felul în care ne salutăm şi ne zâmbim, la gestul mărunt de a nu lăsa o hârtie pe jos, de a închide o uşă sau o poartă dacă ele trebuie să stea închise, până la felul în care ne aşezăm la un rând, la felul cum respectăm spaţiul public. Şi aşa mai departe. Chestiunea e ca toate aceste reguli ale bunului simţ să nu fie transmise agresiv, brutal. Chiar dacă rezultatele nu apar imediat, important e să nu oboseşti, să nu oboseşti, să nu oboseşti.

 „Ceea ce părea definitiv încheiat se poate întoarce oricând, cu o forţă incredibilă”

Pentru Milan Kundera – pe care îl invoci într-un articol recent, Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale? – Europa Centrală era, în 1983, anul scrierii celebrului său eseu „Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale”, „acea parte a Europei situată din punct de vedere geografic în centru, din punct cultural în Vest şi din punct de vedere politic în Est”. Un Occident căruia Kundera îi reproşa – reaminteşti – „un anume tip de inconştienţă, de indiferenţă, de absenţă a empatiei. Vestul a asistat pur şi simplu la felul în care Estul sovietic a reîmpărţit Europa, fără să realizeze că astfel i-a fost răpită chiar o parte din sine. Aceasta a fost tragedia Europei Centrale, mutilate, scoase de pe făgaşul ei firesc, sub ochii impasibili ai occidentalilor, care s-au împăcat destul de repede cu situația, iar la data scrierii textului – în 1983 – au ajuns să o considere chiar normală. Occidentul nu a înțeles că, odată cu dispariţia Europei Centrale, o parte din el însuși a dispărut. A fost răpită.” Ieşirea, între timp, din sfera de influenţă a Estului, a URSS/Rusiei, odată cu prăbuşirea comunismului, şi poziţionarea oficială pe linie pro-occidentală ne îndepărtează de la această tragedie invocată de Kundera. Care simţi că este acum riscul care pândeşte Europa Centrală, o Europă – spui – „evanescentă şi, totuşi, încă reperabilă”?

În fragmentul pe care l-ai pomenit încercam să sintetizez textul-manifest al lui Kundera. S-a întâmplat ceva ciudat cu felul în care a fost citit acest text pe parcursul vremii. După 1990, când l-am putut traduce şi pune în circulaţie în România, şi eu, şi colegii mei l-am tot predat ca pe un fel de preambul la cursurile şi seminarele despre Europa Centrală. Era un interes mare printre studenţi, dezbaterile erau aprinse. Dar, de prin 2015, ceva,ceva anunţa o oboseală, o lipsă de curiozitate din partea studenţimii. Nu mai înţelegeau uşor despre ce pericole vorbeşte Kundera. Nu mai vedeau unde era tragedia. Aşa că, fără să renunţăm la articolul cu pricina, nu îi mai acordam atâta atenţie. Şi ne refugiam în romane. În Gluma, în Cartea râsului…. Dar ce să vezi? Din februarie 2022, lucrurile s-au schimbat brusc, iar protestul lui Kundera, reproşurile lui, tot ce scria despre imperialismul rus/ sovietic s-a dovedit de o actualitate incredibilă, după ce a izbucnit războiul din Ucraina. Ce forţă vizionară! Chiar dacă aproape toate ţările Europei Centrale sunt în Uniunea Europeană şi în NATO, deci sunt protejate de un scut puternic, se dovedeşte  limpede că vechile pericole nu au trecut. Da, pentru că aici trecutul refuză să treacă. Asta nu înseamnă doar că memoria celor din Europa Centrală îl păstrează viu, ci şi că tot ceea ce părea definitiv încheiat se poate întoarce oricând, cu o forţă incredibilă.

Regimurile autoritare prin care au trecut ţările din Europa Centrală în cei peste 40 de ani de comunism au afectat identitatea acestor ţări?

Bineînţeles că au afectat-o, pentru că aproape toate au intrat în sfera de putere şi control sovietic. Dacă îi dăm conceptului de Europă Centrală accepţia pentru care am optat în Dicţionar, să fac precizarea că nu au devenit sateliţi ai Uniunii Sovietice, având – cel puţin în primii ani după război – statute speciale, Austria, zona Trieste din Italia şi fosta Iugoslavie (unde, însă, tot un regim comunist era la putere). Iar celelalte ţări au fost silite, cu trupe de ocupaţie pe teritoriile lor, să adopte un model politic, economic, cultural etc. cu totul diferit de cel în care se dezvoltaseră până la izbucnirea războiului. Iar consecinţele asupra unei identităţi colective s-au văzut şi se mai văd în unele ţări până azi (anti-occidentalism, suveranism, nevoia de sisteme autoritare, spirit antidemocratic, populism etc.). Numai că şi aici apar diferenţe. În Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria din perioada comunistă mişcarea de rezistenţă intelectuală a avut alt gabarit decât la noi. Scriitorii au jucat un rol decisiv în organizarea unui sistem de protest politic, la început subteran, apoi tot mai la lumina zilei: reviste şi edituri clandestine, literatură în sistem samizdat şi tamizdat. Universităţile „volante” din locuinţele unor mari figuri intelectuale au deschis ochii tinerei generaţii spre adevăr. Sigur, au fost delaţiuni, au urmat arestări şi ani grei de puşcărie, dar ştafeta era predată mai departe şi acest tip de educaţie alternativă continua cu orice risc.

La noi, aşa ceva nu s-a prea întâmplat. Unii cred şi azi că rezistenţa intelectuală prin cultură, la adăpost de riscuri mari, a reprezentat mult prea puţin. Pentru alţii, acest tip de rezistenţă a fost singura soluţie, pentru că a ajutat cultura română să supravieţuiască. Apoi, unii cred că la noi nu s-a întâmplat un 1956 ungar, nici un august 1968 cehoslovac şi nici ’81-ul polonez al Solidarităţii, din cauză că sistemul represiv era mai dur în România. Parţial adevărat. Dar nu până la capăt.

Pe mine m-a frământat în ultimii ani, până să izbucnească războiul în Ucraina, o altă întrebare: cum se face că exact în ţările din centrul Europei Centrale, chiar acolo unde mişcarea de rezistenţă intelectuală anticomunistă a fost mai puternică, tendinţele populiste, antidemocratice, anti-occidentale, în fond, au ajuns să cucerească teren.

Foto: Adriana Weimer

„Au intrat în Dicţionar romanele în care istoria se aşază ca un palimpsest”

În Dicţionar aţi selectat 197 de autori, cu 256 de romane. Şi titluri și nume celebre – chiar scriitori de Nobel –, dar și autori prea puţin cunoscuţi publicului larg ori uitaţi. Dicţionarul nu face însă un top al celor mai bune, al celor mai cunoscute romane. Ce au în comun romanele incluse în volum, în afară de faptul că sunt scrise în secolul XX, în ţări din Europa Centrală,  cu istorii naţionale comune?

Am să repet până la epuizare ceea ce am scris şi acea „Introducere”. Că Dicţionarul nostru aduce în faţa publicului peste 250 de romane. Deci nu e un dicţionar de autori, ci de romane, cum stă scris şi pe copertă. Sigur că scriitorii acestor romane sunt recunoscuţi, în proporţie covârşitoare, de canoanele literare ale fiecărei ţări. Dar nu neapărat. Deci nu e un top al scriitorilor şi nici măcar al romanelor. Au intrat în Dicţionar romanele în care se recunoaşte o topografie specifică, în care istoria se aşază ca un palimpsest, strat după strat. Aşadar, spaţiu şi timp; o cronotopie, cu vorbele lui Bahtin. Şi, prinşi în această realitate, oamenii, cu sensibilităţile, mentalităţile şi comportamentele lor. Un întreg repertoriu tematic, care include marea istorie, cel mai adesea o istorie rea, nefastă, devastatoare. O istorie care i-a prins pe oameni ca într-o clepsidră. Sau ca într-o menghină. De la tragediile celor două mari războaie mondiale, la Holocaust, la anii represivi ai comunismului, până la turbulentele perioade de tranziţie de după 1989. Destul de puţine romane selectate realizează fresce istorice propriu-zise. Majoritatea includ (cu câteva excepţii) această Mare Istorie doar ca fundal pe care se desfăşoară tragediile micilor istorii ale fiecărei familii, ale fiecărui individ.

La finalul Dicţionarului există un Indice de materii care dă seama de frecvenţa cu care zeci de invarianţi se regăsesc în aceste romane. De la A (abulia, absurdul, adolescentul, agonicul, Al Doilea Război Mondial, alienarea, anarhia, antisemitismul, anxietatea, apocalipticul etc.), la X (xenofobia). Pentru că la Z nu e nimic notabil. Sigur că personaje abulice şi anxioase se regăsesc în toate literaturile, sigur că apar adolescenţi în mii de alte romane, sigur că şi alţi autori au tematizat a doua mare conflagraţie mondială, sigur că….Dar aici, în romanele central-europene, toate acestea covârşesc prin intensitate şi frecvenţă. Să nu uităm apoi că aproape tot noul analitism psihologic de la începutul secolului XX e prioritar un produs al Europei Centrale. Aşa că toate crizele identitare, toate complexele (oedipiene, narcisice, de inferioritate, de superioritate etc.), toată mica şi marea patologie psihică e normal să se regăsească în aceste romane într-un timbru aparte. Deci e un patrimoniu tematic comun. La urma urmelor, risc să spun că e un patrimoniu comun de suferinţă şi îndurare, amprenta unor oameni greu încercaţi de un timp istoric nefast şi de un spaţiu ale cărui frontiere s-au tot mişcat, după bunul plac al marilor puteri.

„După ce am încheiat Dicţionarul, am înţeles mai bine neputinţa muncii mele de arpentor”

După ce ai încheiat munca la Dicţionar, vreo cinci ani de muncă susţinută – spui într-un interviu recent –  „s-a întâmplat ca în Castelul lui Franz Kafka, din care am scos o frază drept motto al întregului Dicţionar. «… cu cât privea mai mult într-acolo, cu atât distingea mai puţin, cu atât mai adânc se scufunda totul în amurg». Aşa a fost.” Ce a generat senzaţia aceasta?

Da, aşa a fost. Iar citatul din Castelul m-a luminat, deşi se încheia cu o scufundare în amurg. Am înţeles atunci mai bine neputinţa muncii mele de arpentor. În fond, ce am fost eu în raport cu efortul unei echipe de aproape 80 de oameni, căreia i se datorează Dicţionarul? Am fost doar un fel de topograf  harnic, tenace, disciplinat, care visa să devină cartograf. Am citit aproape dublul romanelor selectate, am făcut eu singură multe fişe, le-am redactat pe toate celelalte, am compus un studiu introductiv de aproape 100 de pagini şi m-am încredinţat în final Oanei Fotache şi Emei Stoleriu, măiestrele editoare ale Dicţionarului. Şi? Ei, bine, a răsărit din nou un paradox, de data asta trăit pe piele (intelectuală) proprie. Cu cât mă apropiam mai mult de materia Dicţionarului, cu cât voiam să mă apropii de esenţa lui, cu atât mi se înceţoşa privirea. La propriu, şi la figurat. Cu cât credeam că lucrurile îmi sunt clare, la o privire aţintită spre miez, simţeam – exact ca arpentorul din Castelul –  că le pierd până şi conturul. Că mă pierd. Dar acum, când încerc să îţi răspund la întrebări, când prind un fel de distanţă faţă de cele scrise în Dicţionar, cu cât privirea se îndepărtează de el, cu atât parcă disting mai mult, mai clar şi cu atât se înalţă totul în miezul zilei, plin de lumină.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.