Procedurile de adopţie, care au avut nu o dată carenţe în ceea ce priveşte transparenţa, au devenit şi mai opace, odată cu secretizarea acestui tip de dosare pe portalurile instanţelor. Sub deviza restricţionării accesului la informaţii cu caracter personal, Statul face şi mai grea monitorizarea adopţiilor, capitol la care şi în Timiş au existat carenţe în perioada de glorie a adopţiilor internaţionale.

Dosare ascunse

Pa parcursul ultimelor luni, au fost înaintate Ministerului Justiţiei mai multe solicitări ale unor cupluri care aveau procese de adopţie în derulare în alte localităţi decât cele de domiciliu, şi care nu mai puteau urmări cursul termenele de citare, pentru că acest gen de procese nu au mai fost afişate pe portalurile instanţelor.

Zilele trecute Ministerul Justiţiei a ţinut să răspundă la aceste interpelări, precizând că, potrivit noului Cod Civil, aceste procese sunt la secret. „Ca element al statutului civil al persoanei, filiaţia intră în domeniul  de protecţie al dreptului la viaţă privată, iar informaţiile cu privire la filiaţie constituie date cu caracter personal. Întrucât articolul 474 din Codul Civil declară confidenţiale informaţiile cu privire la adopţie, pentru respectarea acestor dispoziţii legale a fost necesară introducerea în sistemul Ecris a unei bife de confidenţialitate ce primite instanţelor de judecată să blocheze publicarea pe portal a cauzelor al căror obiect impune o obligaţie de confidenţialitate”, este punctul de vedere transmis oficial de Ministerul Justiţiei, prin care explică dispariţia acestui gen de dosare de pe rolul instanţelor.

Monitorizare imposibilă

Marea problemă este însă că, odată cu eliminarea acestor date de pe portalurile instanţelor, nu va mai exista, practic, nicio posibilitate de monitorizare din exterior a unor adopţii. Jurnaliştilor, de exemplu, le va fi imposibil să monitorizeze un astfel de caz. Or, experienţa locală din perioada de glorie a adopţiilor internaţionale demonstrează că este nevoie de o astfel de monitorizare. În România, Moratoriul care a impus stoparea adopţiilor inter­na­ţionale a pus capăt unei pe­rioade în care, deşi aveau obligaţia monitorizării co­piilor adoptaţi peste hotare, structurile de profil au avut carenţe mari pe acest seg­ment. Pentru 221 de copii din Timiş, daţi spre adopţie din 1998 şi până în momentul instituirii Moratoriului, ar fi trebuit să se primească pes­te 1.700 de rapoarte post-a­dopţie, în care să se preci­zeze unde şi în ce stare sunt micuţii. Însă doar 600 de astfel de rapoarte au ajuns în România. Surse din cadrul sistemului susţin că în Timiş nu era o problemă legată doar de fap­tul că nu se regăseau acele rapoarte post-adopţie, ci că nu se regăseau nici copiii.

Pentru această problemă nu a răspuns nimeni din structurile de profil, la nivel local şi central, şi nu au fost luate la întrebări nici măcar ONG-urile implicate direct în astfel de proceduri, şi care au dispărut subit sau s-au reprofilat după introducerea moratoriului care interzicea adopţiilor internaţionale.

“Au existat ONG-uri implicate direct, în Timiş, în intermedierea unor astfel de adopţii internaţionale despre care acum nu se mai ştie nimic. Au existat şi suficiente elemente care să sugereze că o parte din ele au transformat adopţiile de acest gen într-un soi de afacere. Nu ştiu însă să se fi derulat o anchetă în acest sens”, spune Adrian Marcu, liderul timişean al Sindicatului Pro Asistenţă Socială.  

Astfel, de condamnat pentru ce s-a întâmplat în acest dome­niu până în 2001 sunt şi aceste ONG-uri care, sub masca filantropiei, au făcut bani din intermedierea adopţiilor internaţionale. De aceea, în momentul de faţă, dacă se reiau adopţiile inter­naţionale, ele trebuie realizate cu monitoriza­re strictă din partea autori­tă­ţilor, şi nu cu intermedierea ONG-urilor, şi ar trebui să se facă adopţii internaţionale doar atunci când există siguranţa că respectivul copil nu poate fi adoptat pe plan intern, în toate circumstanţele, adopţiile in­terne trebuind să prevaleze.

Autorităţile de la Bucureşti susţin că au făcut demersuri pentru a da de urma a peste 1.300 de copii români adoptaţi în anii 1997 – 2005 de către familii de străini, întrucât organizaţiile private din ţările respective au încălcat convenţiile semnate cu statul roman şi nu au trimis nici un raport post-adopţie.

În luna februarie 2004, imediat după ce raportorul european Emma Nicholson susţinea că, în România, s-a dezvoltat o piaţă a adopţiilor internaţionale ilegale, Parchetul Naţional Anticorupţie (actuala DNA) anunţa demararea verificărilor în peste 150 de dosare, instrumentate de procurorii inspectori ai Ministerului Public, privind modul în care a fost respectata legislaţia privind adopţia în ultimii zece ani. Concret, procurorii au verificat situaţiile de nerespectare a legii în cazuri de adopţii internaţionale de către magistraţi şi persoane care au avut atribuţii în efectuarea actelor din aceste dosare. Numai că rezultatele n-au apărut. De altfel, recent nici nu a mai fost găsit un astfel de dosar la DNA.

Reprezentanţi ai Oficiului Român pentru Adopţii declarau încă din 2006 că au făcut sesizări şi aşteptă rezultatele anchetei în cazul a 36 de adopţii internaţionale derulate în perioada 1991 – 2002, în cazul cărora se ştie că copiii nu au ajuns la familiile din străinătate. S-a făcut o circulară către toate judeţele, inclusiv către Timiş şi s-au descoperit zeci de cazuri de copii adoptaţi de familii din străinătate care nu au ajuns niciodată acolo. S-au cerut date de la Direcţia Paşapoarte şi s-a stabilit că, doar scriptic, aceşti minori trecuseră graniţa sub numele familiilor adoptatoare, copiii rămânând în ţară.

„Nu ştim cine a plecat în locul lor. Pot fi copii răpiţi pe care părinţii îi caută. Nu ştim cine sunt”, spuneau reprezentanţii Oficiului Român pentru Adopţii, care mai precizau că plecarea altor minori decât cei adoptaţi nu a fost posibilă decât cu sprijinul unor instituţii ale statului, dorindu-se să se afle „mecanismul prin care ar fi putut pleca” sau dacă au fost lacune legislative.

„Exista o reţea, există o complicitate din mai multe instituţii ale statului. Lucrurile acestea trebuie explicate”, spuneau oficialii Oficiului Român pentru Adopţii. Cu toate acestea, deşi în majoritatea cazurilor au trecut mai mult de zece ani de la comiterea acestor ilegalităţi, nimeni nu a răspuns încă pentru ele, şi ţinând cont de termenul de prescripţie, probabil că nici nu va mai răspunde vreodată.

Noi tatonări pentru reluarea adopţiilor internaţionale

În prezent, însă, se fac, din nou, tatonări pentru reluarea adopţiilor internaţionale, un proiect în acest sens fiind depus de către mai multe ONG-uri, şi însuşit în Senat de reprezentanţi ai USL.

Proiectul de lege prevede că pot fi adoptaţi intracomunitar sau internaţional copiii pentru care nu s-a identificat o familie de adopţie naţională în şase luni.

Organizaţiile respective cer legalizarea adopţiilor intracomunitare şi a celor internaţionale şi au elaborat acest proiect de lege privind adopţia, potrivit căruia ar urma să fie permise, alături de adopţia naţională, cea intracomunitară, încuviinţată persoanelor şi familiilor care au reşedinţa obişnuită într-unul dintre statele membre ale UE, şi cea internaţională, încuviinţată persoanelor şi familiilor care au reşedinţa obişnuită într-unul dintre statele semnatare ale Convenţiei de la Haga. Potrivit proiectului, ar putea fi adoptat intracomunitar sau internaţional copilul pentru care nu a fost identificată o familie de adopţie naţională timp de şase luni de la data dobândirii statutului de copil eligibil la adopţie şi copilul instituţionalizat pentru care nu au fost identificate familii de adopţie naţională până la împlinirea vârstei de un an.

ONG-urile mai propun să poată fi adoptat copilul lipsit definitiv de ocrotire părintească, de care nu s-au interesat părinţii fireşti sau rudele apropiate, în primele şase săptămâni de la abandonul său în maternitate, spital, instituţii de ocrotire socială sau locuri publice. Proiectul de lege face referire şi la atestatul de persoană sau familie aptă să adopte unul sau mai mulţi copii. Acest document ar urma să se elibereze de către Comisia pentru Protecţia Copilului, la cererea persoanelor interesate, în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, pe baza rapoartelor de evaluare şi a propunerilor Serviciului de Adopţie din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. În cazul persoanelor care au reşedinţa obişnuită pe teritoriul altui stat, parte a Convenţiei de la Haga, care doresc să adopte copii din România, atestarea ar urma să fie făcută de către serviciile sociale competente.

În proiect se mai arată că, în mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului dacă se dovedeşte, prin orice mijloace de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului.

În cadrul dezbaterilor de la Senat, iniţiatorii acestui proiect de lege au precizat că sunt extrem de multe neajunsuri în actele normative care reglementează domeniul adopţiilor, considerând că este necesară intervenţia directă asupra acestor legi.