Maria Muscalu Albani. Foto: Arhivă personală

Este istoric de artă, curator al numeroase expoziții de artă contemporană, curator al expoziției permanente Corneliu Baba din cadrul Muzeului Național de Artă Timișoara şi Muzeul Colecțiilor București și legatarul testamentar al operei acestui artist, considerat unul dintre cei mai reprezentativi pictori români ai secolului XX. Cea mai recentă expoziție pe care o coordonează, Corneliu Baba – O privire de aproape, va avea vernisajul în 7 noiembrie, la Muzeul Național de Artă Timișoara.

Am invitat-o pe Maria Muscalu Albani la un dialog despre întâlnirea și colaborarea cu Maestrul Baba, care i-au influențat decisiv cariera, despre prietenia care s-a legat între ei, dar și despre omul Corneliu Baba.

„Nimic nu e întâmplător, exact ca în marea istorie”

CV Maria Muscalu Albani

Este istoric de artă, curator al numeroase expoziții de artă contemporană, curator al expoziției permanente Corneliu Baba din cadrul Muzeului Național de Artă Timișoara şi Muzeul Colecțiilor București şi expert în Corneliu Baba.

Este absolventă a Institutului de Arte „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti – Istoria şi Teoria Artei, promoţia 1966.

Între anii 1966-1975 a fost redactor de specialitate la TVR, la emisiuni realizate în colaborare cu Ion Frunzetti, Dan Haulicã, Eugen Schileru, Th. Ionescu, Vasile Drãguţ, Mircea Iliescu, Dan Grigorescu şi Petru Comarnescu. Între 1979-1991 a fost referent de specialitate la Departament documentare al Uniunii Artiştilor Plastici (UAPR), coordonator al mai multor voluer editate de UAPR, secretar al Comisiei de Tipărituri a UAPR și secretar al Cenaclului „Atelier 35” al UAPR; 1991– coordonator de program la Galeria „Dominus”, Bucureşti; 1993-1994 – referent de specialitate la Galeria Catacomba a Fundaţiei Anastasia, Bucureşti; 1995-2006 – referent de specialitate la Institutul Cultural Român.

A coordonat, începând din 1999, o serie de evenimente postume dedicate memoriei pictorului Corneliu Baba, atât în țară, cât și în străinătate. Cea mai recentă expoziție pe care o curatoriază este Corneliu Baba – O privire de aproape, la Muzeul de Artă Timişoara, al cărei vernisaj va avea loc în 7 noiembrie.

Doamnă Maria Albani, l-aţi cunoscut – mai bine – pe Corneliu Baba la jumătatea anilor ’80, când eraţi redactor la Uniunea Artiştilor Plastici şi aţi lucrat împreună pentru un album, 111 pictori contemporani. Apoi, pe la jumătatea anilor ’90 aţi colaborat la ultima sa retrospectivă. Ce reprezintă pentru cariera dumneavoastră întâlnirea cu Corneliu Baba?

Pe Maestru l-am cunoscut în 1961, fiind studentă în anul I la Istoria și Teoria Artei în cadrul Institutului de Artă „N. Grigorescu”. Dar au fost întâlniri întâmplătoare, așa cum sunt cele între oameni activi în domenii apropiate. De exemplu, mai târziu, când eram redactor în Televiziunea Română, adică prin anii ’70, care avea sediul aproape de vestitele ateliere din strada Pangratti, unde avea și maestrul atelier și unde purtam conversații despre cărți, albume, filme documentare care rulau la sediul Uniunii. Din 1979, când am început să lucrez la Uniune, ne-am reîntâlnit cu ocazia editării unor albume de artă pe care le avea Uniunea Artiștilor Plastici în programul editorial.

Dar întâlnirea noastră cea mai importantă a fost, într-adevăr, după 1990, când se pregăteau cele două proiecte importante ale maestrului, Retrospectiva care urma să fie realizată la Muzeul Național de Artă în 1997 și tipărirea albumului Însemnările unui pictor din Est, volum ce conținea textul lui Corneliu Baba. Pentru aceste două evenimente am lucrat împreună, cu maestrul, cu dna Baba, cu tanti Ema, care ne gătea plăcinte, cu Marinică, meșter în montarea passpartout-urilor, și cu Ionică, maestru în restaurat și confecționat rame. Am simțit că acum se petrecea întâlnirea mea cu personalitatea culturală și umană a Maestrului. Era întâlnirea care cred că ar trebui să aibă loc la un moment dat în viața fiecăruia dintre noi.

Dacă v-aţi fi urmat pasiunea din adolescenţă, istoria, această întâlnire cu maestrul Baba – care v-a marcat definitiv cariera – nu ar fi existat, mai mult ca sigur. Ce v-a determinat să optaţi, în ultimul moment, pentru admiterea la Institutul de Arte Plastice?

Profesorul de desen pe care îl aveam era de la Cernăuți, făcea parte dintr-o familie de graficieni. Ne-a invitat, pe mine și pe un alt coleg, să ne uităm în albumele de artă pe care le avea în bibliotecă. Printre cele pe care le-am răsfoit, erau volumele în limba germană, care se numeau Propileen. Titlul provine din limba greacă și înseamnă poartă, intrare. Prima mea curiozitate a fost să știu de ce imaginile din biserica ortodoxă din orașul meu nu semănau deloc cu imaginile din aceste albume de artă. Voiam să știu ce însemna mozaicul de la Constanța, eu fiind dobrogeancă. Așa am început, cu o mare curiozitate. În anii facultății am studiat exact după acele volume care îmi stârniseră curiozitățile și pe care le-am regăsit în biblioteca Institutului de Artă. Așa că, aș spune, pasiunea mea din adolescență s-a continuat de fapt pentru că nu poți înțelege istoria artei fără a ști bine contextul istoric. Și cred că întâlnirile pe care trebuie să le avem, le avem până la urmă, nimic nu e întâmplător, exact ca în marea istorie.

Ce a consolidat, în cei câţiva ani cât aţi colaborat cu maestrul Baba, prietenia şi încrederea, astfel încât unul dintre cei mai mari pictori români ai secolului trecut să vă încredinţeze misiunea – de importanţă postumă majoră pentru orice artist – de a deveni legatarul testamentar al operei sale?

În atâția ani de zile, experiența pe care o aveam și experiențele comune în ceea ce am lucrat împreună au contribuit la consolidarea unei legături profesionale, dar care a devenit și o mare prietenie cu maestrul și cu familia sa. M-am implicat mult în înțelegerea de detaliu a tuturor operelor, a istoriilor acestora, a muzeelor și colecțiilor particulare în care se aflau, am făcut inventare, liste, machete expoziționale, fotografii, fișe de lucrări, cu alte cuvinte o documentare completă a moștenirii maestrului. A considerat că fiind persoana care cunoaște cel mai bine toate aceste lucruri pot fi cea care să îi poarte de grijă și după ce va fi adormit.

„În anii ’93-’94, era sceptic că vreun muzeu va răspunde celor câteva propuneri”

În ce circumstanţe a ajuns Corneliu Baba să doneze o parte consistentă din lucrări Muzeului Naţional de Artă Timişoara? Are legătură cu perioada în care a locuit aici, sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30?

În anii ’93-’94, când Maestrul își făcea gânduri despre ceea ce urma să se întâmple cu toate lucrările sale, cu jurnalele, cu obiectele, era sceptic că vreun muzeu va răspunde celor câteva propuneri făcute prin prietenii săi. Eu am propus Timișoara, pentru motivele biografice pe care le-ați amintit – era bănățean, din părinți bănățeni, și a evocat adesea orașul tinereții sale – și  pentru că aveam o prietenă, colegă de facultate, care era angajata Muzeului Național al Banatului.

La vremea aceea, în anii ’95-’96, nu exista actualul Muzeu de Artă, ci o secție de artă în structura Muzeului Banatului. Se alesese clădirea destinată găzduirii viitorului muzeu, Palatul Baroc, dar acesta era încă în restaurare. Discuțiile preliminare, care au avut loc la nivel județean, despre intenția de a primi o donație care să cuprindă un număr de lucrări și obiecte aveau în vedere spațiul care să fie afectat acestei donații și completarea ei cu lucrări care să fie împrumutate de la Muzeul Național de Artă al României pentru a se contura mai bine anvergura creației pictorului. Deschiderea festivă a avut un număr impresionant de participanți și i-a urmat un număr mare de vizitatori, care au consacrat timp de vizitare sălilor în care erau expuse peste 90 de lucrări pentru le înțelege mesajul. Am fost martora unor invitații făcute de ghidul care conducea călători în trecere prin Timișoara pentru a nu uita să viziteze orașul și Muzeul Corneliu Baba. Măgulitor.

În atelierul lui Corneliu Baba, alături de pictor și de soția sa, Constanța. Foto: Arhiva personală Maria Muscalu Albani

„Nu putem discuta despre vreo influență în lucrările lui Corneliu Baba”

Cât a fost la Timişoara, a ucenicit pe lângă Julius Podlipny şi Ioachim Miloia, pe atunci director al Muzeului de Artă. Se simte în opera sa influenţa acelei atmosfere?

Nu. Pentru că nu a ucenicit lângă ei. În schimb avea o mare considerație pentru amândoi. Însă nu putem discuta despre vreo influență în lucrările lui Corneliu Baba. Mai degrabă putem face referință la perioada ieșeană, adică relația cu Nicolae Tonitza. Nici acolo nu este vorba însă de o influență, ci de apropierea de o atmosferă, de o atitudine față de gestul pictural. Se discuta acolo teoria artei, a formelor plastice, a tendințelor care se perpetuează de-a lungul secolelor, vizibil sau subtil și independent de maniera proprie fiecărui artist sau școli de artă.

Căror muzee, în afara celui de la Timişoara, le-a mai făcut donaţii?

Eu am continuat misiunea pe care mi-o predase maestrul, așa că Muzeul Colecțiilor și Muzeul Municipiului București au o donație, asemenea și Academia Română, Muzeul de Artă din Craiova, Muzeul Național al Moldovei din Chișinău.

În colecţii private câte lucrări sunt?

Nenumărate. O amintesc pe cea mai recentă și care este legată de expoziția pe care o deschidem la Timișoara anul acesta, în 7 noiembrie, SUN-Collection. Am avut șansa de a descoperi, în zona pieței de artă din România, un tânăr colecționar austriac, interesat de fenomenul artistic contemporan și, în mod cu totul și cu totul surprinzător, de creația pictorului Corneliu Baba. Am descoperit că dragostea lui pentru obiectul achiziționat este dublată de aceeași măsură a dragostei de a împărtăși altora bucuria lui și a familiei lui. Astfel, un număr de lucrări din colecția sa au fost astfel alese să facă parte din actuala panotare.

„Și pentru jurnale, ca și pentru pictură, distanța receptării este obligatorie”

Sunteţi şi îngrijitorul celor patru volume de confesiuni şi jurnale ale lui Corneliu Baba, scrise timp de aproape 60 de ani. Înţeleg că a dorit ca acestea să fie publicate abia după plecarea lui. La mult timp după aceea. De ce?

Este firesc să fie așa. Peste tot în istoria literaturii de tip jurnal este esențială, pentru o înțelegere corectă și de ansamblu a țesăturii interumane și a contextului, necesara distanțare. Și pentru jurnale, ca și pentru pictură, distanța receptării este obligatorie: o pictură mare se privește de la distanță mare.

„Avea delicatețea unui aristocrat”

Cititorului, Jurnalele îi conturează profilul unui om de o mare delicateţe sufletească. Cum l-aţi perceput dumneavoastră pe omul Corneliu Baba, în anii în care aţi lucrat îndeaproape?

Vă pot spune cum era. Deosebit de politicos. Avea delicatețea unui aristocrat, a unei educații care îl făcuse să fie așa în mod natural, de o onestitate imbatabilă și care de multe ori l-a costat. Nu dădea replică sau, dacă trebuia să o facă, replicile luau forma unor portrete șarjate și propoziții ironice.

În atelierul lui Corneliu Baba, alături de pictor și de soția sa, Constanța. Foto: Arhiva personală Maria Muscalu Albani

Dar pe soţia sa, pe care o venera?

Mai mult decât a spus el, ce pot eu spune? Vă invit să îi descoperiți în textul Jurnalelor.

„Era prea pesimist și a fost lăsat în pace”

“Amintirile de atunci sunt tulburi. Trăiam cu toții într-un provizorat și o așteptare penibile. Țara era ocupată de armata străină de la răsărit, nimic nu mai trebuia să amintească trecutul. Se trăsese cu creta linia de demarcație între Est și Vest. Fiecare săptămână transmitea clandestin noi speranțe. Dar americanii n-au venit. Izbucnise în schimb pacea și cu ea războiul rece. Totul intra în normal. Învățai regulile și tehnica demagogiei, a tăcerii, devenit actor în tragi-comedia în care jucai rolul celui obligat să supraviețuiască pentru viața lui și a celor din jur. Se făcea artă, se scria, se critica se condamna. Lagărele, închisorile erau pline de cei ce trebuiau să ispășească păcatele de a nu iubi pe Stalin. Toți trăiam teroarea zilelor negre și mai ales a nopților când dubele strângeau pe cei bifați pentru delicte politice sau sociale. Tremurai ascultând în întuneric și chinuindu-te să ghicești la care casă s-a oprit după ce a trecut de poarta ta… și-ai răsuflat ușurat”, scria Corneliu Baba în ultimul volum de Confesiuni şi Jurnale. La puţină vreme după ce, în 1946, comuniştii au confiscat puterea în România, în 1948, el şi soţia sa au fost arestați pentru legături cu familia unui procuror din vechiul regim, apoi, două luni mai târziu, puşi în libertate. În 1950, fără explicaţii, a fost înlăturat din învăţământ, de la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. În anii ’80, când a început colaborarea dumneavoastră, v-a povestit ceva din trecutul său, ştiaţi de existenţa jurnalelor?

Doar maestrul a fost încarcerat la închisoarea Galata, există și două desene cu acest titlu, Amintiri de la Galata. Motivul a fost că prietenii lor erau suspectați de relații cu legionari. Tatăl doamnei Baba făcea parte din Partidul Național Țărănesc. Știam de existența jurnalelor, dar nu le-am comentat. Mai mult decât a scris în jurnale, nu am discutat.

După anii ‘60 a reuşit însă să se impună în lumea artei din România şi a primit aprobarea plecării în străinătate pentru mai multe expoziţii. Era perioada “demenţei uralelor false şi a minciunii colective”, cum a numit-o. Cu referire la aceeași perioadă scria în Însemnări ale unui pictor din Est: “Era vremea compromisurilor. În lumea artelor plastice şi a literelor tentaţiile succesului politic compromiteau nume marcante. Se plătea scump, mai curând sau mai târziu. Se petrecea ceea ce se petrece în regimurile totalitare”. Cum a reuşit să evite compromisul? A existat un cost pe care Corneliu Baba l-a plătit pentru această “libertate”, măcar numai resimţit interior?

Textul acesta se referă la perioada de după ’46. Dar a fost judecat ca formalist, că tipul lui de pictură influența negativ entuziasmul elevilor lui, că nu înțelege importanța evenimentului intrării în gospodăria colectivă și că, în general, personajele lui nu erau încărcate de „bucuria schimbării”. Era prea pesimist și a fost lăsat în pace. Nu a fost invitat să facă tipul de compromis la care vă referiți. Citiți dosarul CNSAS. Este tema de doctorat a doi tineri specialiști.

În casa pictorului Corneliu Baba au păşit, în anii comunismului, pentru a cumpăra tablouri sau pentru a le fi realizate portrete, români din diaspora, dar şi consuli, ambasadori ai unor state occidentale acreditaţi la Bucureşti. A avut probleme cu Securitatea din acest motiv?

Din dosarul CNSAS nu rezultă chestia asta. Dar vă povestesc altceva. I s-a propus să facă portretul „tovarășului”. Și maestrul a zis „da”, cu condiția ca modelul să pozeze în atelier. Nu era o cerință ostentativă sau de refuz, ci pur și simplu așa picta, cu modelul real în ședințe multiple de pozat. Vedeți exemplele Lucia Sturdza Bulandra, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi și alții. Bineînțeles că după asta, n-a mai insistat nimeni. Există un desen cu portretul lui Ceaușescu, făcut din imaginație, la rugămintea poetului Romulus Vulpescu, care urma să strângă material de la poeți, scriitori, pictori, în vederea editării unui volum cu originale. Nu știu ce s-a ales de această poveste.

Maria Albani și Maestrul Corneliu Baba. Foto: Arhiva personală Maria Muscalu Albani

„Unde va ajunge «masa de scris» (care îi aparţinuse lui Barbu Ştirbey – n.r.) sau comoda papală, care şi ele au aparţinut unei vieţi necunoscute?”, se întreba, la mutarea în casa de pe Aviatorilor 32, spre sfârşitul anilor ’80, Corneliu Baba? Unde au ajuns aceste obiecte, unde au ajuns toate celelalte, cărţile din casa lor? Din câte ştiu, nu există un muzeu, o casă memorială Corneliu Baba.

Masa, dulapul olandez, comoda papală, vioara și câteva volume au făcut parte din actul de donație către Muzeul Colecțiilor București și se află în expunerea permanentă. Sunt multe alte obiecte care își așteaptă locul…

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Publicitate