Margareta Docea, fostă Schannen

Margareta Docea, născută Schannen, în 1942, la Periam, se numără printre cei aproape 44.000 de  oameni din zona de vest şi sud-vest a Românie pe care regimul comunist i-a catalogat drept „foşti moşieri, chiaburi, capitalişti, exploatatori” şi i-a deportat în Bărăgan. În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, a doua zi de Rusalii, militari înarmaţi, sub supravegherea Securităţii, au dat buzna în casa familiei Schannen, ordonându-le să părăsească locuinţa rapid, doar cu ce puteau încărca într-o căruţă: Francisc Shannen – tatăl, Eva Schannen (fostă Hubert) – mama, şi doi copii: Margareta, în vârstă de opt ani şi Francis, de trei săptămâni. Nimeni nu le-a spus unde vor fi duşi.

La 72 de ani de la acel moment, Margareta Docea (fostă Schannen) a acceptat o dureroasă privire în urmă – prin ochii fostei fetiţe de opt ani, Greti – şi un dialog despre tragedia pe care au trăit-o. Deportarea în Bărăgan, de unde s-au întors doar trei, a fost un episod, dar nu singurul. 

 „Au încărcat căruţele şi ne-am îndreptat plângând spre gara din Periam”

Doamnă Margareta Docea, ce vă amintiţi din noaptea de 17 spre 18 iunie 1951? Eraţi copil, aveaţi opt ani atunci.

Aveam opt şi jumătate. Totuşi, îmi amintesc destul de bine ce a fost atunci. Mi-am văzut părinţii foarte agitaţi, mama plângea, dar nu am realizat ce se întâmplă. I-am văzut că încep să împacheteze. Mama plângea şi i-a spus tatălui meu că nu o lasă să meargă în grădină să scoată nişte cartofi, să avem provizii pe drum. Erau doi soldaţi cu baionete şi le-au îndreptat spre ea când a vrut să meargă în grădină. Afară, la stradă, erau aduse două căruţe în care părinţii mei au pus ce au putut, inclusiv o capră. A zis mama: „O luăm pe Mitzi – aşa o chema – să avem lapte la copii”. Pentru fratele meu, care avea trei săptămâni, şi pentru mine. Au încărcat căruţele şi ne-am îndreptat plângând spre gara din Periam. Era deja spre dimineaţă. Ne luaseră ca din oală. Când am ajuns la gară erau vagoanele trase, acolo plin de lume – din Periam au dus foarte multe familii. Am stat nişte ore bune până ne-au urcat în tren. Aşa ne-a găsit o mătuşă de-a mamei mele, al cărei soţ era măcelar, şi care ne-a adus câteva rude de salam să avem pe drum.

A rostit cineva, mama sau tata, întrebarea De ce? după ce autorităţile comuniste au dat buzna peste dumneavoastră în casă, poruncindu-vă să vă pregătiţi de plecare?

Tata, fiind avocat, i-a întrebat ce se întâmplă, de ce trebuie să părăsească locuinţa, unde vor fi duşi atâta timp cât nu au făcut nimănui nimic rău, cât nu au fost implicaţi în politică. Nu a primit niciun răspuns, în afară de „Hai, hai, hai!”, pe ton poruncitor. Asta parcă aud şi acum.

Părinţii erau foarte, foarte marcaţi. Mai ales că deportarea a fost un episod care a venit după altele… În toamna lui 1944, prin septembrie, am fost luaţi de Armata germană şi duşi în Austria, la Pregarten, o localitate lângă Linz. Eu aveam atunci doi ani. Părinţii mi-au povestit mai târziu că de pe strada noastră i-au luat pe toţi cei care au fost nemţi, să ne salveze din calea ruşilor.

A cerut cineva asta?
Nu. Tata nici nu a vrut să plece. Atunci a încercat să se spânzure. L-a găsit mama în ultimul moment, într-un şopron, şi l-a convins să nu o facă. Pentru mine, măcar. El avusese un şoc. Având avere mare, au fost nevoiţi să abandoneze totul. Mai mult, pentru plecare tata pregătise lăzi cu plăpumi, pături, iar unul din vecini, neamţ şi el, a luat o ladă şi a aruncat-o în drum, spunând: „Ce, Stromatz – nume dat de batjocură – vrea să-şi ducă toată averea cu el?”

În Austria am stat câteva luni, la un ceasornicar. Mama a lucrat la un medic care avea şi o herghelie de cai şi care i-a promis că, la întoarcerea acasă, o să-i dea doi cai, la alegere. Şi s-a ţinut de cuvânt. Dar cum tata avea vederea foarte slabă şi nu putea merge noaptea, la întoarcerea în România, în mai 1945, părinţii mei s-au asociat cu o familie din Bulgăruş – familia Jakob, care avea doi băieţi –, rugându-i să ducă ei caii şi căruţa pe timp de noapte, iar tata pe timp de zi. A fost un drum de şase săptămâni. Iar pentru asta tata le-a dat şi unul dintre caii primiţi de la doctor, şi căruţa.

Ce aţi găsit acasă când v-aţi întors din Austria?

Nici cuie în pereţi nu mai erau…

Între timp, părinţii au fost expropiaţi: le-au luat şi casa, şi pământurile. Asta l-a îmbolnăvit pe tata… Am stat la bunicul meu dinspre mamă o vreme, în Satu Mare, lângă Arad, la vreo câţiva kilometri de Periam. Acolo am făcut eu grădiniţa şi clasa I. Cu vreun an sau doi înainte de deportare, tata a reuşit să recupereze casa, adică a reuşit să-i convingă să ne lase să stăm în ea. De fapt, într-o parte a casei mici. Casa mare a fost ocupată, băgaseră două sau trei familii în casa mare, iar în casa mică – o altă familie, a lui nea Gogu, venit de undeva de lângă Feteşti, pe lângă care ne-a înghesuit şi pe noi. Când au plecat, ne-au eliberat nouă casa mică. De acolo ne-au luat în Bărăgan.

Deci, în iunie 1951 părinţii dumneavoastră erau trecuţi deja prin episoade dramatice: plecarea în Austria şi întoarcerea la nimic, exproprierea, imposibilitatea de a locui în casa pe care şi-o construiseră…

Da, pe tata l-au dărâmat complet. În noaptea aia de Rusalii era disperat: „Nu am plătit deja, acum încă odată? De ce?” Nu-şi putea explica…

Cu ce aţi plecat spre Bărăgan?

Cu nişte perne, o dună, nişte cuverturi, nişte preşuri, nişte haine şi mâncare, nu prea multă. Săraci ne-am întors din Austria, mai săraci am plecat în Bărăgan şi încă şi mai săraci ne-am întors de acolo…

Părinţii Margaretei Docea, Eva şi Francisc Schannen, la începutul anilor 1940. Foto: Arhivă Vasile Docea

„O tot întrebam pe mama: Unde mergem? Nu ştia să-mi spună”

Aţi plecat spre Bărăgan toată familia: părinţii, dumneavoastră şi fratele dumneavoastră, nou-născut…

Am mers zile întregi, cu tren de marfă. Îmi mai aduc aminte că mai oprea trenul prin gări şi oameni de la Crucea Roşie dădeau lapte din canistre acolo unde erau copii mici, o căniţă de lapte pentru un copil. Totul, sub paza militarilor.  Am mers mult şi tot o întrebam pe mama: Unde mergem? Nu ştia să-mi spună.

„Mama a trebuit să ţină frâiele în toată perioada deportării”

Ce aţi găsit în Bărăgan, când v-aţi dat jos din tren, vă amintiţi tabloul acela?

Am văzut un şir de căruţe – un şir la care nu-i vedeam capătul – care aşteptau să ne preia. Copil fiind, m-am bucurat că am ajuns, după drumul ăla care mi s-a părut nesfârşit. Pe fratele meu, mama l-a pus într-un sertar, unde îi făcuse un fel de pătuţ – era un dulap frumos, cu trei sertare, primit de la o mătuşă de-a lui tata, pe care l-au luat de acasă, la plecare. Pe drum, însă, sertarul s-a desprins şi Franzi a căzutdin căruţă. Ca prin minune, cu frăţiorul meu nu s-a întâmplat nimic atunci. Am mers câţiva kilometri, până la „destinaţie”. Nu mi-am imaginat că o să ne ducă într-un câmp – o mirişte de trifoi – în care era înfipt un ţăruş pe care era trecut numărul de casă. Numărul a ceea ce trebuia să devină o casă, că atunci nu era nimic acolo. Am rămas sub cerul liber: tata era bolnav, eu, un copil, fratele meu, de trei săptămâni, şi mama, ea a trebuit să ţină frâiele în toată perioada deportării. „Vecini” erau familii din Beregsău, din Săcălaz, din Lenauheim, din Deta. Erau şi basarabeni.

Deci, lăsaţi în plin câmp al Bărăganului, fără casă, fără apă, fără mâncare…

Aşa a început, da. După aia, oamenii au început să-şi facă colibe. A făcut şi tata una, din nişte pari şi în loc de pereţi a a pus cuverturile de pat. Apoi unii s-au apucat să-şi facă bordeie în pământ – asta prima dată. După aia au început să-şi aducă materiale de construcţie şi să ridice nişte colibe. I-au obligat autorităţile care au zis că vine iarna şi că până atunci trebuie să fie gata casele, să nu stea în câmp.

Grija călăului pentru propriile victime…

Da… Un vecin de-al nostru era un medic din Deta. A văzut-o pe mama tot supărată, pe tata neputincios, pe copilaşul de câteva săptămâni şi i-a spus mamei că or să ridice un cort „în centru” unde să fie preparat lapte praf pentru copii şi să vină acolo să lucreze. Aşa, am avut şi noi parte de lapte atunci, în vara aia. Am avut mare noroc cu medicul acesta pentru că, după ce s-a construit dispensarul – că s-a construit şi dispensar, pe lângă alimentară, Miliţie, cooperativă – a chemat-o pe mama să lucreze acolo ca infirmieră, aflând că ea a lucrat şi în Austria, la un medic.

Aţi fost lăsaţi să locuiţi – deşi, în context, a locui este un termen inadecvat – întâi într-o cocină pentru porci, apoi aţi fost mutaţi într-un saivan pentru oi. În cât timp aţi avut o casă acolo, în Bărăgan?

Tata nu a putut să facă o casă, din cauza sănătăţii. Mama s-a plâns la autorităţi că nu îşi pot construi casă şi atunci am fost repartizaţi în cocinile alea de porci – erau nişte clădiri lungi, compartimentate. Într-un compartiment din ăla am stat noi. Pe atunci nu au fost încă folosite, erau construcţii noi. Când au adus porcii, spre toamnă, a trebuit să ne mutăm. Şi ne-am mutat într-un saivan de oi. Acolo s-a îmbolnăvit frăţiorul meu. Într-o zi, mama mi l-a dat în braţe şi mi-a zis că merge până la vecini să ceară nişte petrol pentru lampă sau măcar nişte lumânări. Când s-a întors, cel mic plângea la mine în braţe. Îl tot legănam, îi vorbeam, dar la un moment dat a făcut spume la gură. Am strigat-o pe mama: „Hai să vezi ce face Frantzi!” Nu a ştiut ce are. A fugit la doctor, a venit, dar a fost prea târziu. Ne-a zis că a avut aprindere la plămâni. Avea patru luni; a fost născut în 12 mai 1951. Aşa am rămas trei.

„Umpleam sacii cu bucăţi de scânduri, cu crengi şi le căram. Eu cu tata”

Cum aţi trecut de prima iarnă în Bărăgan?

Greu, tare greu. Noi, ca şi alţii care nu au putut să-şi facă o casă, am primit o locuinţă. La fiecare capăt de sat erau câteva case, vreo şase, le zicea „casele bătrânilor”, în care stăteau două sau trei familii. Noi am fost mutaţi într-o casă pentru două familii. Am stat cu o familie de unguri, familia lui Füser Gabor, cu patru copii.

În iarna aia, îmi amintesc că tata a făcut un cuptor, tare fain, eu l-am pictat. Lemne aduceam în spate. Nu departe de noi era un dig, treceam de el şi era Ialomiţa – unde vara am învăţat să înot, de acolo am băut apă, acolo scăldau caprele, caii –, am trecut apa peste un podeţ şi luam lemne dintr-o pădure. Mai găseam lemne şi pe mal, cum aducea fluxul apei. Umpleam sacii cu bucăţi de scânduri, cu crengi şi le căram. Eu cu tata. Altădată adunam ciulini, făceam snopi şi îi băgam pe foc; ardeau ca benzina, dar nu ţineau căldura. Aşa ne-am încălzit. Cu apa a fost şi mai greu. Nu o puteam aduce, erau ierni foarte grele, cu zăpadă mare, viscolită, aşa că apa de băut o cumpăram. Era un neamţ din Periam, Franzi Baum, care avea cai şi căruţă şi mergea prin sat cu butoiul şi vindea apă: 50 de bani găleata de apă. Când nu puteam să cumpărăm, că nu aveam bani, adunam zăpadă şi o topeam.

Până la sfârşit am rămas în casa aia, cinci ani. Familia ungurului a avut o cameră şi o bucătărie – erau, cum v-am spus, cu patru copii –, iar noi, că am fost trei, am avut numai o cameră. În al doilea an tata a dus crengi de la pădure şi a închis ca un coridor, iar cu suluri făcute din paie şi pământ am umplut între crengi. Deci a făcut ca un fel de antreu, să avem încă o încăpere pe lângă camera aia. Am avut şi un pic de grădină.

Margareta Schannen (prima din dreapta, pe rândul al doilea), la şcoala din Răchitoasa, în 1955. Foto: Arhivă Vasile Docea

La şcoală aţi mers acolo?

Da, am început clasa a treia în Bărăgan; am avut secţie germană unde au predat învăţători şi profesori nemţi, deportaţi şi ei. Învăţătoarea mea pe care am avut-o în clasele a III-a şi a IV-a, a fost din Tomnatic: a fost deportată împreună cu fetiţa ei, Gerlinde. Apoi în clasa a V-a am avut un diriginte care era din Lenauheim, Kühel. Am mai avut un profesor, Schultz, de limba rusă, o profesoară, Martin, verişoară de-a lui tata, profesoară de matematică.

Îmi închipui că aşa au curs toate zilele în tristeţea fără margini a Bărăganului… Care a fost, în toată perioada asta, atitudinea localnicilor faţă de dumneavoastră, deportaţii?

La început s-au ferit de noi, dar după aceea, când au văzut ce gospodari sunt deportaţii – în general, vorbesc –, s-au schimbat. De exemplu, ei au învăţat de la deportaţi cum se pun roşiile pe pari, cum se leagă, la ei erau lăsate să crească pe jos, pe pământ. Sau au învăţat cum se fac snopii. Deci până la urmă ne-au acceptat.

Carnetul de elevă al Margaretei Schannen, 1955. Foto: Arhivă Vasile Docea

„Slujbe şi ore de religie pentru copii se făceau pe ascuns”

Cum erau marile sărbători religioase, Crăciunul, Paştele, la Răchitoasa?

Lângă casa unde am stat noi, era o alta unde au fost trei familii; în camera de la mjiloc a locuit un preot catolic care ţinea slujbe nu numai de sărbători, ci şi duminicile. Ţinea slujba la el în cameră. El făcea şi ore de religie pentru copii, dar pe ascuns, să nu afle Miliţia, primarul.

Şi ortodocşii au făcut din nuiele un fel de baracă şi acolo ţineau sărbătorile. M-am dus şi eu cu mama. De un Crăciun au făcut şi brad, i-au zis ei brad, dar de fapt era făcut din crengi de pom împodobite cu nişte hârtie creponată verde. Dar a fost frumos… Au cântat colinde şi pe mine tare m-a mişcat scena aia. Şi sărbătorile se ţineau pe ascuns, că nu era voie să le ţii.

„Când venea căruţa cu pachete de la gară, fugeam să văd dacă ne strigă numele”

Aţi primit vreun cadou în anii aceia?

Nu. De fapt, nu am primit niciun cadou de când ne-am întors din Austria… De ciocolată nu am ştiut decât mulţi ani mai târziu, când l-am cunoscut pe soţul meu; îmi făcea curte şi venea la mine ori cu o cutie de smochine presate ori cu o ciocolată. În Bărăgan plângeam câteodată şi-i ceream la mama bani să-mi cumpăr bombonele: uneori îmi dădea şi îmi cumpăram de un leu, doi lei, câteva.

M-aţi întrebat dacă am primit vreun cadou în Bărăgan. Da, am primit o dată unul, de ziua mea: o rochiţă frumoasă, de mătase, cu nişte trandafiraşi brodaţi. Atât de dragă mi-a fost încât am păstrat-o până am venit acasă, la Periam. Am tăiat-o după aia şi mi-am făcut o fustiţă, numai să nu pierd materialul. Îmi amintesc că mă bucuram când mai primeam pachete de acasă. Mama avea doi fraţi: unul era mai amărât, era bolnav, soţia lui fusese deportată în Rusia. Celălalt, care nici nu avea copii, ne-a mai trimis pachete. Întotdeauna însă din ele lipseau slănina sau şunca, dulciurile, zahărul. Ajungeau numai morcovii, pătrunjeii, eventual o bucată de săpun, ceapa. Poate vă întrebaţi de unde ştiam ce lipseşte. Pentru că în fiecare pachet, fratele mamei punea şi lista cu tot ce conţinea el. Când venea căruţa cu pachete de la gară, oprea în faţa şcolii, că acolo erau şi Poşta, şi Primăria. În pauză fugeam şi eu acolo, să văd dacă ne strigă numele. Cei din Tomnatic primeau des pachete, le trimiteau şi struguri primeau, de curgea din lăzi zeama. Când auzeam că ne strigă numele, ce bucurie era!… Dar de Crăciun, de Paşte, nu am primit nimic.

„Tare, tare i-am dus dorul bunicului meu, în Bărăgan”

Cu bunicul matern – singurul pe care l-aţi mai avut, înţeleg – aţi ţinut legătura în cei cinci ani?

Nu. Nici nu ştiu cum a aflat că am fost deportaţi… Dar atâta l-am iubit că, în Bărăgan, întruna îi spuneam mamei că aş vrea să mai ajungem măcar o dată acasă, să-l văd.

Acolo nu erau permise vizitele?

Nu. La unii mai veneau, dar pe ascuns. L-am revăzut pe bunicul abia după cinci ani.

V-aţi întors la Periam – obligaţi să vă plătiţi biletul de tren – în aprilie 1956…

Eu am plecat din Bărăgan în aprilie 1956 – eram deja eliberaţi –, cu o rudă îndepărtată de-a noastră din Periam, Karol; avea o soră născută în aceeaşi zi şi acelaşi an cu mine. Vorbise mama cu el, să mă ducă acasă, la Periam, să nu pierd anul şcolar, eram atunci în clasa a VII-a.

Părinţii mei au mai rămas cam vreo lună. Pentru a avea bani de tren, mama a vândut o jachetă de astrahan – o adusese din Austria, iar în Bărăgan tot mi-a spus că o să mi-o dea mie, când cresc… –, o bluză şi un costum cu care a fost îmbrăcată când s-a cununat cu tata.

Am ajuns noaptea. Când am trecut prin halta Aranka (aşa îi zicea la Satu Mare), mi-au zis: „Uite, Greti, acum trecem pe lângă bunicul tău”. Mi-a venit să sar din tren, să fug la el. Dar fiind noapte, am mers la Periam, la nişte verişori, şi m-au dus la bunicul abia a doua zi. Era bolnav, dar aşa s-a bucurat când m-a văzut… Dar eu!… „Otta şi otta”, atâta spuneam. Nu am mai ştiut cum să-l îmbrăţişez. În anul ăla a şi murit, dar mă bucur totuşi că am mai apucat să-l văd, că tare, tare i-am dus dorul.

A fost singurul bunic pe care l-am cunoscut. Şi bunica din partea mamei, şi bunicii din partea lui tata muriseră înainte de a mă naşte eu. Şi un copil de-al lor, fratele tatei, murise: avea 25 de ani şi, venit de la seceriş încălzit, s-a spălat în curte cu apă rece şi a făcut aprindere la plămâni; pe atunci nu erau antibiotice şi s-a prăpădit în câteva zile.

Margareta Schannen şi o mătuşă de-a ei, Grete Hubert, în 1957. Foto: Arhivă Vasile Docea

„Când ne-am întors din Bărăgan nu au mai găsit nimic”

Ce s-a ales de tot ceea ce aţi lăsat la Periam în noaptea aceea de 17 spre 18 iunie 1951?

Nu au mai găsit nimic. Mai aveau dulapul acela cu sertare – din care v-am spus că picase frăţiorul meu, Franzi –, dar era distrus cum l-a tot bătut ploaia în Bărăgan. L-au adus înapoi. Dar din ceea ce a rămas acasă când am plecat noi nu a mai fost nimic. Era a doua oară când pierdeam tot. După venirea din Austria, a fost la fel. Dar atunci i-au mai spus vecinii lui tata că ba la unul, ba la altul din sat e mobilă de-a noastră şi tata s-a dus la Poliţie şi a mai recuperat din ea: două paturi, o masă mare de nuc, extensibilă – aia au dus-o în Bărăgan, dar au vândut-o acolo, să facă bani –, o noptieră şi patru scaune. Atât au mai recuperat din mobila pe care am avut-o în patru camere. Dar când ne-am întors din Bărăgan, cum v-am spus, nu au mai găsit nimic, nimic. Un dulap mare sculptat, cu oglindă, l-a găsit la cinematograf. Dar nu ni l-a mai dat nimeni înapoi.

Aţi mai fost vreodată în Bărăgan, la mormântul fratelui dumneavoastră?

Nu, deşi aş fi vrut… A avut mormânt, dar am aflat că, la un timp după plecarea noastră, nu a mai rămas nimic acolo, nicio urmă, au arat tot, inclusiv cimitirul, crucile… I-am ţinut lui Franzi slujbe de pomenire, la biserica de acasă.

P.S. Potrivit Raportului Final al Comisiei prezidenţiale de condamnare a crimelor comunismului, condusă de Vladimir Tismăneanu, (raport întocmit în 2006), în perioada 1945-1964 au avut loc mai multe valuri de dislocări a populaţiei de inspiraţie stalinistă: „Deportările şi dislocările de populaţii au fost în perioada anilor 1945-1964 o practică politică curentă, care a afectat un număr imens de persoane. Prin ele se viza distrugerea existenţei unor categorii largi de oameni, a unor familii şi comunităţi. De inspiraţie stalinistă, ele au reprezentat forme de violentare, din raţiuni politice, a unor drepturi fundamentale ale oamenilor (dreptul la proprietate, la o viaţă normală, la libertate de mişcare etc). Ele vizau o sporire a controlului asupra societăţii, trebuiau să genereze frică, erau menite să intimideze, să sporească sentimentul insecurităţii, să destructureze comunităţile divizându-le şi polarizându-le prin aplicarea principiului ideologic al luptei de clasă. Toate acestea au reprezentat arme eficiente pentru a duce populaţia la supunere şi tăcere, pentru a grăbi la sate procesul de colectivizare şi de trecere a proprietăţii individuale în mâinile statului.”

Printre aceste acţiuni de dislocare a populaţiei s-a numărat şi deportarea în Bărăgan, făcută în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, şi care a vizat „«foştii moşieri, chiaburi, capitalişti, exploatatori» luaţi în evidenţă şi supuşi unor acţiuni de verificare în scopul punerii sub urmărire a celor care în ochii organelor de securitate erau consideraţi «duşmănoşi»”. Vizată de deportare a fost zona de vest şi sud-vest a României aflată la o distanţă de până la 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia, de la fostul raion Sânnicolau Mare (Timiş) până la Vânju Mare (Mehedinţi) şi Pleniţa (Dolj).

„Atunci când se transmit instrucţiuni pentru cum să acţioneze colectivele din comune în vederea ridicării celor ce vor fi deportaţi se vorbeşte de «operaţiunea de curăţire a comunelor de elemente duşmănoase», iar în Raportul asupra operaţiunii de evacuare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră cu Iugoslavia se vorbeşte de cei mai înverşunaţi duşmani ai regimului – titoiştii şi chiaburii”, se mai arată în Raportul Final.

Pentru acţiunea din noaptea de 17 spre 18 iunie 1951 au fost folosiţi 20.271 de militari dintre care 10.229 au fost folosiţi pentru evacuarea şi transportarea celor ridicaţi, iar ceilalţi la blocarea frontierei cu Iugoslavia.

Localităţile construite de deportaţi în Bărăgan sunt Viişora, Olaru, Dâlga, Fundata, Dropia, Pelican, Ezeru, în regiunea Bucureşti: Salcâmi, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Valea Viilor, Lăteşti, în regiunea Constanţa; Măzăreni, Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumuşiţa, Rubla (Valea Călmăţuiului) în regiunea Galaţi. Timp de cinci ani aceste localităţi au funcţionat după modelul unor lagăre de muncă: niciun deportat nu a avut voie să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.