Ioan T. Morar: „Sunt autoexilat, dar nu am întors spatele României şi nu am trântit uşa”

De mai mult de șapte ani, Ioan T. Morar, fost jurnalist, fost diplomat, a dispărut de pe radarul public în România. Pentru că s-a autoexilat în Franța, dar, dă asigurări, nu a întors spatele României. Zilele acestea s-a întors în țară pentru a-și lansa o carte, Șapte ani în Provence, un jurnal despre primii șapte trăiți în sudul Franței.

L-am invitat la un dialog despre exilul pe care și l-a impus, despre motivul pentru care a luat această decizie, despre cărțile lui, trei în ultimii șapte ani, despre romanele pe care le are în plan – pentru că, mărturisește, acum trăiește pentru scris –, despre ziua perfectă în micul oraș marin La Ciotat, despre destin. Dar au fost, pe timpul interviului, și priviri spre România, de care nu s-a rupt și de unde nu a plecat trântind ușa. „Îmi doresc tot ce am. Sunt fericit”, spune Ioan T. Morar.

 

„Trăiesc pentru scris”

CV Ioan T. Morar

 

Ioan T. Morar (născut în 13 aprilie 1956,  la Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981 Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia Română-Franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor la Liceul „Textila”, din Lugoj.

 

Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru.

 

După 1989 lucrează la Cuvântul şi Alianţa Civică.

 

În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie.

 

Este membru fondator al Academiei Caţavencu. În perioada 2004-2009 este şi senior editor la Cotidianul.

 

A realizat emisiuni de televiziune, activând, pînă în 1996, în grupul Divertis.

 

Între 2010 şi 2012 este consul general la Marsilia.

 

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, este autorul volumelor de versuri „Vară indiană” (1984, care a obţinut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor), „Fumul şi spada” (1989), „Şovăiala” (2000, Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor), „Neruşinarea” (2003) şi „Paloarea” (2010). Poeziile sale sunt traduse în mai multe limbi, în antologii şi reviste culturale. De asemenea, a scris romanele „Lindenfeld” (2005, 2006, 2013, care a primit Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), „Cartea de la capătul lumii” (2007, 2015), „Negru şi Roşu” (2013, roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară; tradus în spaniolă de Joaquín Garrigós Bueno – Ediciones Xorki, 2016), „Sărbătoarea corturilor” (2016, roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2016” acordat de revista România literară; Premiul pentru Proză acordat de Uniunea Scriitorilor) şi „Şapte ani în Provence”.

 

Ioan T. Morar s-a stabilit în localitatea provensală La Ciotat, în 2011.

 

(Sursă CV: Editura Polirom)

Iată-vă, domnule Ioan T. Morar, acasă, în România, după aducându-ne o carte, Șapte ani în Provence. Un jurnal despre primii șapte pe care i-aţi trăit în sudul Franței.

Cartea are şi o latură de jurnal, da, aveţi dreptate, dar şi o latură de incursiune culturală, de însemnări. De fapt, aş putea spune că e un roman documentar al celor mai recenţi şapte ani ai mei. E o carte alcătuită din articolele publicate în Orizont, dar articole care au fost scrise din start pentru a face o carte. Am pornit la construcţia acestei cărţi, cu Mircea Mihăieş. Volumul se comportă – sper – nu ca o colecţie de articole, ci ca o carte bine structurată pe câteva teme.

 

Experienţa „exilului” în zona Coastei de Azur, deci.

Este un exil autoimpus. Şi, ca să fiu riguros, nu pe Coasta de Azur, care e de-a dreapta Toulonului, ci în Provenţa, în stânga Toulonului, spre Marsilia şi Camargue.

 

Nu aţi mai vrut să vă întoarceţi în ţară? Sau aţi vrut să rămâneţi în Franţa? Care e unghiul corect de abordare?

Am decis, eu şi soţia mea, să rămânem în Franţa ca să fiu ceea ce-mi doream dintotdeauna: scriitor fără obligaţii gazetăreşti sau de altă natură. Doar scriitor. Dacă mă întorceam în România, după scurta mea experienţă diplomatico-administrativă de la Marsilia, aş fi reintrat în malaxorul presei, care mi-a tulburat destul metabolismul. Ca să vorbesc precum în piaţă, mi-am paradit sănătatea luptând şi spunând adevărul.

 

Adică, aţi pus mult prea mult suflet în ceea ce aţi făcut…

Da. Apoi, după îndelungii ani de stres din presă, m-am consumat din cauza a ceea ce se întâmplase atunci, în 2012, când am fost schimbat tocmai când pornisem nişte proiecte de imagine a României în sudul Franţei. Am rămas o perioadă, de probă, la Nîmes, acolo unde am scris un roman, Negru şi roşu. Când am luat decizia să rămânem de tot, ne-am mutat în La Ciotat şi am mai scris încă unul, deci pot spune că trăiesc pentru scris.

Sunt autoexilat, dar, iată-mă, vin în România. Nu am întors spatele şi nu am trântit uşa, scriu pentru cititorii români. Dar nu sunt un exilat.

 

Ar fi trebuit să menţionez eu ghilimelele de prima dată când am adus în discuţie cuvântul exil.

Într-o formulare de consulat, aş spune: „Sunt cetăţean român cu domiciliul în străinătate”. Nu am cetăţenie franceză, pentru că, fiind în UE, pot să mă stabilesc unde vreau. Singurul meu act franţuzesc este carnetul de şofer, pe care l-am refăcut acolo; nu m-am prezentat la niciun ghişeu, am trimis totul prin poştă şi am primit carnetul acasă – semn că lucrurile pot funcţiona şi aşa.

 

De ce aţi ales acea zonă a Franţei, şi nu o alta? Şi de ce Franţa, şi nu altă ţară?

Cunoşteam zona, pentru că am fost consul general în Marsilia. Sunt filo-francez. Vorbesc franceza, pentru că am terminat Filologie, Româno-Franceză. Frecventez literatura franceză, cultura franceză. Şi atunci, dacă nu era Franţa, ce era? Belgia? Sau o parte din Elveţia? Sau Quebec? Iar sudul l-am ales din raţiuni de climă, perfectă pentru problemele mele de sănătate.

„Dacă toată viaţa îţi propui lucruri pe care, sigur, nu le vei atinge, vei termina zilele frustrat, amărât”

Mi-a plăcut ce aţi afirmat într-un interviu recent: „Îmi doresc tot ce am. Sunt fericit”. Ce vă aduce această stare de bine interior?

Ăsta este de fapt un vers al meu (râde), dar l-am citat într-un interviu. Dacă toată viaţa îţi propui lucruri pe care, sigur, nu le vei atinge, vei termina zilele frustrat, amărât, oţetit. Şi atunci mi-am spus: „Ia să văd ce am. Am o familie minunată. Am câteva cărţi pe care le-am scris. Am o carieră de jurnalist pentru care nu roşesc. Am un trecut fără pete pînă în 1989. Toate astea mi le-am dorit, le am şi continui să le doresc şi după ce le am”.

„Cred în destin şi cred în Dumnezeu, ceea ce oamenii se feresc să spună deschis în Franţa laică”

Dacă vă întreba cineva, acum şapte ani, cum arată sau ar trebui să arate fericirea, ce aţi fi răspuns?

Visul meu cu Franţa e mai vechi: am visat ca, la pensie, să mă stabilesc în Franţa, în sud – asta, în speranţa că aş fi luat o pensie extraordinară, care să îmi permită acest lucru. Visul acesta s-a realizat altfel decât îmi imaginam eu. Dacă un singur lucru nu e întâmplător, înseamnă că nimic nu e întâmplător.

Acum, privind harta destinului meu, îmi dau seama că nu am înţeles multe dintre mişcări, dintre convulsiile vieţii mele atunci şi văd că ele sunt perfect coerente cu punctul în care am ajuns. Vă dau un exemplu: în 1981, când am terminat Filologia, la Timişoara, mi-aş fi dorit foarte mult să rămân în oraş, erau şapte posturi, dar atunci s-a luat decizia închiderii oraşelor mari şi am avut de ales între două şcoli din Lugoj: o şcoală generală şi un liceu. Am ales liceul, pentru cineva mi-a spus că e mai aproape de gară; nu era, acel cineva mi-a zis asta pentru că era profesor la Liceul Textil şi şi-a spus să mai vină şi un bărbat acolo. (Râde.) Am fost convins că nu voi sta acolo nici un an, dar am stat cinci, pentru că, după trei ani, a venit acolo şi cea care avea să devină soţia mea. Pot spune, deci – sigur, glumind – că Elena Ceauşescu a închis oraşele mari, pentru ca eu să-mi întâlnesc soţia. (Râde.)

 

Deci, credeţi în destin.

Da, da, da, cred în destin şi cred în Dumnezeu, ceea ce oamenii se feresc să spună deschis în Franţa laică. Mai ales acum, îmi este clar destinul, când îl văd desenându-se în spatele meu. Dar destin cu posibilitatea alegerii în momentele-cheie.

„Plimbarea cu soția mea, pe malul mării, este cel mai plăcut moment al zilei”

Cum arată o zi perfectă de-a dumneavoastră în La Ciotat?

Începe cu o cafea, cu uitatul pe geam – nu văd marea, e după colţ, am 120 de paşi până să o văd, dar văd Mediateca –, şi cu constatarea că e soare. Fac o paranteză: Mediateca „Simone Veil”. Simone Veil a fost un ministru care a luptat pentru emanciparea femeilor, în Franţa, şi care e legată de La Ciotat prin faptul că tatăl ei a administrat Palatul „Lumière”, al familiei Lumière, l-a transformat într-un hotel de lux, dar acesta a dat faliment, şi între timp, tatăl lui Simone Veil a fost dus în lagăr. Deci, de cum mă uit pe geam, mă conectez cu istoria acestei localităţi. Închid paranteza. Şi mă întorc la ziua perfectă, care continuă cu mersul la boulangerie, pentru bagheta zilnică (David, fiul meu, mi-a spus că recunoşti localnicii prin aceea că au în mână o singură baghetă. Asta era la început cînd eu cumpăram două, să fie şi pentru a doua zi, deh, ca românul care a prins cozile la pâine… Apoi mă plimb – trebuie doar să mă decid dacă o iau în stânga sau în dreapta pe malul mării –, fac cinci kilometri, iar după-amiaza încă vreo trei, împreună cu soţia mea, de data asta. Această plimbare în doi este cel mai plăcut moment al zilei. Apoi citesc, scriu, mă uit pe internet, răspund la scrisori, vorbesc cu diverşi oameni şi, în general, am câte o acţiune în perspectivă, în care să mă implic. În 1 iunie, de exemplu, avem în La Ciotat un festival provensal, Fest Aqui, festivalul limbilor latine (pentru că e o luptă pentru emamciparea provensalei), iar noi, cu asociaţia de Prietenie Franco-Română, avem un stand dedicat limbii române, evident. Apoi, în 26 iunie, am o întâlnire la Clubul Lions, unde voi vorbi despre centenar. Apoi, în toamnă avem un eveniment cu scriitorii români din Provence. Mi-a zis un prieten, mai demult, apropo de asta: „Dacă nu îţi faci nişte proiecte, viaţa ţi se ofileşte.” Aşa că am mereu în faţă câte ceva, mă amăgesc şi mă motivez.

 

Că aminteaţi de fraţii Lumière, la cinematograf aţi fost?

Da, la Eden Theatre, unde a fost proiectat primul lor film, Sosirea unui tren în gara La Ciotat, de altfel, primul film din istoria cinematografiei. Când am ajuns noi în La Ciotat, cinematograful era o ruină, acum este reabilitat, e un loc istoric în care se mai fac şi alte acţiuni culturale, altele decât proiecţiile de filme. Am mers şi la Palatul „Lumière”, care se vizitează doar o singură zi pe an, de Ziua Patrimoniului. Acolo am văzut ceva ciudat, despre care vorbesc şi în carte: bătrânul Antoine Lumière, tatăl fraţilor, era pictor, nu foarte cunoscut, un pictor prin ambiţie şi un pic de vocaţie, şi a făcut trei ateliere: unul pentru lumina de dimineaţă, unul pentru cea de prânz şi unul pentru cea de seară. Şi tot în Palat este salonul în care au fost proiectate pentru prima dată, gratuit, nişte filme ale casei Lumière. La Teatrul Eden, a avut loc prima proiecţie pe bani.

 

Dar dumneavoastră lumina din care moment al zilei vă place mai mult în La Ciotat?

Îmi place dimineaţa, pe la ora 11, şi pe la ora 5 după-amiaza, e o lumină extraordinară. Am pus poze pe Twitter şi mulţi mi-au spus că li se pare ireal. (Îmi arată şi mie pozele. În toate, ceea ce îţi captează prima dată atenţia este albastrul ireal şi al cerului, şi al mării.)

 

Un paradis pământean.

Daaaa.

 

Dar dacă e să-l comparaţi cu cel din Noua Caledonie, care v-a inspirat pentru o altă carte…

Îmi aduce aminte şi La Ciotat de locurile acestea, dar Noua Caledonie e, categoric, Paradisul pe pământ. Însă acolo nu aş fi putut să stau pentru că e prea departe. Se fac 26 de ore de zbor de la Bucureşti.

„Acum am vreo trei romane în plan”

În ultimii ani aţi scris o carte de reportaje din Pacificul de Sud, un roman plasat în zona spirituală, a credinţei, a soartei, o carte-jurnal. Nu tânjiţi după scriitura de presă, scriitura aia ironic-caustică pe care aţi făcut-o atât de bine, ani de zile, la Academia Caţavencu?

Mai scriu şi poezie. Am încercat o vreme să continui pe un blog, dar după aceea m-am cam oprit. Îi las şi pe alţii să scrie. Din păcate, au rămas puţini jurnalişti pasionaţi în România. Dacă, însă, aş fi nevoit să revin şi să mă replasez în presă, nu m-aş reacomoda greu. Cred că nu m-am ofilit. Sper. Rămâne să spună alţii dacă mai am un pic de vervă în scris.

Acum am vreo trei romane în plan, nici nu ştiu care e prioritar. Unul dintre ele se întâmplă în Noua Caledonie. Dacă în Lindenfeld m-am ocupat de minoritatea germană, în Negru şi Roşu, de problema minorităţii ţiganilor, iar în Sărbătoarea corturilor, de minoritatea neo-protestantă, aici ar fi un roman militant-feministm pornind de la un personaj care m-a impresionat foarte mult. E vorba despre prima femeie din Melanezia care a învăţat limba franceză. Era fiica unui şef de trib, care a şi contribuit la creştinarea tribului. S-a căsătorit cu cel care urma să fie şef de trib, dar toată lumea îi spunea „Regina Ortansa” şi o considera adevărata conducătoare a tribului. Când a murit soţul ei, a încercat să se mărite cu următorul; care, în „organigrama” tribului, avea să fie şef, dar nu a avut succes, următorul a fugit. A fost şi un mic război civil pe insula aia, unde au venit cei din Comuna din Paris; a fost, să zic aşa, închisoare în Paradis. Această femeie şi-a sfârşit viaţa în călugărie. Marele pariu ar fi dacă aş putea scrie cartea la persoana întâi, din perspectiva acelei femei. În Noua Caledonie s-au ciocnit nişte civilizaţii, au fost santalieri, care colecţionau uleiul de santal, piraţi, călugări catolici, misionari, protestanţi, toată lumea aia care încerca să reformuleze lumea veche, a triburilor. Trecerea de la lumea credinţelor păgâne la cea creştină s-a făcut cu nişte concesii din partea celor de acolo. Bisericile şi templele din Noua Caledonie nu seamănă cu cele din Europa, pentru că acolo nu a fost o presiune a tradiţiei construcţiei. Acolo, bisericile sunt, parcă, de pe altă lume.

„Ziare românești pe care le citeam în mod frecvent au devenit nefrecventabile”

Revenind la presă. Mai citiţi ziarele din România?

Ziare pe care le citeam în mod frecvent au devenit nefrecventabile; nu vreau să dau nume. Din presa centrală mai citesc vreo două ziare, dintre care unul, pentru horoscop.

 

Dacă ar fi să faceţi un portret al presei actuale din România, cum ar arăta?

Şchioapătă, este ofilită, nu mai vede bine, a avut un transplant de inimă – o inimă străină, care nu îşi găseşte locul în noul organism –, îi tremură mâna când scrie şi nu-şi mai aminteşte trecutul. Sau îl reinventează după cum îi convine patronului.

Definitiv e un cuvânt pe care mi-e teamă să-l folosesc”

Mi-aduc aminte de o secvenţă: dumneavoastră, în uniformă de pionier, cântând cu echipa Caţavencilor, despre România anului 2020, o reinterpretare a unui cântec pionieresc. Şi cântaţi acolo: „Noi de-acum în zece ani vom rămâne tot fazani/ O ţară-ntreagă va zbura./ Spre un viitor din urmă /Pe care l-am trăit deja”. Şi încheiaţi referindu-vă la „fazanii” „antrenaţi să mai aştepte vreo zece ani”. Aproape că au trecut cei zece ani previzionaţi, dar…

Înseamnă că profeţia noastră nu a fost bună. E ca în cazul lui Brucan care a spus că, în 20 de ani, românii vor învăţa ce e democraţia, iar atunci toată lumea s-a revoltat. Sunt, iată, acuşi 30 de ani. Poate ne trebuie 40 ani; aceştia sunt durata rătăcirii poporului lui Israel prin pustiu. De ce au rătăcit? Pentru a ajunge în ţara promisă cu oameni născuţi în libertate.

 

Cum i-aţi descrie România actuală unui prieten din Franţa, de exemplu, care v-ar ruga să-i explicaţi succint ce se întâmplă aici?

Lucrul cu care aş începe ar fi: „Uită-te, noi, românii, aşa cum spun unii că suntem intoleranţi, când suntem la vot, ne schimbăm, şi am ales un preşedinte neamţ. Vă imaginaţi în Franţa o situaţie similară?”

Aşa cum nici eu nu înţeleg absolut toate subtilităţile, toate dedesubturile politicii franceze – şi-s mulţumit că nu le înţeleg – cred că nici pe ei nu i-ar interesa acest aspect referitor la România. Discuţiile mele cu ei merg înspre cultură. Vorbesc despre Eugène Ionesco, despre faptul că Marcel Proust, de pildă, bea un vin din România, despre Emmanuel de Martonne, un geograf care a trasat graniţele României, în 1918; (are şi o stradă care îi poartă numele, la Timişoara. Avea două doctorate, în Geografie Litere şi Geografie Ştiinţe, despre Carpaţi. A iubit foarte mult România şi a trasat frontierele foarte generos, aş spune, astfel că Aradul este în România, iar eu sunt român. Aşa mi-am şi început un discurs în Franţa: „Sunt român datorită unui francez” şi le-am spus apoi această poveste.)

Nu pot fi acuzat că nu am privit lucrurile în faţă, că nu le-am spus apoi cu toată fermitatea, că nu am luptat pentru adevăr – ca jurnalist, am avut 20 de procese de calomnie, pe care le-am câştigat, pe ultimul, inclusiv la CEDO –, dar nici nu vreau să-i otrăvesc pe francezii care iubesc România şi o fac din diverse motive: unii au copii înfiaţi din România, alţii au copii la studii aici, alţii au fost în tinereţe în România. Şi atunci nu vreau să le pun în faţă o perdea de mizerie.

Nu-i o laşitate să duc discuţia spre lucruri pozitive, spre ceea ce pot face ei în România, pentru că ei nu vin să trăiască în România şi să înţeleagă politica de aici.

 

V-aţi mai întoarce definitiv în România?

Definitiv e un cuvânt pe care mi-e teamă să-l folosesc, la vârsta asta. Nu mă mai întorc. Sunt, însă, şi alte raţiuni pentru care nu o fac, nu doar cea că îmi doresc să scriu. Nu mă mai întorc, şi pentru că vreau să trăiesc mai mult.

 

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS