Foto: Arhivă personală Florin Toma

De vreo 15 ani – pe lângă romane, nuvele și eseuri –, Florin Toma scrie și cronică de artă. Dar o face într-un mod inedit, îmbinând-o cu literatura, astfel că aceste cronici depășesc zona de interes a unui public de nișă, captând și interesul profanilor. A avut apoi inspirația de a prinde o parte dintre cronici, aproape 100, în ceea ce s-ar putea numi o expoziție livrescă: Tablouri văzute dintr-o parte.

L-am invitat pe Florin Toma la un dialog despre aceste Tablouri văzute dintr-o parte și efectul acestei tehnici a privirii piezișe asupra lor, despre pictori pe care și-ar fi dorit să-i întâlnească și despre care ar fi vrut să scrie, despre un „depozit de bătrâni” și o „colecție de vise”. Iar pentru că are și o mare doză de atenţie la ceea ce e în jurul său, de apetit pentru implicare civică, de umor și sarcasm, am vorbit și despre România privită dintr-o parte și tablouri de politicieni văzute din faţă, despre motivul pentru care ar lansa azi o carte împreună cu o bucată de slănină, dar și despre transformarea spiritului critic, a sarcasmului și a ironiei în lehamite, chiar și la cei care, cum spune, la un moment dat înțepau scorpionește cu poftă.

„Textele mele sunt fișe de observații somato-psihice despre artiști și arta lor”

CV Florin Toma

Florin Toma, absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este scriitor de romane și nuvele. Este, de asemenea, autorul cronicii plastice de la Viața Românească, revistă editată de Uniunea Scriitorilor – al cărei membru este din 1990 –, dar și editorialist la Evenimentul zilei, unde scrie, zilnic, o tabletă pentru rubrica Alice în țara neterminată. Are colaborări şi cu Radio România Cultural, la rubrica Arte frumoase, realizată de Aurelia Mocanu.

Celelalte volume care poartă semnătura lui Florin Toma sunt Petru Comarnescu – Kalokagathon, carte a cărei ediţie a îngrijit-o alături de acad. prof. dr. Dan Grigorescu (Editura Eminescu, 1985), Peisaj cu fluturi noaptea (Cartea Românească, 1986), volumul de interviuri O mie nouă sute nouăzeci şi doi. Sisteme de supravieţuire (Mediaprint, 1992), Incontinentul româno-american (Amgrin, Montreal, 1998), Moştenirea Familiei Bildungsroman (Cartea Românească, 1995), Oraşul jumătăţilor de înger (Cartea Românească, 2010), Ca la vecinul bine temperat (Brumar, 2013),  Tabloluri văzute dintr-o parte (AdPrint, 2016), Depozitul de bătrâni (Brumar, 2019), Colecționarul de vise (Junimea, 2021) și Tabloluri văzute dintr-o parte – volumul II (Brumar, 2022).

Florin, am răspuns cu bucurie invitaţiei tale de a participa la partea a doua, să spun aşa, a expoziţiei de Tablouri văzute dintr-o parte. Ai, din nou, o galerie de artişti de primă mână în colecţie. Îţi mărturisesc că eseurile acestea captează şi interesul profanilor, pentru că îmbină cronica de artă cu literatura, o literatură de bună calitate. Şi mai au un merit: incită la căutarea de noi informaţii referitoare la artiştii despre care ai scris, trezesc interesul de ale vedea operele în expoziţii. De ce, după mai mult de 100 de cronici de artă, scrise în ultimii 15 ani, încă îţi refuzi titlul de cronicar de artă, preferând să te prezinţi ca „admirator al artelor plastice”. Sau preferi „scafandru cubist”, cum te-a numit Marcel Tolcea?

Dragă Melania, problema cu aceste texte nu este legată de ceea ce sunt eu – sigur că bine ar fi să fiu doar ceea ce sunt cu adevărat, iar nu ceea ce cred eu, în trufia mea că pot fi, pentru că, nu-ți fie frică, nu e niciun pericol, toți avem mica noastră rezervă de făloșenie, pe care o scoatem atunci când lumea nu ne mai e chiar așa de dragă; de-un paregzamplu, eu nu dețin zăcăminte de orgolii durabile, n-am decât vanități de-o zi! – deci, adevărata problemă e dacă judecățile exprimate acolo, în aceste texte, rezistă. Dacă nu cumva ele se vor fărâma în malaxorul timpului, dovedindu-se că, precum se spune în franceză, „n’en vaut pas la chandelle”. Știi, în timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea, teatrele erau luminate de lumânări și, pentru că alea indigene scoteau un fum al naibii de înecăcios, au fost importate din Turcia lumânări din spermanțet (substanță grasă ce se obține din craniul de cașalot – Physeter macrocephalus), parfumate ca lumea, cu mosc, cu ambră, cu santal,care erau, într-adevăr, foarte scumpe, dar avantajul era că nu fumegau prea tare. Fiind, așadar, așa de scumpe, e de la sine înțeles că nu era rentabil să ardă două lumânări în aceeași seară, la o singură reprezentație. Era, cum ar veni, spectacolul și lumânarea. De aceea, înainte de a fi acceptată o piesă de teatru, piesa era recitată, cum ar veni, „la rece”, exact pe durata arderii unei singure „chandelle”. Dacă ea nu se termina până la „mucul” lumânării, piesa era respinsă, motivația fiind că „jocul nu merită lumânarea” (n`en vaut pas la chandelle). Această expresie a trecut în vocabularul curent și înseamnă că ceva nu merită efortul, cu alte cuvinte, dezavantajele depășesc avantajele.

Textele mele – indiferent cum m-aș numi, admirator al artelor plastice sau scafandru cubist (apud Marcel Tolcea) – sunt fișe de observații somato-psihice despre artiști și arta lor, care sunt completate de un fel de medic specialist în boli de ficțiune. Adică, un biet ficționar de pripas, în elita asta scrobită, cu aere de genialitate, cu ochii dați peste cap, cu bască așezată pe-o ureche și la gât cu o lavalieră mai grațioasă decât o coapsă de-a lui Kiki de Montparnasse sau o voltă lubrică de-a distinsei La Goulue. Firește că exagerez. Dar să știi că lumea asta, dacă te simte cumva vulnerabil, adică dacă nu ești sensibil, nu trăiești înlăuntrul ei și nu empatizezi constant, te ejectează numaidecât. Te aruncă de nu te vezi. Și îți trebuie multă răbdare, până să te bage în seamă, să-ți spună: „A`-ncoa!” și să te lase să te apropii de ea.

Este vreun pictor despre ale cărui tablouri ţi-ai fi dorit să scrii şi nu ai făcut-o?

Ooo, da, o grămadă. Îmi vin în cap alde Boticelli, Verocchio, Moucha, Leonardo, Dali, Tizian, Michelangelo, Seurat (Que Seurat sera!!…), El Greco sau Magritte, în fine, mulți alții – pe aceștia i-am luat la întâmplare – despre care nu pot scrie. Și, în felul ăsta, ți-am răspuns și la următoarea întrebare (am tras cu ochiul, ce să fac, nu mă pot abține, totul mă duce la oportunitatea privirii… ți-am luat-o înainte!), ce reia o observație de-a mea mai veche, făcută probabil când eram foarte trist. Scriam atunci: „Au existat în aria preţuirii mele artişti (nu mulţi!) care mi s-au părut pur şi simplu de neatins. Nu inegalabili, ci intangibili!”. Uite, de pildă, de curând, l-am scos din acest recipient pe Gustav Klimt. Am fost câteva zile la Viena și l-am urmărit sălbatic, de fapt, pur și simplu l-am vânat, venisem deja cu un parapon pe el sau, cum se spune, cu capsa pusă. Și i-am luat urma ca un copoi, umblând din muzeu în muzeu, de la Albertina, la Leopold și de la Belvedere, la Secessionsgebäude de pe Friedrichstrasse 12, ori la Klimt Villa. Până atunci, el, ca și altă „constantă”, Egon Schiele, era pentru mine doar o succesiune de reprezentări, de fulgurații ilustrative (Sărutul, de pildă, îl am imprimat până și pe cana mea din care beau zilnic tona de cafea!), niște convenții vizuale fără nicio corelație fizică. Îți dai seama, deci, cât de copleșit am fost, ce emoție m-a călcat în picioare, atunci când, la Palatul Belvedere, am văzut de-adevăratealea tabloul de 1,8m x 1,8m, ba, m-am apropiat și, ca un lacom ce eram, am fotografiat în prim-plan textura pânzei și strălucirea eclatantă a foiței de aur. Interesant este că, dacă te uiți cu atenție la tablou, eroii din Der Kuss stau pe un covor de verdeață bine delimitat, ce pare că chiar curge din ei, ca un izvor de apă vie. Șuvoiul magic este încărcat cu o sumedenie de floricele aproape insesizabile, roșii, albe, mov. Ei bine, același covor magic ca un cer (ce mi-a amintit pe loc de poezia Incertitudine, în care descoperim una dintre cele mai fabuloase imagini din poetica românească, pe care numai mintea genială a lui Arghezi putea s-o izvodească: Îmi atârnă la fereastră / Iarba cerului albastră!!) l-am regăsit în curtea Villei Klimt, din Feldmühlgasse 11, acolo unde s-a aflat atelierul său. Absolut identic. Sub soarele blând al unei amieze de aprilie, senzația a fost răvășitoare. Ca un seism. Iar reacția pe care am avut-o când am pășit pe acel covor fermecat a fost că am comis un sacrilegiu.

Așadar, dragă Melania, tuturor celor amintiți mai sus, ca și multor altor atâția intangibili, cărora sigur că le transmit un salut fierbinte, trebuie să le iau urma odată și-odată. Să pun mâna pe ei… și să urlu: Este!

A vreo barieră între tine și vreun artist după ce i-ai privit pieziş tablourile, după ce ai scris despre el, după ce l-ai cunoscut? Elisabeth Ochsenfeld – al cărei portret se regăseşte în această galerie a ta – spune că, din momentul în care îţi îndrepţi atenţia spre un artist, acesta îţi devine prieten.

Nu, nicidecum, nu mai sunt opreliști! Mă ajută aceeași empatie de care ți-am vorbit mai devreme. Un artist este o „rană vie” a lumii, un defect rarisim al naturii, un viraj ontic extrem de periculos (și, în același timp, pe care nu și-l poate permite oricine). Artistul nu e om. El e un Dumnezeu. N-are vârstă. E unic. N-are neamuri, n-are rubedenii. Are doar niște intermediari (niște interpuși, un fel de go-between, dintre care, însă, din păcate, unii nu sunt de ispravă!). Apoi, la fel ca și Dumnezeu, artistul nu are CV. N-are decât un prăpădit de weltanschauung. O concepție în tușă personală despre lume și viață. Despre oameni, ființe, pietre și flori, despre lucruri diverse (de la utile amare la futile dulci), despre spicul de grâu și despre pâine, despre femeie și iubire, despre naștere și moarte (care, vorba lui George Santayana, nu pot fi remediate, de aceea, trebuie să ne bucurăm de ceea ce le desparte), despre Frumos și Urât, despre clipă și eternitate… Despre tot ce respiră magie, forță și speranță. De aceea, prietena mea, Lili (Elisabeth Ochsenfeld – n.r.), a simțit imediat fluidul narcotizant al privirii care a transformat-o în dublul meu.

„M-aș duce și prin sindicat într-o stațiune de o tihnă, numai să aud și eu odată cum sună liniștea aia inaudibilă”

Publici cărţi, ţii cronică de artă, eşti activ în social-media, ai un ritm al scrisului de invidiat. Pari a nu fi fost afectat emoţional de pandemia care ne-a destabilizat interior pe mulţi dintre noi, deşi tu ai trecut şi prin boală. Cum ai reuşit să-ţi păstrezi tihna de a scrie, în ciuda acestor factori de stres ce au generat stări de irascibilitate şi angoasă comunitare?

Draga mea, mă răsfeți îngrozitor. N-am niciun contract cu celebritatea unor mari condeieri ai lumii, adică vreau să spun că nu dispun de niciun ritm vrăjit al scrisului, de genul nulla dies sine linea, ba, dimpotrivă, compun greu, scriu gestant și termin rar. Altminteri, sunt un maestru al începuturilor. Dacă ai ști câte dintre ele stau grămadă (ca norii din Iarna pe uliță a lui Coșbuc, care s-au răzbunat la apus… peste sat!), așteptând să fie completate cu „Conținut” și „Încheiere” și să se strecoare într-o altă carte!… Și tot astfel, până la adânci bătrâneți, cu speranța că azi așa, mâine altminteri, poimâine tot așa. Cât despre tihnă, Dumnezeule, vorba aia, m-aș duce și prin sindicat într-o stațiune de o tihnă, numai să aud și eu odată cum sună liniștea aia inaudibilă și să-mi vină să sugrum orice foșnet de mașină sau menuet de motocicletă, orice tril de elocință hăhăită și stupidă (Prends l’éloquence et tords-lui son cou! – zicea taica Paulică Verlaine) și să fac să dispară orice zumzet calin de manele strecurate pervers printre cilii vibratili… Deci, ca să fac un raccourci deștept și să mă întorc la esența întrebării tale, n-am reușit mai nimic.

„Ce povești ar spune spatele fiecăruia dintre tablouri!”

Ai ieşit în lume, în ultimii ani, cu două colecţii de „tablouri privite dintr-o parte”, cu un „depozit de bătrâni”, cu o „colecţie de vise”. Felicitări pentru recenta nominalizare la Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2021, cu Colecţionarul de vise, un volum a cărui nuvelă principală spui că a pornit de la un tablou văzut din spate. Ce poate revela un tablou privit astfel?

Ar mai fi două romane, Moștenirea Familiei Bildungsroman și Orașul jumătăților de înger, și încă un volum de nuvele, Ca la vecinul bine temperat și mai urmează, mai vedem, răbdare să aveți voi, iar eu – sănătate.

Cum spuneai, ideea mi-a venit de la un tablou. Adică, mi-am închipuit cum ar arăta un tablou văzut din spate. Pe verso. Am avut revelația asta acum un an, la Muzeul Prado, în sala lui Hyeronimus Bosch, unde, îndreptându-mă spre Tripticul Haywain (pictat în ultimul an de viață) – după ce-mi gustasem timp de o oră stupoarea cvasi-apoplectică în fața Grădinii deliciilor – am observat că dosul jaluzelei din stânga era pictat. Trecând de panoul central, m-am dus la jaluzeaua din dreapta. Și aceasta era pictată pe dos. Intrigat, m-am întors și am avut noroc să mă dumiresc numaidecât, căci plasma de deasupra ușii de intrare în marea sală (care studia filmic detalii din tablouri) tocmai înfățișa dosul tripticului. Unde aveam să descopăr o versiune a unei alte lucrări semnate de Bosch, datată dendrocronologic 1516 (chiar anul morții sale!), Călătorul. M-am așezat pe canapea, m-am adunat, mi-am strâns osemintele minții, împrăștiate de zefirul stupefiant ce mă lovise, le-am pus la loc și mi-am închipuit, printr-o reverie învăluitoare, cum ar arăta un muzeu cu toate tablourile întoarse pe dos. Ce povești ar spune spatele fiecăruia dintre tablouri și ce epopee s-ar putea însăila cu dosul tuturor tablourilor! Povestirea intitulată chiar așa, Colecționarul de vise, aceea care dă și titlul volumului, vrea să facă exact asta: să privească un tablou à rebours, strecurat însă printr-o crevasă temporală.

Pe coperta Colecţionarului de vise apar două mâini, apropiate a rugăciune. Există o poveste a acestei fotografii?

… Mai exact, povestea a două fotografii combinate. A fost, așa cum se întâmplă mai întotdeauna în viața asta a noastră dezordonată, fără cap, fără coadă și fără pic de predictibilitate, un bizar joc al coincidențelor. Mai întâi, am dat întâmplător peste o fotografie făcută cândva, mai demult, în Muzeul de Artă Comparată de la Sângeorz-Băi (altminteri, o bijuterie muzeală, realizată prin strădania bunului meu prieten, sculptorul Max Dumitraș!). Poza reprezenta stilizat, ceva, o lucrare, un șir de frunze mari și transparente, așezate pe trunchiul unui copac invizibil. Poate chiar Copacul vieții, cine mai știe! Fiecare frunză avea marcată vizibil rețeaua de nervuri, spre a fi cât mai aproape, normal și cât mai bine, de starea naturală. Apoi, a doua fotografie. Ultima oară când am văzut-o pe mama mea, în 9 septembrie 2020, la Spitalul „Sf. Anton”, de lângă Ploiești, am făcut un film cu ea și i-am fotografiat palmele. Se agitau frumos, se încrucișau, dansau ca niște îngeri, pluteau, dirijau parcă o piesă muzicală, ori se lipeau ca într-o rugăciune neștiută… Peste o lună, aveam să i le văd așezate una peste alta, inerte, galbene ca ceara, iar, între degetele lor, o lumânare aprinsă. Și atunci, parcă automat, printr-un gest firesc, am realizat suprapunerea, am luat palmele mamei și le-am pus pe copertă, peste o frunză. Și o altă coincidență: tocmai acest volum – care, iată, acum, la un an, se bucură de nominalizarea la Premiul de Proză al Uniunii Scriitorilor – i-a fost dedicat ei. Ca un fel de înaltă până la cer cinstire. La urma urmei, dincolo de toate, sunt foarte mulțumit că s-a mulat perfect pe memoria ei scumpă, cu aceeași discreție cu care ea însăși, Ea, Mama Universală, a trăit.

„Spiritul critic, sarcasmul și ironia s-au transformat într-o imensă și intensă lehamite”

„Să nu priveşti niciodată un tablou din faţă – e posibil să-ţi ia ochii şi să-ţi calcineze uitătura – ci numai pieziş, dintr-o parte”, spui tu. Dar România văzută dintr-o parte cum arată, Florin? Te-ai uitat la ea aşa sau păstrezi privirea piezişă doar pentru operele de artă, preferând ca realitatea de zi cu zi să o priveşti frontal?

Știi ce am să fac acum, dragă Melania?! Pentru uzul mulțimilor care vor citi acest interviu minunat și, ca să aduc un pic de originalitate, ei bine, în loc de România, o să mă uit la Florența. La Florența secolului al XVI-lea, a lui Machiavelli și a lui Guicciardini.

Primul știe toată lumea cine e. Așa că am să spun câte ceva despre al doilea. Francesco Guicciardini (1483-1540) a aparţinut unei familii bogate şi influente, aşadar aristocraţiei Florenţei, drept care, după studii temeinice de drept şi o scurtă experienţă de magistrat, porţile unei cariere politice strălucite i s-au deschis larg, pe care el, în toate ipostazele ei, o va onora, în ciuda schimbărilor. Dar, ghinion, în 1527, importante schimbări politice la Florenţa şi Roma (nu insist, puneți mâna pe carte!) au dus la căderea în dizgraţie a lui Guicciardini. De aici încolo, se va dedica în întregime scrisului, dând monumentala Istorie a Italiei, prima istorie naţională a italienilor şi prima istorie modernă a Europei.

Scrisă la apogeul carierei politice, Dialogo del reggimento di Firenze – 1521 (Dialogul despre guvernarea Florenţei) are forma caracteristică Renaşterii (modelul fiind platonician) a dialogului. E, de fapt, o conversaţie între patru personaje florentine, întruchipând tot atâtea viziuni politice. O convorbire menită să conducă, în urma dezbaterilor, la definirea celei mai bune guvernări care i s-ar fi potrivit Florenţei. Argumentaţia însă „face toți banii”, e de-a dreptul colosală, de o nemuritoare actualitate. Ea îndeamnă, acum şi oricând, la o adâncă reflecţie și la o sumă de întrebări fundamentale (pe care ni le punem și noi, astăzi!). De pildă, după ce criterii se socoteşte că o guvernare e bună sau rea? Sau ce anume înţelegem prin libertate ori egalitate și în ce măsură acestea sunt percepţii subiective sau realităţi efective? Apoi, care e rolul şi care sunt limitele justiţiei? Sau cum se împacă ambiţiile indivizilor cu respectarea regulilor comunităţii. Etc…

Am să dau doar trei exemple, care aș fi fericit dacă aș ști că vor da de gândit unora.

(Replica 182): Am constatat aproape întotdeauna că, atunci când au de rezolvat ceva important, oamenii foarte înţelepţi fac o analiză a posibilităţilor, reflectând la două sau la trei cazuri care e de crezut că se pot întâmpla şi, în baza acelora, iau o hotărâre, ca şi când măcar unul dintre ele ar trebui neapărat să se întâmple. Aveţi grijă că acest procedeu este periculos, deoarece adesea, dacă nu de cele mai multe ori, se întâmplă un al treilea sau al patrulea lucru la care nu se gândise nimeni şi care nu se potriveşte cu lucrurile la care te-ai gândit. De aceea, luaţi-vă cât mai multe măsuri de precauţie, gândindu-vă că ceea ce consideraţi că n-are cum să se întâmple se poate cu uşurinţă întâmpla şi nu restrângeţi niciodată numărul posibilităţilor decât la nevoie.

(Replica 204): Este imposibil să-i faci pe demnitari să nu fure. Eu, unul, am fost cât se poate de integru şi am avut în subordinea mea guvernatori şi alţi demnitari; şi, cu toată strădania mea şi cu pilda pe care le-am dat-o, n-am putut rezolva această problemă. Motivul este că banul serveşte la toate şi că, în zilele noastre, un om bogat este mai respectat decât unul cinstit. Acest lucru sporeşte şi mai mult odată cu ignoranţa sau ingratitudinea principilor, care-i tolerează pe ticăloşi, iar pe cei care i-au slujit bine nu-i tratează altfel decât ca pe cei care au făcut pe dos.

(Replica 217): Nu vă feriţi să vă faceţi duşmani sau să provocaţi o neplăcere cuiva într-atât încât, din acest motiv, să renunţaţi să mai faceţi ceea ce aveţi de făcut, deoarece faptul că îţi faci datoria îţi aduce o bună reputaţie, iar aceasta îţi este mai folositoare decât paguba de a-ţi fi făcut vreun duşman. Aşa-i pe lumea asta, trebuie ori să fii mort, ori să faci uneori lucruri care-i supără pe alţii. Dar aceeaşi virtute, care te învaţă când să faci plăcere cui merită, te învaţă şi când trebuie făcute neplăcerile: pe care trebuie să le faci cu chibzuinţă, la timp, cu măsură, cu motiv şi purtându-te cuviincios.

Așadar, după acest mic excurs de istoria gândirii, mai e nevoie să privesc înspre România, fie direct, fie pieziș?… Ce zici?

Simt întrebările tale ca fiind retorice… Așadar, trec mai departe. Ai nu doar talent literar, ci şi o mare doză de atenţie la ceea ce e în jur, de apetit pentru implicare civică, umor, sarcasm. Nu te-ai gândit ca, în paralel cu această cronică de artă, să faci măcar din când în când şi nişte fotograme din activitatea unor politicieni? Să-i înrămezi şi pe ei, în tablouri văzute din faţă. În urmă cu nişte ani, trăgeai constant salve de „alice”.

Am slăbit. Mi-a scăzut apetitul îngrozitor. Pofta de a înțepa scorpionește, spiritul critic, sarcasmul și ironia s-au transformat, încet-încet, într-o imensă și intensă lehamite. Deh, conștientizarea zădărniciei! De fapt, îmi dau seama că mă supun și eu aceluiaș fenomen de sastiseală ce se lasă ca un lințoliu peste întreaga țară. Plus că nu mai am „alice”, dar nu că țara s-ar fi terminat (rubrica de comentarii politice din Evenimentul zilei, de acum câțiva ani buni, se intitula Alice în Țara Neterminată). Resimt această devitalizare probabil și pentru că, așa cum zicea Cioran, N-am fost niciodată la înălțimea tristeților mele. Nu știu. Acum, am descoperit că marile teme civico-universale, întrebările acelea fundamentale, la care ne îmbia Guicciardini încă de acum 500 de ani, parcă nu mă mai irită. E ca și cum aș avea un neg uriaș în mijlocul frunții, ceva cumplit de dizgrațios, dar cu care, treptat, aș începe să mă obișnuiesc. Cred că este preludiul obișnuinței noastre (și când pun pluralul, știu că nu greșesc!) cu abnormul, cu nenaturalul, cu ne-regula, cu nefirescul. Și – măcar pentru a da o mână de ajutor catastrofalnicilor esteți ai complotului universal – poate că fenomenul acesta de slăbire a vigilenței în viața planetară, ce duce inevitabil și implacabil spre extincție, nu ne este specific doar nouă. Ci întregii civilizații omenești. Inversarea „efectului Flynn”. Chestie care am impresia că se poate sfârși prost. Fiindcă, tot aruncându-ne unul altuia cartoful fierbinte, acest „joc de-a masacru” se va încheia cândva, transformându-se, atunci când cartoful va intra pe mâinile cine știe cărui chef cu multe stele Michelin, într-un puré. Nesărat, indigest, incolor, inodor și fără gust.

Așa că, parafrazându-l tot pe Cioran, mă întreb: „à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii”? Sau, trecând în plan folcloric – pentru a-l mângâia pe cosițele minții pe ciobănașul național, aflat în veșnica așteptare a morții (care, à propos, s-a anulat, fiindcă cel ungurean și cu cel vrâncean, deși mări se vorbiră și se sfătuiră, s-au cărat, ceva mai încoace, imediat după illo tempore, în Germania, la cules de sparanghel!) – deci, n-am făcut nicio brânză!

Una dintre cărţile tale, apărută la începutul anilor `90, s-a vândut în ziua lansării împreună cu o fleică de porc. Acum, de foamea pe care am făcut-o, ca popor, vreo 50 de ani, ne-am cam lecuit,nu cred că ar mai tenta pe cineva o halcă de carne servită ca „antreu literar”. Dacă ar fi să recurgi din nou la un truc de marketing, azi, în anii „României educate”, ce produs ai alege ca să-ţi însoţească volumul?

Atunci, în 1992, erau alte „sisteme de supraviețuire” legate în primul rând de prețul acelei cărți de interviuri (scrise împreună cu Lucian Vasilescu) și partajate cu o fleică, deci, prețul era exact cât un kilogram de parizer. Al doilea lucru cu care conexa supraviețuirea în acele vremuri era logo-ul scris pe o pânză uriașă (realizată de prietenul Felix Lupu, pe atunci student la Arte Plastice, azi unul dintre artiștii de frunte!) și care suna așa: Lumea se-mparte între carne și carte! Toată daravela a fost, de fapt, o naivă tentativă de ieșire din confuzie. Din păcate, însă, n-am reușit, fiindcă a urmat o altă confuzie, apoi, încă una și-ncă una…

Şi iată-ne acum, după ce timp de 30 de ani am plutit din confuzie în confuzie, ajunși în același reușit haos. În timp ce, parcă tocmai spre a aju(s)ta istoria, noi continuăm să adăstăm toropiți, visând la nemurirea sufletului, dar atinși temeinic în măduva spiritului nostru de ceea ce magistral domnul Pleșu numea euforia dezastrului.

De aceea, produsul pe care l-aș alege azi, tot așa, ca un bling-bling de marketing, ar fi un darab de slănină. Dar unul la care numai unii mai `nanți ajung acolo, sus, în turla bisericii, unde bate vântul mai rău ca-n cap… Nu mai deschid „cartea”, că iarăși îmi vine rău. La mine, răul vine de la Deal!

Ce ar fi de schimbat în România, azi, ce ai schimba dacă ţi-ar sta în puteri?

Nimic. Aș lăsa-o să se dea cu capul de pereți…

• Citiți și: Scriitorul Florin Toma: „Omul actual nu mai are timp să caute în chimir Frumosul, are contract cu efemerul”

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.