Foto: Arhivă personală Andrei Şerban

Are o carieră internaţională de peste 40 de ani, iar numele său este nu doar cunoscut, ci rostit cu admiraţie pe cele mai mari scene de teatru şi de operă şi în mari şi prestigioase universităţi din lume. 

În perioada aceasta, Andrei Şerban a revenit în România, pentru a regiza spectacolul Oedipe, care va avea premiera, la începutul lunii martie, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Între repetiţii epuizante – pentru că acesta este ritmul său de lucru – am realizat acest interviu. Am vorbit despre cele două exiluri pe care le-a trăit, unul la plecarea din România, în 1969, altul, la începutul anilor ’90. Despre motivele reîntoarcerii sale constante în ţară. Despre modul în care se construieşte o carieră de o asemenea anvergură. Despre exigenţă şi perfecţiune. Despre cenzura comunistă, care l-a determinat să nu se mai întoarcă în România, şi cea a corectitudinii politice, din cauza căreia a demisionat, după aproape 30 de ani, de la Universitatea Columbia, din New York. Despre întâlnirile cu oameni care i-au influenţat destinul. Despre preţul plătit pentru norocul pe care viaţa i l-a scos în cale. 

„Când văd bucuria publicului și îi simt vibraţia, îmi spun că merită efortul”

CV Andrei Şerban

Născut în 21 iunie 1943, la Bucureşti, este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa Radu Penciulescu.

Cariera sa internaţională a început în 1969 când a plecat, cu o bursă Ford, la New York, la invitaţia lui Ellen Stewart, fondatoarea Companiei La MaMa. A intrat, imediat după aceea, în atenţia regizorului Peter Brook, care l-a invitat la Centrul Internaţional de Cercetări Teatrale din Paris, colaborând mai apoi pentru realizarea mai multor spectacole.

A regizat spectacole care au fost jucate în 39 de ţări, pe scene prestigioase ale lumii, printre care Metropolitan Opera, Los Angeles Opera, Operele din Paris, Geneva, Viena şi Bologna, Welsh National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, Teatrul Naţional Bucuresti, La Comédie Française sau Shiki Company of Tokyo.

În perioada 1990-1993 a condus, timp de trei ani, Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, un spectacol care a cunoscut un succes internaţional. S-a reîntors în SUA, dar a continuat să regizeze spectacole de teatru şi de operă în România, cel mai recent fiind Oedipe, pe care îl pregăteşte acum pentru Teatrul Maghiar din Cluj Napoca.

A fost şeful Catedrei de Actorie la Universitatea Columbia, dar a predat şi la alte universităţi din lume, printre care School of Drama, Harvard University, Le Conservatoire de Paris, Stockholm Dramatic School, Theatre School of Tokyo, University of California, Pittsburgh Theatre Institute and San Francisco State University, Carnegie-Mellon, Sarah Lawrence, A.R.T. Institute for Advanced Theatre Training Director al Oscar Hammerstein Centre for the Performing Arts at Columbia University sau Paris Conservatoire d’Art Dramatique.

A fost recompensat numeroase premii, distincţii şi onoruri, cu Ordinul „Steaua României”, şi cu mai multe premii UNITER.

Este autor al volumelor O biografie (Polirom, 2006), reeditată în 2012 şi Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete (Polirom, 2021). A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale Andrei Şerban – Călătoriile mele – Teatru şi Operă (Editura ICR, 2008 şi Nemira, 2013).

(Sursă informaţii CV: Rador)

În ultimii 32 de ani v-aţi reîntors constant în România, montând spectacole de teatru sau de operă care s-au bucurat de mare succes. Şi o faceţi nu din „patriotism folcloric”, după cum aţi spus, şi, cred, nici din raţionamente financiare. Aţi revenit şi după ce realmente aţi fost alungat, în 1993, chiar de oameni din teatru. „Dragă Andrei, observ că tu tot revii în țară, deși de fiecare dată România pare că îți spune răspicat: «Dom’le, noi nu te vrem, stai acolo la tine în America și lasă-ne în pace. Ai înțeles?» Iar tu parcă te încăpățânezi și nu vrei să auzi mesajul. De ce, domle?”, vă întreba domnul Andrei Pleșu, în deschiderea unei conferințe la Colegiul Noua Europă, pe la mijlocul anilor ’90. Așadar, de ce, domnule Andrei Șerban, de ce ați continuat să veniți constant în țară?

Da, şi azi e adevărat ce a spus Pleşu! Am foarte mulţi duşmani şi într-un fel îmi place, într-altul nu-mi place. Îmi place să mă confrunt cu provocări, pentru că, dacă totul merge uşor, lin, nu este bine. Shakespeare spune că e înţelept să pleci urechea mai mult la duşmani decât la prieteni. Cât despre problemele financiare, administrative, găsesc de obicei soluţii.

Ceea ce nu-mi place, cu ceea ce lupt fără niciun fel de bucurie – şi într-un fel mă trage în jos – este negativitatea, pe care o întâlnesc în forme variate, dar extrem de puternică. Mă revoltă lipsa de interes pentru cultură din partea celor care guvernează ţară. În timp ce în comunism cultura era respectată şi subvenţionată generos, azi politicienii au numit cultura „o arie profesională neesenţială”. Pe de altă parte, în teatru negativitatea o simt până şi în cazul unora dintre actori, nu o dată am impresia că ei consideră că îmi fac un fel de favoare să lucreze; la mulţi am sesizat lene, lipsă de viziune, un lasă-mă să te las, care mă fac să simt obligaţia de a-i anima, de a-i motiva. Or, noi avem o profesie pe care am ales-o din iubire. Nu suntem funcţionari la o bancă, nici angajați într-o birocratică administraţie publică, ci în artă, în teatru, ar trebui să conştientizăm că suntem norocoşi că lucrăm aici. Este extraordinar să ai de-a face cu Shakespeare, cu Cehov, să încerci să-i înţelegi şi, înţelegându-i, să încerci să te ridici la un alt nivel, să te înnobilezi puţin. Şi atunci mă întreb: de ce trebuie să trag de ei să-şi iasă din amorţeală? De ce nu o fac ei înşişi? Iar asta îmi ia din energie şi mă face să mă întreb: de ce revin? Şi, totuşi, la sfârşitul zilei sau după premieră, când văd publicul venind la teatru, când îi văd bucuria și îi simt vibraţia, îmi spun că merită efortul.

La plecarea din România, în 1993, când aţi renunțat la conducerea Teatrului Național București, ați avut sentimentul unui exil impus, a încă unuia?

Da, al doilea. În mod naiv şi euforic, când am venit în România în 1990, la invitaţia lui Andrei Pleşu de a prelua Teatrul Naţional – care era o instituţie ca un elefant muribund, cu vreo 500 de salariaţi –, am văzut o provocare şi mi-am spus că vreau să încerc să fac din imposibil posibil.

Am început cu Trilogia antică – poate până azi considerată spectacolul de marcă al carierei mele, poate cel mai radical şi cel mai vizionat în lumea întreagă – şi bine am făcut; spectacolul dezmorţise tot fel de „frigidere îngheţate” rămase în teatru, din comunism. Dacă la început am simţit că sunt primit cu trandafiri, ulterior am simțit că nu mai merge şi mi-am dat seama că am făcut o mare greşeală să încerc, pentru că imposibilul nu avea cum să devină posibil.

În ţară aţi regizat spectacole la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj. Dinspre Timişoara nu v-a fost lansată nicio invitaţie în aceşti 30 de ani?

În mod curios, nu. Nu înţeleg de ce, mai ales că şi la Operă, şi la Teatru au fost invitaţi regizori de marcă. Silviu Purcărete, de exemplu, a venit de două ori să monteze la Operă. Poate unii mă consideră incomod, se simt intimidaţi de reputaţia pe care o am, preferă să mă ignore. Sau, pur şi simplu, viziunea mea despre teatru nu le e pe plac. Lucian Vărşăndan m-a invitat în urmă cu câţiva ani să fac un workshop cu actorii Teatrului German, dar după aceea nu s-a întâmplat nimic. Uneori mă amuz întrebându-mă „cui îi e frică de Andrei Şerban?!”

„Revin la Oedipe a doua oară şi tot de politic dau, dar în mod diferit”

E dezolant ceea ce-mi spuneţi…

Să ne reîntoarcem însă la anul 1995 când, în regia pentru Oedipe, aţi îmbinat arta cu politicul şi aţi prezentat publicului un Oedipe care renunțase la comunism. „E una din rarele ocazii când am încercat să amestec politicul în artă și sper că m-am lecuit de această tentație”, scriați, niște ani mai târziu, în autobiografia dumneavoastră, rememorând scena de după spectacolul de la Naționalul bucureștean, care lezase și orgoliul unor oameni din puterea de atunci, neo-comunistă, și oameni din Opoziție. Iată-vă acum în România, pregătind Oedipe, la Teatrul Maghiar din Cluj, într-o manieră cumva asemănătoare, aducând acțiunea spectacolului în zilele noastre și conectând-o la politic, la alegerile prezidențiale…

Da, revin la Oedipe a doua oară şi tot de politic dau, dar în mod diferit.

Când am montat Oedipe, în 1995, la Opera Naţională era încă în amintire celebrul spectacol cu David Ohanessian,vajnic interpret al lui Oedipe, care apărea semeţ printre coloane greceşti de butaforie, într-o togă, și purta coroniţă pe cap. Vocea lui era impresionantă, dar montarea mi s-a părut ridicolă, anacronică, nu avea nicio legătură cu lumea antică sau cu actualitatea. Încerca să facă o reconsiderare a Oedipe-ului antic, ceea ce Enescu însuşi a refuzat. Muzica lui Enescu e modernă, deloc clasicizantă. Și atunci m-am întrebat: ce fel de Oedipe ar trebui acum? Ceea ce a văzut publicul imediat când a intrat în sală a fost un portret imens, de vreo zece metri, al feţei lui Enescu în exil, bătrân, cu ochii ieşiţi din orbite, suferind, bolnav de nelinişti, de căutări. Fotografia fusese făcută când era pe vapor plecând din Europa în America, în timpul războiului. Imaginea „olimpiană” obişnuită a două genii cu care ne mândrim, Eminescu şi Enescu, poza care apare în manuale, poza cu care suntem familiari,  este cea în care apar tineri, frumoşi, senini, visători. Or, ambii au suferit cumplit, numai olimpieni n-au fost. Am ales intenţionat această poză a lui Enescu cu o față a imigrantulului, a pelerinului hăituit, care nu-şi găseşte locul. Compozitorului i-a luat zece ani din viaţă să compună Oedipe, o operă parţial autobiografică. Deja de la intrarea în sala de spectacol acea poză a provocat un mare şoc. Am decis să fac un Oedipe al secolului 20, o evocare a ceea ce s-a întâmplat în istoria ţării noastre, începând cu sfârşitul României regale. Oedip, copil de rege, ajunge la 18 ani, începe războiul şi merge să caute răspuns la Sfinx, neştiind că Sfinx-ul este Stalin, care îl seduce, îl manipulează și, din răspunsurile primite la întrebările sale, cade în iluzia că soluţia este comunismul şi devine un fel de lider al partidului. Scena Ciumei în care Oedipe află adevărul şi îşi scoate ochii este extraordinară în opera lui Enescu; iar în viziunea mea aceasta echivalase cu Piaţa Universităţii care în zilele în care montam spectacolul era animată de protestatarii anticomunişti. Finalul spectacolului, după ce  Oedipe, odată orb, începe să vadă cu ochii conştiinţei, se scutură de toate promisiunile false, de   pretenţii mincinoase tipice politicienilor şi pleacă în exil, spre nişte păduri misterioase, corespundea pentru mine cu evadarea în artă. Pe scenă apăreau Poarta sărutului şi Masa tăcerii, ale lui Brâncuşi, la care stăteau laolaltă şi bunii, şi răii. Concluzia mea era că singura salvare, singura şansă de transcendenţă era prin artă – un punct de vedere, recunosc, foarte personal. Mulţi nu au apreciat această propunere care sugera un „Oedipe din noi”. O auto-examinare a propriei noastre conştiinţe. Politicieni, jurnaliști şi o parte din public au interpretat drept o insultă la adresa muzicii, la adresa lui Enescu. Am fost pus la zid. Elita autohtonă din acel timp nu era pregătită să accepte acest spectacol. Nu ştiu dacă l-ar accepta nici azi.

Cum vedeţi acum Oedipe, după aproape 30 de ani de la acea montare?

În această adaptare modernă Oedipe este un politician în campanie, candidând la alegerile prezidențiale – crede că știe tot, că are cheia răspunsului la misterul morții lui Laios, despre care nu știe însă că este tatăl lui. E plin de el însuși, e chiar arogant, poporul însă îl iubește pentru ca apoi, în timpul piesei, toate adevărurile pe care credea că le are să se năruie, să cadă ca niște cărți de joc. Cu toate acestea, succesul lui crește, este adulat de mulțime. Când află că și-a ucis tatăl, își scoate ochii. Este exact ora 12 noaptea, oră la care se anunță victoria în alegeri. Se poate interpreta ca un spectacol contemporan politic, dar de fapt, și aici, interesul ultim este ce se întâmplă în interiorul lui Oedipe, în descoperirea unui adevăr cumplit pe care se ferea să-l confrunte. Acum, (o spun glumind pe jumătate) după premiera cu acest nou Oedipe de la Cluj, aş putea pleca în al treilea exil.

„Datorită lui Brook nu mai mi-e teamă să nu ştiu”

Sunteţi extrem de exigent cu spectacolele pe care le regizaţi, cu munca dumneavoastră. Spuneaţi că şi atunci când publicul ovaţionează – şi asta se întâmplă în mod curent – şi când criticile vă sunt favorabile, chiar excelente, găsiţi un motiv de nemulţumire. Aveţi, totuşi, un spectacol de care aţi fost mulţumit în totalitate şi pe care, dacă ar fi să o luaţi de la capăt, l-aţi regiza identic?

Nu. Chiar dacă se reia periodic un spectacol, asta se întâmplă mai cu seamă la Operă, cu noi soliști, cu un nou dirijor, sunt chemat să refac montarea. Sigur că nu schimb decorul sau costumele, aparent totul e la fel, dar de fapt nu este identic, mă adaptez la un nou solist care are un alt temperament, care transmite o altă impresie, și schimb detaliile.  Intenţionez  să adaptez  totul la clipa prezentă.

Sursă foto: UNITER

Exigenţa la acest nivel a existat şi la începutul carierei sau se dezvoltă în timp, având în fundal experienţa şi ajungerea la o limită a profesionalismului măcar vecină cu perfecţiunea?

Cuvântul perfecțiune trebuie șters în context, pentru că niciodată nu atingem perfecțiunea în nimic. Nimic nu e perfect. Marii pictori japonezi fac un tablou extraordinar de detaliat, de expresiv și într-un colț lasă intenționat ceva mâzgălit, nefinalizat, tocmai pentru a arăta că de fapt nu e perfect. Perfecțiunea doar Dumnezeu o atinge.

Ca să revin la întrebare, când eram tânăr eram foarte ușor de satisfăcut de ceea ce făceam, eram plin de mine însumi. Din studenţie munca mea de regizor a fost bine primită și de colegii de facultate, și de profesori, și de public. Naivitățile, aroganțele tinereții erau, toate, în mine. Nu simțeam nevoia să mă cunosc, să îndrept nimic. Și asta a durat până l-am întâlnit pe Peter Brook. El mi-a tăiat acest elan. Era un om extraordinar de exigent care în orice moment își punea şi ne obliga să ne punem întrebări. După ce l-am întâlnit, nu am mai dormit liniștit. Și azi-noapte, după repetiția de ieri, chinuit fiind de întrebări, am dormit doar trei ore. Înainte de Brook știam că fac teatru din pură plăcere, din bucuria de a fi alături de alții, pentru că în teatru nu poţi fi niciodată singur. Dar atât. Lucrând cu Brook, am devenit treptat mai puţin orgolios, am început să mă întreb de ce am ales teatrul, dacă ceea ce fac transmite ceva esențial sau sunt doar excentricități ale tinereții care vor să ia ochii. Încet-încet am aflat că nimic nu ne este dat pur și simplu, fără limite. Dacă nu fac un efort, dacă nu îmi pun singur bariere, pe care apoi să încerc să le trec, dacă nu mă testez în ceea ce pot să fac și nu merg mai în adânc, nu voi afla nimic, niciodată. Aveam 28 de ani când l-am cunoscut. Încercam, greşeam, descopeream, în fiecare zi o luam de la capăt. Am aflat că a nu ști este un beneficiu, este poarta spre creativitate. Ceea ce pot să vă spun este că nici acum nu știu ce va ieși, niciodată nu știu exact până la premieră, şi uneori nici atunci. Însă datorită lui Brook nu mai mi-e teamă să nu ştiu. Mi-am dat seama că învăț din greșeli mai mult decât din succese.

„Mi-am dat seama că, întors în țară, nu voi putea aplica nimic din ceea ce învățasem cu Brook”

Aţi plecat în lumea largă – nu ştiaţi pe atunci că pentru a o cuceri cu arta dumneavoastră – cu o valijoară, lăsând în urmă tot. După bursa Ford la New York, primită în 1969, ați decis să nu vă mai întoarceţi în România. Descrieți, în volumul O biografie, scena luptei care s-a dat în interiorul dumneavoastră pe Aeroportul din Amsterdam, la întoarcerea din Teheran, între a lua avionul spre București sau spre New York. Era o zi de octombrie 1971, când ați optat să nu vă mai întoarceți în ţară. De ce? Doar din cauza cenzurii care i-a determinat, de altfel, să emigreze, unul după altul, şi pe David Esrig, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Niky Wolcz, prieteni și colaboratori de-ai dumneavoastră?

La Amsterdam am dat în final cu banul și a ieșit New York-ul. E adevărat că m-a influențat și Peter Brook și Radu Beligan – la adresa lui Beligan sunt foarte critic față de ceea ce a făcut el pe plan politic (după cum am şi scris în capitolul pe care i l-am dedicat în Niciodată singur), dar în același timp îi sunt recunoscător că, fiind la Paris, el, membru în Comitetul Central, mi-a spus că e mai bine să nu mă mai întorc pentru că nu-mi va fi ușor.

Foto: Arhivă personală Andrei Şerban

Dacă nu vreți să montați „spectacole agitatorice”…

Da, așa îmi spusese la Paris, să nu mă întorc „dacă nu vrei să montezi spectacole agitatorice pe stadioane, ca la Phenian”. Ceea ce nu știam când plecasem din România, în 1969. Eram un enfant terrible naiv, aveam mari iluzii, lucrurile mergeau bine, Ceauşescu sugera o  deschidere  legată de primăvara de la Praga.

O aparentă deschidere.

Da, așa s-a dovedit în scurt timp. În 1971, după ce Ceaușescu se întorsese din vizitele făcute în Coreea de Nord și China și a învățat ce înseamnă revoluția culturală chineză.

Deci, pe Aeroportul din Amsterdam am ținut cont de ceea ce mi-a spus Beligan și mi-am dat seama că, întors în țară, nu voi putea aplica nimic din ceea ce învățasem cu Brook: de exemplu, să fac o Trilogie antică în vechea limbă greacă, bazată exclusiv pe vibraţiile vocii, din care nimeni nu înțelege un cuvânt, ar fi fost de neimaginat în acea vreme. Mi-am dat seama că ajunsesem mult înaintea timpului și atunci mi-am spus că mă întorc la New York, unde aveam deja colaborarea cu teatrul La MaMa și unde știam că pot continua experimentul început cu Peter Brook. Dar niciodată nu am renunțat la cetățenia română și nici nu m-am gândit că nu voi mai reveni în țară. Mi-am tot prelungit valabilitatea pașaportului și viza până în 1977, când am decis să-mi iau și cetățenie americană doar pentru a putea să călătoresc liber, nu pentru că mă simțeam american. Și azi am două pașapoarte și nu simt că aparțin niciuneia dintre țări.

„De câte ori auzeam soneria, ne era teamă că a venit Securitatea pentru a ridica pe cineva din familie”

Nu aţi avut de suferit în comunism pe motiv de apartenenţă la o clasă socială „indezirabilă”? Tatăl dumneavoastră, Mihai George Visarion Şerban, un avocat cu studii de Drept la Leipzig, a fost director al Băncii Regale, în interbelic, şi șef de cabinet al lui Iuliu Maniu. Mama dumneavoastră, fiică de negustori greci.

Tatăl meu și-a pierdut în comunism locul de muncă. Mama, care era încă foarte tânără, era profesoară de limba română într-un liceu din București. Erau într-o situație financiară precară. Trebuind să-și întrețină familia, tata și-a luat un loc de muncă la Casa Scânteii, la editura Meridiane, ca fotograf. S-a descurcat bine în meserie pentru că în tinerețe fusese fotograf amator, și a devenit unul dintre fotografii cei mai apreciați ai vremii, a câștigat multe premii naționale și internaționale, a publicat albume fotografice. Obligat de comunişti la schimbare de profesie, și-a descoperit latura artistică. Dacă am preluat ceva în sensibilitatea mea vizuală pe scenă de la el am luat. Anii ’40 – ’50 au fost cumpliți, într-adevăr: eram în aceeași categorie cu foarte mulți care nu aveau dosar biografic sănătos și peste care Securitatea dădea buzna când dorea. De câte ori auzeam soneria, ne era teamă că a venit pentru a ridica pe cineva din familie. Era o traumă pe care am purtat-o în mine de copil, ca atâţia alţii, ani și ani de zile; nici nu știu când m-am eliberat de ea… Dar o datorez teatrului.

După plecarea dumneavoastră din ţară, părinții, rămași la București, nu au fost hăituiți de Securitate?

Nu, pentru că eu nu făcusem declarații politice, nu am vorbit la Europa Liberă – și nu din precauţie, ci pentru că intrasem uluitor de rapid într-un ritm de lucru american, trepidant. Eram identificat cu lumea artei pentru artă, nu eram politic activ. Am rămas însă în contact cu ei, mai mult prin scrisori, să mă asigur că sunt bine.

După 1990 ați avut curiozitatea să verificați dacă aveți un dosar de urmărire la CNSAS? Mai ales că unul dintre spectacole, Iona, v-a fost interzis.

Am fugit de acest lucru cât am putut. Refuz să descopăr că un prieten bun m-a trădat! La ce mi-ar folosi? Mi-ar slăbi încrederea în frumuseţea prieteniei, speranța în condiția umană. Ca să nu-mi înnegresc inutil sufletul, prefer să nu știu.

„Cu toată ființa sunt de acord cu Tarkovski”

Falia dintre lumea liberă şi lagărul comunist v-a ţinut departe de mama dumneavoastră, în ultimele ei zile. Montaţi Electra, la Paris, când a plecat. Ani după aceea i-aţi sădit pe mormânt mesteacănul care fusese decor într-un alt spectacol Electra, montat la București. De ce ați ales acest copac?

Când am plecat, după trei ani de directorat la Național, încă se juca Trilogia antică și în Electra am adus un puiet de mesteacăn pentru finalul spectacolului, care se termina cu o nuntă: după ce comisese crimele odioase, Electra se mărită. Cumva purificată, atinge acest copăcel, pentru ea un simbol al începutului, al vieții. Când am demisionat deci din Național, în 1993, știind că cine va veni după mine ca director va cenzura spectacolul, am luat acest copăcel pentru a nu fi aruncat. Am zis să-l salvez plantându-l. Așa a ajuns pe mormântul părinților. Acum, după 30 de ani, a devenit un copac imens, superb, în cimitir, aduce o vibrație bună şi binefăcătoare.

Foto: Arhivă personală Andrei Şerban

Ceea ce îmi spuneţi mă duce cu gândul la scena din Sacrificiul lui Tarkovski, pe care o evocaţi în Niciodată singur, cu acel copac udat în fiecare dimineaţă – în cazul mesteacănului, cu lacrimi probabil –, sperând, crezând că el va înflori. Şi a „înflorit” într-o bună zi… La fel, mesteacănul dumneavoastră.

Este foarte frumos ce spuneți, vă mulțumesc. Nu mă gândisem atunci la minunatul Tarkovski. Am vrut doar să dau o șansă la viață acelui copăcel, când l-am dus la părinții mei.

Citatele din Tarkovsky, pe care le amintiţi în acest volum – o carte minunată –, sunt parcă premonitorii pentru ceea ce se întâmpă azi în lumea pe care o comparați cu „ciumă a spiritului”. „În decursul istoriei ne-am dovedit a fi mai puțin evoluați spiritual decât material. Plătim scump acum. Dacă omenirea va pieri, asta va fi pentru că procesul de evoluție nu a fost echilibrat, pentru că umanitatea nu s-a dezvoltat spiritual. Suntem conduși de frică, de aceea omul se apără de lume, în loc să se contopească cu ea. Comunicarea a fost transformată tot de om într-o manipulare a celuilalt, dureroasă, inutilă, bolnăvicioasă”, spunea, în urmă cu aproape 40 de ani, Andrei Tarkovski.

Cu toată ființa sunt de acord și am fost inspirat de Tarkovski, de suferința adevărată pe care a întâmpinat-o. A fost un adevărat martir. A fost obligat să-și părăsească țara, unde s-a încercat anularea lui ca artist și, ajuns în Vest, deși era faimos, a rămas până la sfârșitul vieții neînțeles. A avut dificultăți de tot felul să facă un film. Fora atât de adânc, încât nu era niciodată satisfăcut de scenariul lui, iar asta i-a luat timp. Pe de altă parte, o spune în autobiografia sa, i-a luat ani de zile să găsească sponsori, s-a lovit atât de tare de această lume materialistă care îl uită pe Dumnezeu și încontinuu spunea că fără Dumnezeu nu putem crea artă adevărată, că și dacă un artist se crede ateu, Dumnezeu este undeva în el. Dar dacă nu simți în interiorul tău vibrația acestei forțe de deasupra nu poți crea. Acest gen de limbaj devenise încă de atunci cumva neînțeles, respins. Astăzi, să spui asta într-o societate în care corectitudinea politică ia din ce în ce mai mare amploare, este riscant.

„Vreau să mă consider un om liber, liber de orice etichetă”

Ați plecat din România pentru a nu face artă sub cenzura comunistă și, la jumătate veac de atunci, v-aţi lovit de cenzura corectitudinii politice. Solicitarea acelui student transsexual, de la Universitatea Columbia, de a interpreta, în mod neconvingător, Monologul Julietei lui Shakespeare a fost doar picătura care a umplut paharul. Dacă nu ați fi demisionat, refuzul de a-i încredința acest rol ar fi atras după sine destituirea dumneavoastră, după aproape 30 de ani de când conduceați Şcoala de Actorie a universităţii?

Mi s-a spus referitor la acest caz: „De ce nu are voie un băiat să joace Julieta, când în timpul lui Shakespeare un băiat juca Julieta?” Era un raționament destul de logic. Pentru mine însă nu conta sexul, ci conta că acel individ, la aproape 40 de ani, nu avea puritatea Julietei, a acelei fete de 14 ani care deschide ochii inocenţi larg spre lume, cu o candoare absolută. Era o decizie luată la nivel de emoție și de sensibilitate artistică, nu avea nimic de-a face cu alegerile sexului. Dar toţi membrii comisiei m-au atacat pretextând că refuz un candidat pentru că e LGBT. Într-un fel a fost picătura care umpluse paharul. A fost un pretext pentru a demisiona; mi-am dat seama că nu aveam niciun fel de adeziune din partea nimănui.

De altfel, cam aceea era atmosfera din toate universitățile americane. Ce se întâmplă în SUA, iniţiat din universităţi, este o mișcare ca un fel de tsunami căruia nu i te mai poți opune, în care nu mai există discuții, argumente, eşti anulat dacă eşti contra curentului. Atunci mi-am spus că rolul meu de profesor să predau la Columbia ceva ce ține de domeniul exclusiv al artei și al meșteșugului de actor nu mai este de interes.

Nu am nimic împotriva Universității Columbia, aproape 27 de ani, cât a durat colaborarea, m-am simțit excelent acolo, am lucrat liber, mi-am făcut meseria și am transmis tinerilor studenți tot ceea ce am învățat. S-a terminat însă când am realizat că asta nu mai conta acum.

Nu mă regăsesc în stânga radicală americană, un extremism cu tendinţă neo-bolșevică, nici în extremismul de dreapta, o mișcare la fel de odioasă. Toată viața m-am simțit că sunt de centru. Vreau să mă consider un om liber, liber de orice etichetă. Trăim într-o epocă în care locuitorii planetei și-au ieșit din țâțâni și atunci e necesar să cauți un sens la ceea ce este just, pozitiv, bun, la ceea ce ajută, nu în sensul de ecologie, ci în sens spiritual, este ceea ce mă interesează: să fim toleranţi unii cu alții, să ne respectăm ca oameni, să fim recunoscători  că  suntem în viaţă.

Sursă foto: Opera Naţională din Iaşi

„Mi-a luat mult timp să realizez că lucrăm în teatru ca să ne deschidem spre viață, nu să fugim de ea”

Sunt trei oameni care v-au influenţat decisiv. „Oameni dăruiţi ca să-ţi poţi construi un itinerariu”, cum numeşte Andrei Pleşu astfel de întâlniri destinale. Înclinaţia spre regie v-a fost intuită de Radu Penciulescu, apoi, înainte de terminarea facultăţii, auzise de dumneavoastră Ellen Stewart, care a ţinut neapărat să vă ducă SUA, cu o bursă, iar talentul de mare regizor vi l-a intuit marele regizor Peter Brook. Totuși, de ce mai este nevoie, în afară de talent, pentru reuși să pornești cu dreptul în această profesie, să o faci chiar din inima New York-ului, iar mai apoi pentru a construi o carieră de anvergură internațională?

Da, înainte să fie artă, actoria este un meșteșug – trebuie să îl stăpânești, să ai o fundație. Mulți tineri, azi, consideră că nu au nevoie de pregătire; dacă au farmec, un fel de ceea ce cred ei că se numește talent, le ajunge. Când acel farmec dispare, ce rămâne? Dacă până la 40 de ani nu te-ai dezvoltat profesional, începi să mergi în jos. E nevoie de eforturi continue pentru a te reîmprospăta mereu, ca să evoluezi, să creşti şi ca om, şi ca artist. Și mai e nevoie de noroc. Eu am avut mult noroc, au fost atât de multe întâmplări fericite în viața mea, încât trebuie să plătesc cumva prin efort şi umilinţă, să încerc să ajut, dacă pot, prin teatru, să fac bine altora.

Dacă ar fi să-i întâlniţi, mâine, pe toţi trei, ce le-aţi spune?

Recunoștință.

Profesional, destinul v-a oferit totul, aş spune. V-a luat ceva în schimb, v-a pretins un sacrificiu?

Da. Am început să-mi trăiesc viața foarte târziu. La începutul carierei, teatrul a fost un refugiu, mă refugiam din fața vieții; fugeam de singurătate, căutam protecția în teatru. Îmi creasem o viață imaginară, viața în teatru, care nu era viața adevărată. Mi-a luat mult timp să realizez că lucrăm în teatru ca să ne deschidem spre viață, nu să fugim de ea. Apoi mai e ceva: pentru propriii mei copii nu am fost un tată la fel de bun cum mi-aș fi dorit să fiu, pentru că am sacrificat mult din timpul în care ar fi trebuit să stau cu ei în favoarea timpului petrecut în teatru. Acesta rămâne un punct dureros în viața mea. Nu știu cum și dacă voi putea repara această greșeală a trecutului. Sunt lucruri despre care mi-e greu să vorbesc, sunt răni care au rămas deschise…

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.