Foto: Teatrul German de Stat Timișoara

Niki Wolcz, unul din marii regizori de teatru și operă ai scenei mondiale, a emigrat din România, în anii 70, din cauza cenzurii comuniste. După plecarea din țară a colaborat, timp de peste 20 de ani, cu teatre de prestigiu din Germania – unde a și predat la universități celebre –, din Elveția, Franța, Austria, apoi, următorii aproape 25 de ani, cu teatre și opere din SUA, unde a și predat, alături de Andrei Șerban și Liviu Ciulei, la Columbia University.

Zilele trecute, Niki Wolcz a revenit la Timișoara, orașul său natal, unde a regizat, la Teatrul German de Stat, Leonce și Lena, de Georg Büchner, un spectacol în care, în urmă cu aproape 50 de ani, jucase la rândul său, distribuit de Liviu Ciulei, alături de Irina Petrescu și Ion Caramitru. Am vorbit cu Niky Wolcz, în acest interviu, despre spectacole în care jucase și care intraseră în atenția cenzurii comuniste, despre cariera sa internațională, despre colaborarea cu Liviu Ciulei, Andrei Șerban ori David Esrig – plecați din țară tot din cauza cenzurii comuniste –, despre colaborarea cu teatrul La MaMa ori Metropolitan Opera, din New York.  

CV Niky Wolcz

Născut în 8 ianuarie 1947, la Timişoara, Niky Wolcz a absolvit Liceul Pedagogic German din Timișoara, apoi Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, din Bucureşti.

Actor, regizor, profesor universitar, Niky Wolcz a colaborat cu mai multe teatre din România, semnând regia unor spectacole importante şi a jucat, de asemenea, în filme precum Reconstituirea, în regia lui Lucian Pintilie, sau Prea mic pentru un război atât de mare, în regia lui Radu Gabrea.

După emigrarea din România, în 1975, a lucrat timp de peste 20 de ani în Germania, unde a regizat în mai multe teatre de prestigiu, la Bochum, Frankfurt, Stuttgart, Essen, Darmstadt, Ulm, Freiburg, Ingolstadt, Würzburg, Regensburg ş.a. A semnat și regia unor spectacole de operă la operele din Freiburg, Ulm, Wuppertal, Frankfurt şi Stuttgart.

Tot în perioada în care a fost stabilit în Germania, a susţinut vreme de 14 ani cursuri şi seminarii la Secţia de teatru şi operă din cadrul Facultăţii de Muzică din Frankfurt, dar şi la Prinzregenten Akademie München, la Giessen şi la Freie Universität Berlin.

În1996, a plecat în SUA, unde a predat, alături de Andrei Şerban şi Ursulla Wolcz, la Columbia University, din New York. A colaborat cu La Mama Theater New York, Metropolitan Opera New York, Classical Stage Company New York, American Repertory Theater Boston, Riverside Church Theater New York, Miller Theater New York.

În anul 2008 a fost distins cu titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara.

(Sursă CV: Teatrul German de Stat Timișoara)

Domnule Niky Wolcz, iată-vă, după aproape 50 de ani, reîntâlnindu-vă cu Leonce și Lena, de data asta nu la București, la Teatrul Bulandra, ci la Timișoara, la Teatrul German, și nu ca maestru de ceremonii, ca în spectacolul lui Liviu Ciulei, ci ca regizor. De ce ați optat acum pentru punerea în scenă a acestui text al lui Georg Büchner?

Piesa, un text de avangardă pentru vremea în care a fost scrisă, vizează o perioadă revoluționară, acțiunea fiind plasată după Revoluția franceză, după ce Napoleon pierduse totul, iar Germania era împărțită în multe ducate mici. Poziția lui Büchner față de situația aceea era una de rebel, de om politic care voia să se angajeze pentru o restructurare a societății, pentru împărțirea bunurilor în mod egal – erau idei foarte revoluționare la timpul acela, și avea de luptat cu aceste mici ducate și cu situația politică de atunci.

Temele piesei fiind atemporale, există niște analogii care rezonează și azi. Textul este polemic, are referințe care și azi au un ecou și politic, și social, și filosofic identic, pentru că problemele sunt asemănătoare și, în plus, apare ideea utopică, de stat ideal. Totul, țesut în jurul unei povești de dragoste care, până la urmă învinge și încearcă să schimbe toată vechea structură.

În afară de Leonce și Lena, aţi mai lucrat şi în alte spectacole cu Liviu Ciulei?

În România, nu. După ce am plecat din țară, am mai lucrat la un spectacol de operă, Prințul Igor, în Londra, în 1992. El a făcut decorul, Andrei Șerban – regia, iar eu am făcut coregrafia. Apoi am mai colaborat la New York, când eu și Andrei Șerban predam la Columbia.

La începutul anilor 70 erați asistentul lui David Esrig, la cursurile de regie de la IATC, cu care ați și început să lucrați, la Teatrul Bulandra, în 1973, pentru două spectacole, Așteptându-l pe Godot și Furtuna, interzise însă de cenzura comunistă. Ceea ce l-a determinat pe David Esrig să emigreze, în același an. Doi ani mai târziu, ați decis și dumneavoastră să plecați, tot din cauza cenzurii. A cenzurii celor două piese sau între timp intervenise și altceva?

Interveniseră și altele, dar motivele au fost aceleași. Unele piese au și fost jucate de câteva ori, după care au fost interzise. Asta s-a întâmplat nu doar cu piesele regizate de domnul Esrig, ci, de exemplu, și cu Revizorul, regizat de Lucian Pintilie – după piesa aceasta, am fost chemați până la Dumitru Popescu, ministrul Culturii pe atunci – ori cu filmul Reconstituirea, de asemenea regizat de domnul Pintilie. Au fost și spectacole care nu au mai fost jucate din aceleași motive. Deci, cenzura se făcea cu consecvență.

În 1975 ați plecat în Germania împreună cu soția dumneavoastră, Ursulla Wolcz (Nussbächer), actriță și ea. Ați fugit sau ați plecat legal?

Nu am fugit. Am făcut cerere de emigrare, ceea ce mi-a atras destituirea de la Institut și de la Teatrul Bulandra. Se considera că, odată cu cererea de emigrare, solicitantul renunța la cetățenia română și, nemafiind cetățean român, nu mai putea fi angajat… După destituire, am venit la Timișoara, la Teatrul German, perioadă în care am așteptat pașapoartele, dar am avut voie să lucrez fără să-mi apară numele pe vreun afiș. Am plecat în 1975, cu toată familia; cea a soției mele, Ulla, era deja în Germania.

După plecarea din România, în Germania ați mai colaborat cu David Esrig?

După ce am ajuns în Germania, soția mea, Ulla, a fost angajată imediat la un teatru unde domnul Ciulei făcea Livada cu vișini. Eu am fost angajat la alt teatru și, după un an și ceva, ne-am reîntâlnit cu domnul Esrig și am hotărât să plecăm împreună la un teatru unde se oferea direcția teatrală; era la Berna, în Elveția. Acolo am făcut, cu David Esrig, multe piese, printre care Scapin, Azilul de noapte sau Cum vă place.

În Germania ați devenit repede un nume apreciat regizor de teatru și operă, coregraf, profesor la Freie Universität din Berlin, la Facultatea de Muzică din Frankfurt, la Prinzregenten Akademie din München. Și totuși, după 20 de ani, în 1996 ați decis, împreună cu soţia dumneavoastră, să emigrați în America. A fost o decizie luată datorită colaborării şi prieteniei cu Andrei Şerban?

Da, bineînțeles. Noi colaborasem mult și înainte, la Paris, la Viena, la Geneva. Și în momentul în care i s-a oferit conducerea Catedrei de teatru de la Columbia University, a căutat colaboratori, oameni cu care știa că poate să lucreze. La invitația lui, am decis și noi să ne mutăm; ne propusesem, pentru doi-trei ani… În tot acest timp, am avut posibilitatea de a continua lucrul și în Europa.

Și Liviu Ciulei a început să predea la Columbia University când ați ajuns dumneavoastră la această universitate?

Da, dar după ce ajunsese la Columbia, a colaborat și cu Teatrul din Minneapolis, unde a făcut repertoriu și a primit Tony Award, cel mai mare premiu pentru teatru, după  care s-a mutat la New York University.

La Columbia University ați trecut și dumneavoastră prin episoade similare sau asemănătoare celor care l-au determinat pe Andrei Șerban să demisioneze, în toamna lui 2019?

Nu am trecut prin așa ceva. Eu mă pensionasem cu un an înainte.

Cum aţi început colaborarea cu Metropolitan Opera?

Tot prin Andrei Șerban, când a primit oferta să facă regia la Benvenuto Cellin, de Berlioz, și ne-am gândit ca, în loc să folosim coregrafie clasică, am angajat vreo 30 de studenți de la Columbia, care erau deja actori, și am făcut un fel de mișcare scenică pentru toată opera. A fost ceva diferit de baletele făcute până atunci.

Întâlnirea cu Ellen Stewart a fost întâmplătoare sau ați optat pentru teatrul ei experimental dat fiind multiculturalismul pe care îl impusese și care devenise emblematic pentru La MaMa?

Am întâlnit-o întâmplător, când eram în turneu cu Teatrul Bulandra în Germania, în Italia, în Olanda și în Anglia. Ea era în turneu cu La MaMa, cu Medeea, în regia lui Andrei Șerban. S-a legat de atunci un fel de prietenie. După niște ani, am lucrat la Frankfurt, unde exista un teatru asemănător cu La MaMa, care invita trupe din străinătate și unde a fost invitată și Ellen Stewart.

La Timișoara, la premiera spectacolului pe care l-aţi regizat la Teatrul German ați fost însoțit de Andrei Șerban. Ce înseamnă Andrei Șerban pentru dumneavoastră?

Înseamnă foarte mult. Ne cunoaștem din Institut, din 1962, când am jucat în piese de-ale lui, apoi am făcut turnee studențești în Polonia, în Iugoslavia. După ce a plecat din țară, am păstrat legătura, iar după ce am emigrat și noi, am început colaborarea în zeci de spectacole și de operă, și de teatru, apoi am predat la aceeași catedră la Columbia, am colaborat și acolo.

Vă simțiți mai confortabil în postura regizorului de teatru sau în cea a regizorului de operă?

Teatrul e altceva… Opera are prioritatea muzicală, ceea ce te poate inspira mult, dar e mai limitată libertatea regizorului (nu totdeauna) decât în teatru. Într-un spectacol de teatru ești responsabil pentru mult mai multe decizii.

Pe Herta Müller, căreia i-ați montat, în 2012, tot la Teatrul German din Timișoara, Ținuturile de jos – volum cenzurat în anii 80, în România –, când ați cunoscut-o?

Nu o știam din România. Eu sunt o generație mai mare decât cea a Hertei Müller, iar în perioada activă a Grupului de Acţiune Banat eram deja în Germania. Dar, bineînțeles, știam de această mișcare, dar am cunoscut-o în momentul în care a venit și ea în Germania.

Liviu Ciulei, s-a descoperit după 1989, a fost turnat la Securitate de către doi actori. Dumneavoastră v-ați cerut dosarul la CNSAS?

Nu. Dar nu cred că sunt un personaj atât de important încât să fi fost turnat de cineva la Securitate. Nu am avut curiozitatea pentru că, personal, nu avusesem de suferit direct, deși mulți colegi din teatru au avut probleme.

Erau vremuri în care și vecinii de scară puteau face obiectul unor turnătorii la Securitate, pentru gesturi, pentru afirmații fără nicio importanță nici măcar pentru regim. Erau turnați din exces de zel. Iar dumneavoastră ați jucat în spectacole care au fost cenzurate, în spectacole care au generat destituiri ale unor oameni considerați incomozi pentru sistem, cereri de emigrare.

Nu știu să fi fost în atenția cuiva și, cum am spus, nici nu am avut curiozitatea să cercetez.

Ne întâlnim, pentru acest interviu, în Timişoara. Au rezistat legăturile sufleteşti cu acest oraş după 45 de ani de când „acasă” pentru dumneavoastră este altundeva, departe?

Sigur, a rămas nostalgia. E un fel de reîntoarcere acasă, deși nu mai am pe nimeni aici.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.