Gelu Hossu, la intrarea în celula 44 de la Penitenciarul Sighet. Foto: Arhivă personală

La începutul lunii iunie s-au împlinit doi ani de la beatificarea de către Papa Francisc la Blaj, a celor șapte episcopi greco-catolici martiri (cardinalul Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu). În acest timp, la Humanitas a apărut, sub semnătura lui Gelu Hossu, antologia Credință sub teroare. Memorialistica greco-catolică de detenție și domiciliu obligatoriu, volum care include texte scrise de 15 greco-catolici români coborâţi în iadul temniţelor comuniste.

„Niciunul nu a cunoscut despovărarea unei recunoașteri în timpul vieții”, spune Gelu Hossu, preşedintele Asociaţiei Cardinal Iuliu Hossu. Un interviu despre calvarul prin care au trecut aceşti oameni şi Biserica lor – slujită cu o credinţă care nu a cedat nici la invitaţia la compromis lansată de comunişti, nici sub bătăile, umilinţele şi torturile lor inimaginabile –, dar şi despre o dreptate care se lasă încă aşteptată. „Dacă i-aş întâlni, mi-aș lăsa privirea în jos, de rușine, apoi aș ridica-o din nou, pentru a mă reconecta la demnitatea lor.”

„Ceea ce ar fi trebuit să fie o memorie a acuzării, a devenit o sursă inestimabilă de fapte mărețe”

Raportul prezidenţial de condamnare a crimelor comunismului estimează că între 400 şi 600 de ierarhi şi clerici greco-catolici au trecut prin universul concentraţionar comunist, unii preoţi suferind şi două sau chiar trei condamnări. „Preoţii să-şi scrie memoriile şi să consemneze prin ce au trecut” a fost dorinţa cardinalului Iuliu Hossu, transmisă, în anii 60, după eliberare, prin intermediul preotului Augustin Prunduş. Domnule Gelu Hossu, în foarte recenta antologie pe care aţi editat-o la Humanitas aţi inclus texte memoriale scrise de 13 preoţi trecuţi prin iadul temniţelor comuniste. Câţi preoţi au urmat, de fapt, această rugăminte a cardinalului Hossu?

Consider că este necesară o ordine în memorialistica greco-catolică, deoarece materialul este dispersat în universul publicistic postdecembrist, la edituri de mic tiraj, în reviste dispărute, în anuare, în arhive personale, în arhivele CNSAS și cine mai știe ce catacombe. Un lucru este sigur: interesul pentru memorie este scăzut. Lupta pentru recuperarea memoriei trebuie însă continuată. Îndemnul episcopului Hossu, „Preoţii să-şi scrie memoriile şi să consemneze prin ce au trecut”, trebuie reconfigurat: „Urmașii să recupereze memoriile și să le pună în valoare”.

Este foarte greu de estimat numărul preoților care și-au transcris suferința pe hârtie, la fel cum este dificil de estimat numărul preoților greco-catolici închiși pentru refuzul lor de a trece la o altă confesiune. Cifrele sunt importante, însă nu sunt întotdeauna relevante. Uneori pot induce în eroare.

Întâlnim deseori comparații între numărul de victime ale comunismului și cele ale nazismului. Crimele sunt crime și trebuie scoase la iveală, cercetate, iar apoi pedepsite, indiferent de cifra la care se ridică. Nu este deloc productiv un concurs al genocidelor. Dacă ne limităm la a compara „cifrele” nazismului cu ale comunismului sau la a considera unele genocide „mai speciale”, jignim profund memoria celor care au murit și au suferit. Adică îi transformăm, după principiul călăilor, în „cifre”, în „numere”. Eu cred că memoria terorii trebuie însoțită de pedeapsă, iar ceea ce spun nu e un îndemn la răzbunare, ci la justiție și la morală. Pentru unele fapte, aș introduce în Codul Penal răspunderea post-mortem. Vă garantez că societatea ar deveni mult mai curată.

Invocați Raportul prezidenţial de condamnare a crimelor comunismului. Nu e un lucru rău că s-a realizat un astfel de raport. Dar ce s-a întâmplat după ce autorii documentului au „raportat”? Nimic. Unde e „condamnarea” de care se vorbește în titlul documentului?

O condamnare morală. Binevenită, aş spune, în condiţiile în care eşaloanele doi şi trei ale fostei Securităţi, ale fostei nomenclaturi blocaseră deja, direct sau prin interpuşi, chiar şi o lege a lustraţiei… Revenind la volum, pe ce criterii aţi selectat cele 13 texte memoriale scrise de clerici greco-catolici?

Primul criteriu a fost cel din subtitlul cărții editate la Humanitas: Memorialistica greco-catolică de detenție și domiciliu obligatoriu. Al doilea criteriu a fost cel al lui „nu pot lipsi”. Mai exact, nu puteau lipsi episcopii Iuliu Hossu și Ioan Ploscaru, canonicul de Lugoj Nicolae Brînzeu, dar nici luptătoarea anticomunistă Doina Cornea. Al treilea, a fost al valorii literare. Al patrulea, al valorii spirituale. Al cincilea, al valorii istoriografice. Au fost și altele, dar să ne oprim la acest numeral prezent în titlul revistei dumneavoastră.

Cineva spunea odată că antologia este cartea leneșului. Este greșit. Antologul nu este un boier care înmoaie posmagii cititorului, ca în povestea lui Ion Creangă. Antologia este o introducere a unei ordini în diversitate, iar dacă nu are cursivitate (mai exact, criterii), se transformă în eșec. Există și un criteriu specific memorialisticii greco-catolice: Crezul pentru care s-au jertfit acești mărturisitori. Un Crez universal, care înglobează creația, mântuirea și mijloacele prin care se ajunge la această mântuire, responsabilitatea pentru libertatea semenilor, fie ea socială, națională ori politică. Noi, astăzi, beneficiem de o libertate câștigată prin jertfa lor.

Unii dintre cei ale căror texte le-aţi inclus în această antologie, Credinţă sub teroare, au plecat la cele veşnice după căderea comunismului, chiar mulţi ani după aceea. Pe care dintre ei i-aţi întâlnit?

Nu am avut privilegiul să-i întâlnesc pe autorii acestor fragmente. Când erau în viață, preocupările mele erau cu totul altele. Mă bucuram, fără să știu, de libertatea la care ei au contribuit substanțial. Fac parte din a doua generație de exegeți ai prigoanei greco-catolice, iar întâlnirea mea cu eroii ei a fost doar pe tărâmul scrisului, faptelor și eroismului lor. Majoritatea acestor fapte au fost, inconștient, păstrate într-o importantă „instituție a memoriei”, Arhiva Securității. Ceea ce ar fi trebuit să fie o memorie a acuzării, a compromiterii, a devenit, spre nepriceperea securiștilor, o sursă inestimabilă de fapte mărețe. Este incredibil cum poate străluci personalitatea acestor oameni alături de mizeria dosarelor Securității! Diamonds and rust.

„Din cei 15 mărturisitori, niciunul nu a cunoscut despovărarea unei recunoașteri în timpul vieții”

Nouă, cititorilor, aceste mărturii ale lor ne lasă cicatrici adânci în conştiinţă, cum spuneţi. Dar ei cum au purtat povara sufletească – unii, şi pe cea fizică – a trecerii prin iadul concentraţionar?

Povara fizică a fost ușoară în comparație cu cea sufletească. Unii au purtat-o până la capăt. Alții au căzut sub greutatea ei, fără a-și pierde totuși din eroism. Din cei 15 mărturisitori prezenți în acest volum, niciunul nu a cunoscut despovărarea unei recunoașteri în timpul vieții. Unii nu au beneficiat nici măcar de o recunoaștere postumă. Sunt mâhnit de această situație. Episcopul Iuliu Hossu a murit exilat în afara eparhiei sale, departe de credincioși. A fost înmormântat, contrar dorinței sale testamentare, în ritul romano-catolic, de un agent plătit al Securității. O slujbă invalidă. Cred doar în validitatea slujbei înmormântării paralele oficiate în șoaptă de episcopii Todea și Dragomir, care erau prezenți în cimitirul Bellu Catolic. După ieșirea din închisoare, episcopul Ioan Ploscaru a fost în permanență hărțuit de Securitate. Tertulian Langa a fost închis în 1948, la câteva luni de la căsătorie, când soția lui era însărcinată. Și-a văzut fiica, prima oară când aceasta avea 7 ani, a doua oară când avea 16. A fost vicar-general al Episcopiei de Cluj-Gherla în clandestinitate. După 1990 a trăit amărăciunea luptei pentru restituirea bunurilor bisericii sale. Știți vreun loc care să-i poarte numele? Nicolae Brînzeu a fost arhipresbiter-prepozit al Capitulului diecezan de Lugoj. A fost un mare teolog, editor și publicist. A aflat de moartea fiului său când se afla la Penitenciarul Sighet. La ieșirea din închisoare i s-au impus mai multe domicilii obligatorii. Poate se va găsi o stradă în Lugoj care să-i poarte numele. Ioan Vasile Botiza și-a scris memoriile cu un oarecare amar. Nu a fost deloc înțeles de confrați. Ștefan Manciulea a fost îngrijitor de parc la Sanatoriul TBC din Blaj, iar Iosif Pop a murit în anonimat. Alexandru Rațiu s-a pierdut într-o parohie americană, Nicolae Mărgineanu a fost eclipsat de „marii psihologi” contemporani, iar Matei Boilă a murit sub povara unei grave dezamăgiri, ucis din prea multă dragoste de morală în politică. Elena Boilă a trecut printr-o dramă individuală greu de înțeles pentru „marii deontologi”, iar Augustin Giurgiu a trecut la veșnicie fără pretenția de a-și vedea numele pe școala din comuna unde a slujit. Vasile Cesereanu s-a lovit la Roma de rigiditatea unor „confrați” care nu s-au lăsat sensibilizați de jertfa unui preot mărturisitor ajuns în exil. Silviu Augustin Prunduș a fost nevoit să suporte acuzațiile nedrepte ale celor care și-au găsit vocația „rezistenței” imediat după 1989 (deloc înainte!). Iar în ceea ce o privește pe Doina Cornea, nu s-a găsit încă în Cluj un edificiu care să-i poarte numele.

„Sunt mii de torționari de lux în statul român, care beneficiază de prezumțiile de nevinovăție ale opiniei publice”

Câţi dintre cei ale căror nume sunt pomenite în aceste memorii –  ofiţeri de securitate-călăi, directori de penitenciar –, majoritatea din zona Ardealului, au trăit şi după 1990? În linişte, să spunem, că  la răspundere penală nu au fost traşi; cele câteva cazuri ajunse în justiţie în ultimii ani – Ion Ficior, Alexandru Vişinescu, Gheorghe Enoiu – sunt excepţii.

Trebuie să spunem răspicat: comunismul a condamnat mai mulți comuniști și torționari decât „democrația”. Mă gândesc la procesul intentat în 1954 lui Țurcanu și educatorilor din jurul lui. Apoi la Procesul „Salcia”, din același an, când au fost condamnate 21 de cadre MAI. Au fost în perioada comunistă numeroase procese și condamnări pentru corupție și abuzuri. Este un adevăr care mă revoltă și îi văd de multe ori pe acești monștri rânjindu-mi în față. Trebuie să conștientizăm că în fiecare lună, când primim fluturașul cu salariul, sau de fiecare dată când plătim un impozit la un ghișeu al statului, transferăm o parte din bani în buzunarele torționarilor. Ficior, Vișinescu și Enoiu reprezintă doar partea văzută a aisbergului. Sunt mii de torționari de lux în statul român, care beneficiază de prezumțiile de nevinovăție ale opiniei publice: „Așa a fost atunci…”, „Au executat ordinele…”, „Au slujit patria…”. Sunt mii de colaboratori ai Securității în funcții publice: „Fapta nu există…”, „Copiii nu răspund pentru greșelile părinților…”. Dar pentru mușamalizarea lor? Am citit zilele trecute un comunicat de presă privind „posibile [???] infracțiuni contra păcii [???] și omenirii săvârșite de foști ofițeri de Securitate și Miliție […], prin recrutarea ca surse a mii de elevi care nu împliniseră vârsta de 18 ani”. Oare când vor ajunge în justiție acești violatori de minori? Va rămâne aceasta doar „o altă întrebare?!”

„În 1948 au fost desființate toate bisericile, ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, protestantă, prin promovarea în conducerea lor a unor servi nu ai lui Dumnezeu, ci ai Statului”

În volumul întemeiat pe dosarul înaintat la Vatican pentru recunoașterea martiriului celor șapte episcopi greco-catolici, Martori ai fericirii. Şapte vieţi de sfinţi români, Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu spun că „lichidarea prin unificare” a Bisericii Greco-Catolice a fost o inginerie socială stalinistă a cărei punere în aplicare s-a făcut din ordinele Securităţii, portavocea şi braţul înarmat al Moscovei sovietice. Comuniştii au urât religia, au prigonit elita spirituală şi pe cea a ortodocşilor, şi pe cea a catolicilor, şi pe cea a greco-catolicilor, dar desfiinţarea au dispus-o doar în cazul Bisericii Greco-Catolice. De ce s-au temut atât de tare de această Biserică?

După părerea mea, sintagma „inginerie socială stalinistă” este mult prea sofisticată pentru acțiunea de desființare a Bisericii Greco-Catolice. Presupune un demers instituțional ingenios, care ar avea în spate minți luminate, planuri științifice, o conspirație prin care un eșafodaj instituțional ar fi dărâmat, pentru a fi construit altul, fără ca oamenii să priceapă ce li se întâmplă. Or nu a fost vorba de așa ceva.

Cei care l-au bătut, în 1948, pe Ion Agârbiceanu, în sediul Securității din Cluj, nu erau ingineri sociali. Cei care l-au torturat pe episcopul Aftenie nu urau religia. Le era indiferentă. Erau niște personaje provenite din mediul interlop, cu frustrări sociale pe care și le descărcau cu ajutorul pumnilor. Despre criminalii naziști se spunea că trimiteau oamenii spre camerele gazare și apoi se așezau în fața aparatului de radio pentru a asculta muzică simfonică. Despre criminalii comuniști din anii 50 nu avem asemenea date. Erau niște criminali fără nicio personalitate, nici măcar ideologică. Pur și simplu au primit o putere imensă, pe care au folosit-o cum știau mai bine, bătând, maltratând, ucigând.

Gelu Hossu, la Memorialull Sighet. Foto. Arhivă personală

În ceea ce privește desființarea „doar” a bisericii greco-catolice, ar trebui puse în lumină câteva nuanțe ale fenomenului. Istoriografia trece destul de ușor peste faptul că a existat o propunere de organizare a Bisericii Greco-Catolice într-o formă convenabilă autorităților comuniste. Condiția era reducerea numărului de eparhii și dezicerea episcopilor de autoritatea Vaticanului. Episcopul Iuliu Hossu ar fi fost una dintre soluțiile convenabile. Nu a făcut niciodată propagandă politică, nu a colaborat cu regimul horthist și avea o priză puternică la mase. Adică putea ajuta autoritățile, inclusiv la colectivizare… Acceptarea unei astfel de soluții, din partea lui ori a altui ierarh, ar fi rezolvat problema instituțională a Bisericii Greco-Catolice. Probabil că ar fi acceptat-o și Moscova. Dar nu a acceptat-o Iuliu Hossu, și nici un alt ierarh greco-catolic. Dacă măcar unul dintre ei ar fi cedat, totul s-ar fi dus de râpă. În 1948 au fost desființate toate bisericile, ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, protestantă, prin promovarea în conducerea acestora a unor ierarhi, servi, nu ai lui Dumnezeu, ci ai Statului. Biserica și Statul nu au ce căuta în aceeași barcă… mă rog, corabie. Vâslașii celor două entități trag la rame în sensuri opuse. Cu atât mai mult când Statul este unul totalitar. De ce s-au temut securiștii de această biserică? Răspunsul l-am găsit cu greu și mi-a fost oferit de o credincioasă ortodoxă, Ana Blandiana: „Biserica Greco-Catolică a fost prima instituție din spațiul românesc care a intrat în Europa”.

„Timp de 36 de ani, osemintele episcopului Hossu au zăcut într-un sac de plastic”

Vă amintiţi când, în ce context aţi auzit prima dată pronunţat numele lui Iuliu Hossu în familia dumneavoastră, la rude?

Numele lui Iuliu Hossu era foarte des pronunțat în familia noastră. Tatăl meu, Valer Hossu, a cercetat originile familiei încă din anii ’70-’80. Desigur, nu a publicat nimic legat de cardinal, numele lui fiind prohibit în acea vreme. A făcut-o după 1990, devenind un biograf al acestuia. I-ar eu m-am simțit dator să continui această muncă. Familia Hossu este atestată încă din anul 1525, în Ținutul Chioarului. Episcopul Iuliu Hossu nota în memoriile sale: „De aici s-au coborât înainte cu 200 de ani și mai bine strămoșii mei și s-au așezat pe Câmpia Ardealului în Milașul Mare, unde au întemeiat mai târziu o familie preoțească ce a rămas neîntrerupt în slujba altarului Domnului”. Episcopul avea aceste informații de la Francisc Hossu Longin, care căutase originile familiei sale și a găsit momentul despărțirii în două ramuri, pe la 1750. Uneori, din rațiuni jurnalistice, sunt numit nepot al cardinalului. Însă, „nepotismul” meu este unul spiritual, nu unul de sânge.

Familia episcopului Iuliu Hossu a avut acces la mănăstirea Căldăruşani, unde Securitatea i-a impus domiciliu forţat până la sfârşitul vieţii? Cum a fost tratat de autorităţi? Sunt informaţii că, uneori, era încuiat în mănăstire…

Familia episcopului Iuliu Hossu a fost timorată, urmărită și hărțuită în permanență. În primii ani ai domiciliului obligatoriu de la Mănăstirea Căldărușani, doar frații din București aveau permisiunea de a-l vizita. Fratelui Teofil nu i s-a permis acest lucru. Avea la rândul lui domiciliu forțat la Târgu Mureș. În schimb, episcopul era frecvent vizitat de vicarul patriarhal Teoctist, viitorul patriarh, care își găsea treabă în mănăstire, în diferite „misiuni”… Misiuni de „serviciu”, nu pastorale!

Iuliu Hossu a fost într-adevăr încuiat în mănăstire, starețului ortodox fiindu-i frică de o eventuală evadare. Exista precedentul „răpirii” de la Căldărușani, în 1959, a episcopului Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Galaction Cordun. A fost o evadare spectaculoasă. Un credincios „stilist” s-a prezentat la poarta Mănăstirii Căldărușani, susținând că este ofițer de securitate, cu misiunea de a-l conduce pe Cordun la București, la un „interogatoriu”. Episcopul Cordun nu a fost dus la București, ci la Mănăstirea Slătioara, considerată reședință. Starețul Mănăstirii Căldărușani a alertat Securitatea, care a dat de urma „răpitorilor” și i-a arestat. După acest eveniment, episcopul Iuliu Hossu a fost urmărit cu mai multă atenție de Securitate și de călugării din mănăstire.

A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic, din Bucureşti, împotriva voinţei sale testamentare. Abia în primăvara lui 2019, după aproape 50 de ani de la trecerea la veşnicie, osemintele – o parte – i-au fost reînhumate la Epsicopia de Cluj-Gherla, aşa cum şi-a dorit. De ce doar o parte? De ce a durat atât de mult, pentru a-i fi ascultată această dorinţă? Trecuseră, totuşi, aproape 30 de ani de la căderea comunismului…

„Căderea comunismului” este mai degrabă o sintagmă decât un moment precis din istorie. De ce a durat atât de mult? Nu știu… Orice deshumare este dureroasă. Este o ruptură. Aici termenul deshumare este nepotrivit. În 1970, cardinalul a fost înmormântat într-o criptă provizorie. În 1982 s-a încercat transferarea osemintelor în cavoul familiei din Cimitirul Bellu Catolic, însă Securitatea a intrat pe fir și a ordonat plasarea acestora într-un cămin de beton armat extrem de dur. Faptele s-au petrecut fără știrea familiei. Timp de 36 de ani, osemintele au zăcut într-un sac de plastic, iar crucea pectorală și inelul trimise de papă cu ocazia ridicării la treapta de cardinal – într-unul din pantofii cu care a fost înmormântat. De ce au recurs securiștii la o astfel de soluție este peste puterea mea de înțelegere. Era, poate, o formă de arest… post-mortem. Ori le era frică de o eventuală reîncarnare…

„Realizarea unei case memoriale nu poate fi lăsată doar în seama unei asociații”

S-au mai păstrat lucruri de-ale cardinalului Iuliu Hossu, rămase după arestarea sa în toamna lui 1948?

Sunt câteva lucruri care au rămas de pe urma cardinalului Iuliu Hossu. O cruce pectorală, un antimis, câteva scrisori pastorale ori documente oficiale. Mai sunt lucrurile deshumate și câteva fotografii. Un obiect important este albumul fotografic realizat de Samoilă Mârza și dăruit episcopului în primii ani de după Marea Unire. Dar cel mai important „lucru” păstrat este testamentul său spiritual, trimis din exil credincioșilor săi: „Îmbrățișez pe toți frații mei din Dieceza Clujului și din toată Biserica Unită. Sărut masa de lucru din biroul meu. Sărut Crucifixul. Sărut pietrele de pe trotuarul pe care l-am călcat mergând la Sfânta Liturghie de la Catedrală. Sărut băncile din Seminar, în care s-au rugat clericii mei. Binecuvântez pe toți țăranii, din toate protopopiatele care, îmbrăcați în haine albe ca sufletele lor, m-au ascultat cu bucurie și s-au reîntors fericiți la casele lor. Nu i-am uitat pe calea suferințelor mele”. Acestea sunt „lucrurile” lăsate de episcopul Hossu.

În momentul beatificării sale, în 2 iunie 2019, alături de ceilalţi şase episcopi greco-catolici, nu era amenajată încă o casă memorială Iuliu Hossu. Un proiect major al Asociaţiei Cardinal Iuliu Hossu, pe care o conduceţi, a fost anunţat ca fiind deschiderea casei memoriale. Aţi amenajat-o, aţi deschis-o pentru public?

Este, într-adevăr, un proiect major, o mare provocare pentru asociație. Trebuie urmată politica pașilor mărunți, deoarece asociația nu dispune de fonduri suficiente pentru un astfel de proiect. Din păcate, casa în care s-a născut Iuliu Hossu s-a distrus. Au rămas însă fundațiile și numeroase fotografii, astfel încât poate fi refăcută întocmai. Amenajarea unui muzeu într-o astfel de casă ar aduce un beneficiu locuitorilor comunei Milaș, fie ei greco-catolici sau ortodocși. Însă, realizarea unei case memoriale nu poate fi lăsată doar în seama unei asociații.

Câte case memoriale au fost amenajate în amintirea episcopilor martiri?

Fiecare catedrală, fiecare biserică este o casă memorială a episcopilor martiri. Noi privim acest termen de casă memorială mai ales din perspectiva autorităților laice. Din nefericire, lucrurile nu stau bine la acest capitol. Proiectul Memorialul Sighet, Casa de jelanie și suferință, cum o numea episcopul Hossu, a fost inițiat de societatea civilă, nu de autorități. Nu cred că realizarea unei case memoriale este un efort financiar semnificativ pentru acestea. Problema este alta. Cine va pune piatra de temelie, cine va tăia panglica, cine va spune discursul inaugural? Cine va apărea pe Facebook? Cine va fi beneficiarul imaginii?

Să facem o recapitulare. Alexandru Rusu s-a născut la Șăulia (judeţul Mureș), Ioan Bălan la Teiuș (judeţul Alba), Vasile Aftenie la Londroman, Valea Lungă (judeţul Alba), Traian Frențiu la Reșița (judeţul Caraș-Severin), Ioan Suciu la Blaj (judeţul Alba), Tit Liviu Chinezu la Huduc (azi Maiorești, judeţul Mureș), Iuliu Hossu la Milaș (judeţul Bistrița Năsăud). La Teiuș, pe o clădire modestă este plasată o placă de marmură: „În această casă s-a născut episcopul Ioan Bălan”. La Blaj, tot așa: „În această casă s-a născut episcopul Ioan Suciu”. Biserica și societatea civilă și-au făcut datoria, cât a fost omenește posibil. Așteptăm și implicarea autorității publice. Și le garantez reprezentanților acesteia că posteritatea le va oferi multe like-uri.

„Camera 44 este o biserică vie prin temelia ei umană”

Acum, când realizăm interviul, sunteţi la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, fostul penitenciar unde comuniştii au închis şi decimat mare parte a elitei intelectuale, politice, religioase a României. Presupun că aţi intrat şi în celula 44. Ce aţi simţit?

Ana Blandiana și Romulus Rusan au gândit acest spațiu ca pe o închisoare deschisă, o deschisoare, după expresia unui istoric norvegian. Vizitatorul simte pe de o parte presiunea carcerală în care au trăit – și au murit – elitele românilor, dar pe de altă parte are sentimentul unei descătușări, senzația că rezistența celor închiși acolo s-a transformat în libertate.

Gelu Hossu, la Memorialull Sighet. Foto. Arhivă personală

Camera 44 este sfințită de cei care au locuit-o, mai ales de cei care au trecut la veșnicie din acest spațiu. Între 1950 și 1955, la Sighet au murit trei episcopi greco-catolici. Camera 44 este o biserică vie prin temelia ei umană. Episcopul Iuliu Hossu și-a retrăit aici un al doilea episcopat. Revizita canonic, prin mijlocirea spiritului, întreaga eparhie. În memoriile sale găsim o transformare metaforică superbă. Substantivul propriu Sighet devine substantiv comun: „L-am moştenit sighetul pentru înălţarea Bisericii şi a neamului”. O transformare stilistică precum a Calvarium-ului în calvar.

„Dacă i-aş întâlni, mi-aș lăsa privirea în jos, de rușine, apoi aș ridica-o din nou, pentru a mă reconecta la demnitatea lor

Vă invit la un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi posibilă o întâlnire acum, ce le-aţi spune acestor oameni – şi altora care nu şi-au abandonat credinţa la presiunea unui regim ateu, chiar dacă asta a însemnat pentru ei detenţie, bătăi şi torturi inimaginabile şi chiar moartea?

Eu cred că legătura cu înaintașii noștri este esențială. În liturghie este pomenit „Dumnezeul părinților noștri”. Românilor li s-a reproșat deseori că au un cult exagerat pentru morți. Mă întreb: Ce creștinism este acela care neagă legătura cu cei morți? Cum să credem în Înviere, dacă nu credem în lucruri simple? Atunci când ne strângem în jurul unui colac în care e înfiptă o lumânare și așezăm mâna pe umărul celui din fața noastră, noi comunicăm cu cei de dincolo, cu „Dumnezeul părinților noștri”.

Ce le-aș spune părinților noștri, mă întrebați? Nu știu. Dar dacă mă provocați la un exercițiu de imaginație… Mi-aș lăsa privirea în jos, de rușine, apoi aș ridica-o din nou, pentru a mă reconecta la demnitatea lor.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.