De câteva luni, SRI – o instituţie care a înregistrat rezultate foarte bune, în ultimii ani, în lupta anticorupţie –,  nu numai că îşi exhibă excesul de putere în detrimentul alteia, al Justiţiei, al CSM, al CCR, dar nici nu este sancţionată pentru derapaje.

Judecătorul Dana Gîrbovan – fost preşedinte al Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, magistrat la Curtea de Apel Cluj – vorbeşte, într-un interviu pentru TIMPOLIS, despre riscurile implicării, peste limita legală, a serviciilor secrete în actul de judecată, despre riscurile infiltrării Justiţiei cu agenţi acoperiţi, ale controlului civil pur formal care se face asupra lor, despre riscurile trecerii sub tăcere sau a bagatelizării unor eventuale abuzuri ale sistemului judiciar, făcute în numele luptei anticorupţie. „În Justiţie nu funcţionează principiul «scopul scuză mijloacele»”, avertizează Dana Gîrbovan.

„Posibilitatea implicării serviciilor de informaţii în actul de judecată reprezintă un risc prea grav pentru a fi ignorat”

UNJR a sesizat, recent, CSM în privinţa unei declaraţii a directorului Direcţiei Juridice a SRI, generalul Daniel Dumbravă, potrivit căruia „instanţele de judecată au devenit «câmp tactic» al serviciilor de informaţii” . CSM susţine, însă, că afirmaţiile acestea nu au afectat independenţa Justiţiei. Cum catalogaţi dumneavoastră, ca judecător, care ar trebui să fiţi apărat de CSM, această decizie venită din partea unei instituţii-garant constituţional al independenţei magistraţilor: obiectivitate, lipsă de preocupare reală,  neprofesionalism, efect al unor presiuni?
Decizia CSM de a nu apăra independenţa justiţiei faţă de afirmaţiile generalului SRI Dumitru Dumbravă, care a declarat că instanţele de judecată au devenit “câmp tactic” pentru serviciile secrete, dovedeşte, o dată în plus, că această instituţie îşi ratează rolul constituţional de garant al independenţei justiţiei. Mai mult, decizia CSM întreţine suspiciunile legate de încălcarea garanţiilor unui proces echitabil pentru orice persoană care a pierdut o cauză în instanţă. 
Pentru a înţelege gravitatea atât a afirmaţiilor generalului SRI Dumitru Dumbravă, confirmate şi de directorul SRI, cât şi a lipsei de condamnare din partea CSM-ului a acestor afirmaţii, doresc să lămuresc ce înseamnă independenţa justiţiei. Pe scurt şi în mod esenţial, independenţa justiţiei este dreptul fundamental al fiecărui cetăţean de a fi judecat în mod imparţial de un judecător care pronunţă hotărârea doar în baza legii şi conştiinţei sale, ferit de orice presiuni, influenţe, directe sau indirecte, deschise sau obscure, din partea oricui ar veni. 
Independenţa justiţiei, aşadar, nu trebuie înţeleasă doar în sensul că procurorii pot acuza pe oricine, indiferent de poziţia publică pe care persoana o are, ci şi că orice persoană care stă în faţa judecătorului are parte de un proces echitabil, fiind judecat de un judecător care nu este şi nici nu pare a fi influenţat din exterior. 
În cazul declaraţiilor generalului SRI, asociaţiile profesionale ale judecătorilor, susţinute de peste o sută de judecători individuali, au apreciat ca acestea sunt de natură să aducă atingere independenţei justiţiei, prin transmiterea unui mesaj ce naşte aparenţa că SRI ar depăşi limitele prevăzute de lege în implicarea sa în actul de justiţie. Am argumentat în cererea noastră că menţinerea interesului SRI într-un dosar, până la finalizarea acestuia, nu are suport legal şi că folosirea noţiunii de „câmp tactic” – prin raportare la faza de judecată – este inadmisibila. “Câmp tactic” pentru un serviciu secret presupune nu doar o atitudine pasivă, ci şi desfăşurarea unor acţiuni secrete specifice care pot influenţa şi vicia actul de justiţie, ceea ce încalcă principiul unui proces public şi echitabil. Aceste afirmaţii au un caracter concret şi la acestea ne-am raportat atunci când am adresat cererea către CSM. Ne-am fi aşteptat ca argumentelor noastre, exhaustiv prezentate, să li se fi răspuns motivat şi punctual. Or, raportul Inspecţiei Judiciare nu face nici pe departe acest lucru. 
Până în prezent, CSM-ul a decis, în mai multe rânduri, că afirmaţiile mai multor oameni politici şi jurnalişti ar fi afectat independenţa justiţie, atunci când acestea au ca efect scăderea încrederii publicului în actul de justiţie. Nimeni nu contestă că afirmaţiile acestor politicieni ori jurnalişti nu ar fi necesitat atenţia CSM, dar niciuna dintre acele afirmaţii nu au greutatea cuvântului unui general SRI, care spune că instanţele sunt “câmp tactic” pentru acest serviciu de informaţii. 
Orice cetăţean care are pe rol un dosar instrumentat cu sprijinul SRI, citind interviul generalului Dumbravî, în care se vorbeşte despre menţinerea SRI în “câmpul tactic” pe parcursul judecării cauzei, poate avea suspiciunea rezonabilă fie că judecătorii au acces la nişte informaţii ce pentru el sunt secrete, fie că asupra judecătorului se fac presiuni ce pot  avea efecte în pronunţarea hotărârii. Afirmaţiile explozive ale generatului SRI trebuiau să fi stârnit reacţii imediate nu doar din partea CSM, dar şi a Preşedinţiei, a Comisiei de Control a SRI, a conducerii SRI şi a presei, însă s-a putut lesne vedea că toată lumea a încercat să minimalizeze problema şi să o rezolve succint şi formal. 
Lupta anticorupţie este esenţială pentru bunăstarea şi securitatea României, însă indiferent de importanta protagoniştilor acestei lupte, regulile trebuie respectate pentru a nu discredita şi arunca în derizoriu această luptă. Dacă există îngrijorări cu privire la depăşirea de către SRI a cadrului legal, ele trebuie discutate în mod real şi concret, incertitudinile – lămurite, problemele – soluţionate. Posibilitatea implicării serviciilor de informaţii în actul de judecată, prin mijloace de acţiune specifice acestora, reprezintă un risc prea grav pentru a fi ignorat sau tratat cu superficialitate, chiar de către CSM. 
Aşteptam cu interes, de aceea, ca CSM să publice motivarea deciziei pentru a putea şi noi înţelege cum un jurnalist, scriind un articol, poate afecta mai mult independenţa justiţiei decât afirmaţiile unui general SRI din care rezultă, cel puţin la nivel de aparenţă, că acest serviciu secret este implicat în actul de justiţie dincolo de limitele legii.

„Justiţia se administrează public”

CV Dana Gîrbovan

 

Experienţă profesională

Judecător la Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă (noiembrie 2008 – prezent)

Judecător la Tribunalul Bihor, Secţia Civilă (noiembrie 2009 – august 2006)

Judecător la Judecătoria Oradea (noiembrie 2002 –  august 2006)

Judecător stagiar la Judecătoria Zalău (septembrie 2001 – noiembrie 2002)

Formator Şcoala Naţională de Grefieri (2004 – prezent)

 

Studii

Master în drept comunitar, Facultatea de Drept, Universitatea Oradea, 2003 -2005

Absolvent al Institutului Naţional al Magistraturii, promoţia 2001

Licenţiat în ştiinţe juridice, promoţia 2000, a Facultăţii de Drept, cursuri de zi, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, cu media licenţă 10.

 

Activităţi asociative

Preşedinte al Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România (iulie 2007 –  iulie 2010)

Membru în Consiliul director al Asociaţiei Magistrats Europeens pour la Democratie et les Libertes (februarie 2010 – prezent )

Membru al Asociaţiei Societatea pentru Justiţie – Sojust (2006 – 2008)

Şi tot UNJR a solicitat CSM să ceară SRI, “de urgenţă”, clarificări publice care să indice cadrul legal ce permite acestui serviciu să-şi menţină interesul faţă de un dosar, până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze, în ce constă acest interes, care sunt limitele acestuia, de ce garanţii este însoţit şi ce control se exercită asupra sa. Solicitare la care, înţeleg, CSM refuză să vă comunice datele transmise de SRI, pe motiv că… ar conţine informaţii confidenţiale. Oamenii numiţi la conducerea CMS primesc certificat ORNISS, care să le permită accesul la informaţii la care un judecător nu poate accede? Sau pe ce se bazează, de fapt, acest răspuns?
Justiţia se administrează public, din acest motiv toate legile şi procedurile după care se judecă un caz trebuie să fie cunoscute de toată lumea. Când un general SRI afirmă că instanţele de judecată – care  trebuie să fie independente – au devenit “câmp tactic” pentru activităţile unui serviciu secret, solicitarea CSM-ului să clarifice această problemă era imperativă.
SRI a transmis Inspecţiei Judiciare un set de informaţii care au stat la baza hotărârii CSM mai sus amintite. Ni s-a părut firesc, de aceea, ca acea notă de la SRI să ne fie comunicată şi nouă, în condiţiile în care sesizarea Inspecţiei a fost consecinţa solicitărilor noastre. Din dezbaterile Plenului CSM am înţeles, însă, ca nota a fost clasificată ca fiind „secret de serviciu” de către SRI, motiv pentru care ni s-a refuzat accesul la conţinutul său. Lucru inadmisibil.
În primul rând, potrivit unei hotărâri a CSM, judecătorii şi procurorii nu au nevoie de certificat ORNISS pentru a avea acces la informaţii clasificate, acesta fiind garantat potrivit art. 7 din Legea 182/2002, sub condiţia numirii şi a depunerii jurământului.
În al doilea, s-a subliniat în cadrul discuţiilor din Plen faptul că nu CSM a fost destinatarul acestei corespondenţe şi că fiecare membru CSM a luat cunoştinţă de cuprinsul său doar în baza principiului „nevoii de a cunoaşte”. Acest principiu, numit „necesitatea de a cunoaşte”m este principiul potrivit căruia accesul la informaţii clasificate poate fi acordat numai unei persoane care are o necesitate obiectivă de a cunoaşte, în virtutea atribuţiilor sale de serviciu. Or, sesizarea asociaţiilor de magistraţi adresată CSM nu viza o problemă situată în afara atribuţiilor noastre de serviciu, ci viza tocmai esenţa exercitării acesteia, îndeplinirea justiţiei de către judecători, în afara oricăror presiuni şi suspiciuni privind existenţa acestora.
Ca atare, tocmai nevoia de a cunoaşte, generată de obligaţiile pe care le avem ca judecători, de a apăra independenţa justiţiei conform jurământului depus la intrarea în profesie, ne-a determinat să ne adresăm Consiliului pentru a cunoaşte întinderea şi conţinutul noţiunii de „câmp tactic” în accepţiunea SRI, solicitare respinsă de CSM.
În al treilea rând, partea finală a raportului întocmit de Inspecţia Judiciară are un tip de limbaj ce nu este specific magistraturii şi am dorit, în mod legitim, să verificăm în ce măsură concluziile reprezintă opinia personală a acestora sau este o preluare punctuală a informaţiilor furnizate de SRI. Această dilemă ne-a fost parţial lămurită de un membru CSM, care a afirmat textual că datele transmise de SRI şi calificate ca fiind secret de serviciu sunt „nişte banalităţi preluate şi de Inspecţia Judiciară”.
Modul de acţiune al CSM-ului în acest caz este un motiv în plus care fundamentează necesitatea existenţei unei discuţii publice deschise despre rolul şi atribuţiile serviciilor secrete în justiţie.

„Se relevă un control parlamentar pur formal” 

Acest gen de răspuns e, totuşi, o dovadă de opacitate, care se întâlneşte, în general, la serviciile speciale. Când o informaţie nu trebuie să ajungă să fie cunoscută sau confirmată public, este invocat secretul, chiar dacă, de fapt, informaţia în sine nu e secretă. Iar despre un control  prin intermediul Parlamentului, un control de fapt, nu doar de drept, nu se poate vorbi. Cum se poate remedia această problemă?
Noţiunea de secret de serviciu este definită juridic de art. 4 din HG 285/2002 ca fiind „informaţia a cărei divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat”. În acest context, ne întrebăm ce prejudicii poate produce SRI răspunsul la unele întrebări determinate de unele afirmaţii făcute public, în cadrul unui interviu, de un general al acestei instituţii? 
Dacă declaraţiile care au stârnit îngrijorarea magistraţilor au fost publice, de ce explicaţiile ce ar trebui să lămurească conţinutul acestora şi, implicit, să liniştească îngrijorările, sunt secrete? O astfel de abordare nu face altceva decât să adâncească suspiciunile, în loc să le clarifice, având efecte negative în ceea ce priveşte încrederea în şi dintre cele două instituţii.
Trecând la partea a doua a întrebării, în cadrul demersurilor pornite, am adresat o cerere Comisiei de Control a SRI, căreia i-am cerut să facă o analiză punctuală şi concretă a acţiunii SRI în domeniul justiţiei. Ne aşteptam să ni se rapundă la fel, punctual, arătându-ne în concret ce face SRI pe parcursul urmăririi penale, în ce constă activitatea sa după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, care este temeiul legal în baza căruia se desfăşoară aceste acţiuni şi aşa mai departe. Răspunsul primit se limitează la o înşiruire de texte legale, al căror conţinut îl cunoşteam de altfel şi în baza cărora am argumentat că, din informaţiile publice apărute în ultimul timp, rezulta depăşirea de către SRI a limitelor trasate prin lege. Răspunsul Comisiei de Control a SRI în acest caz relevă un control parlamentar pur formal, incapabil să îşi îndeplinească rolul în mod efectiv şi eficient.

Există, în vreo democraţie consolidată, un model în acest sens, care ar putea fi aplicat şi la noi?
Recomand tututor persoanelor interesate un raport recent al Comisarului European pentru Drepturile Omului, raport ce cuprinde o serie de recomandări importante în materie: http://www.coe.int/en/web/commissioner/-/reinforcing-democratic-oversight-of-security-services-cannot-be-further-delayed?inheritRedirect=true&redirect=/en/web/commissioner/home.
Raportul subliniază că niciunul din statele membre UE nu respectă întru totul standardele internaţionale în materia asigurării unui control democratic eficient asupra serviciilor secrete. Este necesar să se păstreze un control democratic, în primul rând prin implicarea Parlamentelor. Este crucial să se asigure autorizarea prealabilă pentru măsurile intrusive, inclusiv supravegherea, şi să existe un organism apt să emită decizii cu caracter obligatoriu, pe baza plângerilor formulate de persoanele afectate de acţiunile serviciilor de securitate, organism care să aibă acces la toate informaţiile necesare luării deciziei.

Raportul în cauză conţine o serie de propuneri ce pot fi aplicate şi la noi. Dar pentru aceasta trebuie întâi să avem o dezbatere onestă faţă de eficienţa controlului parlamentar în acest moment, pentru a putea fi identificate vulnerabilităţile şi găsite soluţii.

„Tăcerea CSAT-ului faţă de clarificarea existenţei ofiţerilor acoperiţi în rândul magistraţilor este inexplicabilă şi îngrijorătoare”

Un alt aspect în privinţa căruia v-aţi autosesizat şi, ulterior, aţi sesizat CSM se referă la o posibilă existenţă în rândul magistraţilor a unor ofiţeri acoperiţi – declaraţie făcută de fostul preşedinte, Traian Băsescu, potrivit căruia, până în 2004, au existat magistraţi acoperiţi, ceea ce, fiind ilegal, i-a făcut şantajabili. CSAT nu a avut, încă, nicio reacţie, deşi, de la sesizarea din partea CSM, a avut loc o primă şedinţă şi deşi preşedintele Klaus Iohannis declara că susţine demersul de deconspirare a ofiţerilor acoperiţi din Justiţie. Cum vă explicaţi această tăcere?
Tăcerea CSAT-ului faţă de clarificarea existenţei ofiţerilor acoperiţi în rândul magistraţilor este inexplicabilă şi îngrijorătoare. Această lipsă de reacţie este o eroare instituţională ce se perpetuează de zece ani şi subminează încrederea în Justiţie.
Magistraţii, conform legii, nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. Din acest motiv, anual, fiecare magistrat dă o declaraţie autentică în acest sens, declaraţie a cărei realitate este verificată de CSAT fie din oficiu, fie la solicitarea CSM sau a ministrului Justiţiei. Ca atare, obligaţia CSAT de a verifica existenţa ofiţerilor acoperiţi din Justiţie derivă direct din lege şi nu ţine de indicii pe care CSM sau alte instituţii ar trebui să le furnizeze. Această chestiune se pare că a fost greşit înţeleasă.
Incompatibilitatea expresă dintre profesia de magistrat şi cea de lucrător ori colaborator a unui serviciu secret a fost introdusă în lege în 2004, când s-a stabilit şi un cadru special pentru ca aceasta să fie efectivă. Astfel, declaraţiile date anual de către magistraţi trebuie controlate de CSAT şi sunt sub sancţiunea atragerii răspunderii penale, iar încălcarea interdicţiei are ca şi consecinţă înlăturarea din profesie. Posibilitatea existenţei în Justiţie a ofiţerilor acoperiţi ai serviciilor de informaţii încalăcă, în modul cel mai brutal, independenţa magistratului şi a justiţiei în ansamblu, din acest motiv preocuparea extrem de serioasă a legiuitorului pe acest subiect este pe deplin justificată.
Cu toate acestea, deşi au existat şi în trecut cereri ale verificării declaraţiilor magistraţilor, că nu sunt ofiţeri acoperiţi, CSAT nu a efectuat de zece ani verificările pe care legea i le impune. Ignorarea acestui subiect nu mai poate fi tolerată, deoarece menţine un val de suspiciune generalizată asupra sistemului judiciar în ansamblul său, suspiciune ce trebuie curmată: dacă există în Justiţie ofiţeri acoperiţi ai serviciilor de informaţii, aceştia trebuie înlăturaţi din sistem, iar dacă nu există, avem certitudinea absolut necesară a unui sistem neafactat pe acest plan.

Dar e posibilă eliminarea din sistem a agenţilor acoperiţi? Sau, de fapt, le sunt protejate, prin lege, şi identitatea, şi statutul?

Aşa cum am arătat deja, există o dispoziţie expresă şi specială în lege în acest sens, ce obligă CSAT să verifice declaraţiile magistraţilor, iar cei care sunt ofiţeri acoperiţi să fie scoşi din sistemul de justiţie. Această dispoziţie legală prevalează asupra oricăror alte reglementări de funcţionare a serviciilor secrete care prevăd cum să-şi protejeze acoperiţii. Din acest motiv este imperativ ca CSAT să dea curs solicitării magistraţilor şi să verifice individual, subliniez individual, fiecare declaraţie dată de judecători şi procurori, preferabil începând de la vârful sistemului către bază, şi să comunice rezultatul acestor verificări.
Afirmaţii de genul „nu există ofiţeri acoperiţi printre magistraţi pentru că nu permite legea” nu acoperă nici pe departe nici litera, nici spiritul dispoziţiei legale mai sus detaliate.

„Nu dezbaterile despre eventualele abuzuri slăbesc forţa luptei împotriva anticorupţiei, ci bagatelizarea sau ignorarea lor”

După un articol recent în care atrăgeam atenţia că SRI a devenit, în ultimul timp, o instituţie care nu numai că îşi exhibă excesul de putere în detrimentul altor instituţii, dar nici nu este sancţionat pentru derapaje, au fost voci care au declarat că, având în vedere nivelul la care este corupţia în România, nu ar trebui să ne deranjeze eventuale derapaje de la lege ale serviciilor de informaţii şi că, atrăgând atenţia asupra lor, de fapt facem un rău anticorupţiei în sine. Cum vedeţi astfel de opinii? 
Un derapaj de la lege a unui serviciu secret este un derapaj de la statul de drept, care subminează nu doar lupta anticorupţie, ci însăşi democraţia şi drepturile cetăţenilor. În Justiţie nu funcţionează principiul „scopul scuză mijloacele”. Actul de justiţie, inclusiv în lupta anticorupţie, trebuie să se facă strict cu respectarea prevederilor şi a procedurilor legale, care includ respectarea drepturilor procesuale ale celor învinuiţi.
Pe de altă parte, orice abuz, ba mai mult, orice reclamaţie privind un abuz, neverificată în mod real, are în timp efectul unui bumerang. Nu dezbaterile despre eventualele abuzuri slăbesc forţa luptei împotriva anticorupţiei, ci bagatelizarea sau ignorarea lor.
Într-un stat de drept, pentru buna funcţionare a instituţiilor, este esenţial să se discute cu deschidere despre eventualele probleme care există. În cazul luptei anticorupţie ori al implicării serviciilor secrete în actul de justiţie nu existenţa acestor dezbateri, ci lipsa lor ar trebui să ne îngrijoreze.
Problema rolului şi limitelor serviciilor secrete în actul de justiţie se dezbate aprins în ţările europene şi fac trimitere la raportul comisarului pe drepturile omului, unde se arată că „activitatea serviciilor de securitate are impact asupra unei mari varietăţi de drepturi ale omului (...). Afectează, de asemenea, dreptul la viaţa privată, dreptul la libera exprimare, dreptul de asociere, precum şi dreptul la un proces echitabil.” Remarcaţi, vă rog, menţiunea privind dreptul la un proces echitabil.
Discutarea despre rolul serviciilor de informaţii în lupta anticorupţie şi justiţie este, aşadar, unul pe deplin legitim şi ar merita o mai mare deschidere atât din partea instituţiilor implicate, cât şi a presei şi societăţii civile.

„Nu am reuşit să identificăm un text legal care să permită SRI supravegherea desfăşurării fiecărui proces până la finalizarea sa”

În lupta anticorupţie, SRI a avut rezultate bune, în ultimii ani. Dovadă stau nu doar dosare grele instrumentate, plecate de la informaţii culese de SRI, ci şi faptul că deranja. Amintiţi-vă că în toamna lui 2012, Guvernul se pregătea să modifice Legea 51/1991, privind siguranţa naţională, pentru a limita posibilitatea SRI de a valorifica în instanţă informaţii privitoare la marea corupţie, obţinute pe mandat de siguranţă naţională. Totuşi, unde se termină rolul unui serviciu secret în colaborarea cu justiţia?
Răspunsul normal la întrebarea unde se termină rolul unui serviciu în colaborarea cu Justiţia ar trebui să fie unul simplu: acolo unde prevede legea. La solicitările noastre, însă, instituţiile statului încă nu au dat un răspuns coerent la această întrebare. 
Conform legii, serviciile secrete au datoria de a trimite organelor abilitate – Parchetelor – toate informaţiile pe care le deţin, dacă din ele rezultă săvârşirea unei infracţiuni. După includerea corupţiei şi combaterii ei în structura Strategiei de Securitate Naţională, ca factor de risc, componenta informativă a serviciilor s-a extins, cuprinzând activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor în acest domeniu.
Pe de altă parte, tot potrivit legii, la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din SRI pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională. Momentul procesual este anterior, aşadar, sesizării instanţei de judecată. Mai mult, legea interzice în mod explicit SRI efectuarea de acte de cercetare penală, care sunt făcute de procurori. Or, dacă citim interviul generalului Dumbravă, acesta începe prin a spune că dacă iniţial angajarea SRI în această luptă anticorupţie s-a făcut ca structură de suport a autorităţilor judiciare în materie – adică, exact ceea ce prevede legea – apoi a urmat un salt al evoluţiei în acest demers, exemplificându-se concret ca „dacă în trecut ne retrăgeam din câmpul tactic o dată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu (…) în prezent ne menţinem atenţia până la soluţionarea a fiecărei cauze”.
Nu am reuşit până în prezent să identificăm un text legal care să permită SRI supravegherea practică, prin mijloace ce nu ne sunt cunoscute, a desfăşurării fiecărui proces până la finalizarea sa. Saltul SRI, la care face referire generalul Dumbravă, este un salt în afara legii, pe care însă instituţiile abilitate ale statului refuză să-l clarifice.
 
Şi pentru că vorbeam despre anticorupţie… Într-un comunicat al UNJR aţi afirmat – citând dintr-un interviu pe care preşedintele Traian Băsescu l-a acordat pentru TIMPOLIS, în mai 2014 – că CSAT a „responsabilizat masiv” SRI în domeniul luptei împotriva corupţiei, menţionând „o hotărâre CSAT în care, de exemplu, se specifică obligativitatea funcţionării unor structuri mixte, pe diverse paliere, de la depistarea şi combaterea corupţiei în Justiţie până la combaterea evaziunii fiscale.” Explicaţia implicării SRI „mult mai puternic decât transpare din propria lui lege” a fost dată tot de şeful statului: „Pentru că, politizând alte instituţii, acestea au acţionat tot timpul în favoarea partidului care îl numise pe director şi nu au combătut corupţia sau evaziunea fiscală, aşa cum ar fi trebuit să o facă însuşi directorul.” Unde ar fi problema aici, în condiţiile în care, din această declaraţie rezultă că SRI s-a limitat, în context, la acţiunea de culegere de informaţii?

Problema este că deciziile CSAT sunt acte administrative care nu pot, în nicio circumstanţă, să adauge la lege. Pe de o parte, avem Legea de funcţionare a SRI, care stabileşte – aşa cum am arătat mai sus – foarte clar limitele de implicare a acestui serviciu în Justiţie. Pe de altă parte, avem decizii CSAT, unele dintre ele, cu caracter secret, care lărgesc sfera de implicare a SRI-ului, ceea ce e inadmisibil.
Ca să se înţeleagă absurdul situaţiei, în interviul amintit fostul preşedinte vorbeşte despre o decizie CSAT care cere obligativitatea instituirii unor echipe mixte Parchet – SRI – Poliţie, pe diverse paliere. Or, aşa cum am arăta deja, conform legii, SRI nu are voie să desfăşoare acte de cercetare penală şi, atunci, în mod legitim, te întrebi în ce constă rolul său în cadrul unei echipe mixte?
Mai mult, noţiunea de echipă presupune existenţa unei activităţi coordonate a acesteia, iar întrebarea ce se pune este cine conduce această echipă? Cine îi stabileşte priorităţile, direcţia de acţiune, activităţile propriu-zise? Mai departe, cât de largi sunt palierele în care acţionează aceste echipe mixte Parchet – SRI – Poliţie? Afectează sau nu drepturile procesuale ale persoanelor vizate? O mulţime de întrebări al căror răspuns nu îl aflăm în lege, ci în diverse hotărâri ale CSAT despre a căror existenţă aflăm întâmplător.
Evident că în acest context ne întrebăm ce alte decizii s-au luat în CSAT, care influenţează justiţia despre care noi, în calitate de judecători şi administratori ai justiţiei, nu ştim nimic. Aceasta este în sine o mare problemă, care necesită o abordare publică deschisă, motiv pentru care vă mulţumesc că mi-aţi dat oportunitatea să vorbesc despre ea. Sperăm ca instituţiile statului abilitate să lămurească aceste situaţii o vor face-o, pentru a nu ne trezi peste ani că întregul act de justiţie de acum este viciat, de o implicare în actul de justiţie, dincolo de limitele legii, a serviciilor secrete.

Citeşte şi:

A devenit SRI necontrolabil?

Duplicitate la vârful CSM

Riscuri ale excesului de zel în anticorupţie

Preşedintele Traian Băsescu: „Interesul fundamental al României, acum şi pe termen lung, este garantarea securităţii, pe care nu o face nici Federaţia Rusă, nici China, ci o fac SUA”