Asistăm în ultimele două săptămâni, după tragedia de la Caracal, la o prăbuşire a încrederii populaţiei în Poliţie şi în Ministerul de Interne, la o revoltă a oamenilor faţă de aceste instituţii. Care vin la nici un an după ce printr-o criză similară de imagine, cu sechele ăncă resimţite din plin, trecuse Jandarmeria.

L-am invitat pe Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională, la un dialog despre modul în care aceste crize afectează sistemul de securitate naţională, despre riscul pe care îl presupune vulnerabilizarea lui, despre posibile soluţii de ieşire din criză, despre reforma care ar trebui făcută la Interne, „singurul minister care a ratat două reforme importante”, despre ce ar însemna trecerea STS la MAI sau la MApN şi miza din spatele unei astfel de mişcări, despre slaba calitate a actului de învăţământ din Academiile de Poliţie şi de Informaţii ca risc de securitate naţională, despre problemele, şi de natură legislativă, de care se loveşte întregul sistemul de securitate naţională.

„Politizarea nu va rezolva niciodată o criză de funcţionare în sistemul de securitate naţională”

CV Iulian Fota

Fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională (2009-2014), fost director al Colegiului Naţional de Informaţii (2016-2018), fost director al Colegiului Național de Apărare (2005-2009) şi fost consilier în cadrul Departamentului pentru integrare euro-atlantică şi politica de apărare din cadrul Ministerul Apărării Naţionale (2001-2005), Iulian Fota este conferențiar universitar la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” în domeniul studiilor de geopolitică și securitate națională.

Domnule Iulian Fota, am asistat în ultimii doi ani şi jumătate, în numele războiului dus de PSD şi ALDE cu inventatul stat paralel, la demonizarea in corpore a SRI, a Justiţiei, încă nu ştim cu ce consecinţe pe termen mediu asupra acestor instituţii. Anul trecut, violenţele din 10 august au aruncat Jandarmeria într-o gravă criză de imagine care s-a repercutat şi asupra MAI. Anul acesta, după tragedia de la Caracal, Poliţia este lovită şi ea de o criză majoră şi, din nou, prin ricoşeu, şi MAI. Au afectat aceste crize sistemul de securitate naţională în ansamblul său ori au rămas la nivel sectorial?

Sigur că afectează sistemul de securitate naţională. Nicio instituţie de securitate naţională nu poate funcţiona în condiţii optime fără încrederea opiniei publice. Tot ceea ce fac, fiecare pe palierul său de responsabilitate, de la contraspionaj şi contraterorism până la ordine publică, se bazează pe ideea că, într-un fel sau altul, furnizează siguranţă cetăţeanului.

Avem două categorii mari de probleme. Pe de o parte, deteriorarea imaginii publice a unor instituţii din cauza unor motive false, şi aici intră retorica cu statul paralel, inventată ca să justifice alte măsuri luate pentru şubrezirea luptei anticorupţie. Pe de altă parte, avem şi pierdere de încredere în instituţiile publice cauzată de acţiuni ale lor îndreptate împotriva cetăţeanului. Exemplele recente: Jandarmeria care a abuzat de prerogative, bătând şi gazând oameni nevinovaţi, iar la Caracal, Poliţia care şi-a îndeplinit prost responsabilităţile.

Concluzionând, da, în ultimii doi ani şi ceva avem o scădere a încrederii populaţiei în sistemul de securitate naţională, pe de o parte nejustificată, cauzată de o falsă retorică politică, parţial justificată, cauzate de neajunsuri în funcţionarea unor instituţii.

Care sunt riscurile pe termen mediu şi lung pe care le implică vulnerabilizarea unei instituţii din sistemul de securitate naţională sau chiar a întregului sistem?

În momentul în care între cetăţean şi instituţiile de securitate naţională se sapă o prăpastie, funcţionarea instituţiilor devine mult mai greoaie. Una este ca cetăţeanul să vină în întâmpinarea acestor instituţii, să le ajute prin atitudine, prin informaţii – e o conduită firească a unui cetăţean interesat de siguranţa propriei comunităţi –, şi alta este ca el să nu mai aibă încredere în ele, să nu le mai sprijine.

Când lumea te apreciază, când nivelul de încredere al populaţiei este ridicat, ai convingerea că eşti pe drumul cel bun. Devotamentul oamenilor din aceste instituţii este mai vizibil, mai bine conturat, omul depune mai multe eforturi când vede că munca lui e apreciată de cetăţeanul care, la rândul lui, se simte în siguranţă.

Acum, însă, avem un război între cetăţean şi instituţii. Vă daţi seama cum se repercutează situaţia aceasta în interior? Se creează un orizont de incertitudine, iar în aceste condiţii mai poate funcţiona eficient o instituţie?

Cum se poate ieşi dintr-o astfel de criză cum este cea de acum, de la Interne?

Când ai o astfel de criză, cum e cea de la Poliţie şi Interne acum, nu te apuci să o politizezi. Politizarea nu va rezolva niciodată o criză de funcţionare a MAI sau a Poliţiei. Fiecare dintre părţi ar trebui să vină cu analize tehnice şi cu soluţii. Or noi suntem în plină politizare a acestei crize şi nu cred că se va rezolva ceva, dacă o ţinem tot aşa.

Pe de altă parte, politicienii noştri au carenţe din ce în ce mai grave în ceea ce ar trebui să fie educaţia lor elementară de politician. În mod normal, dacă instituţiile de securitate naţională nu derapează, nu dau semne de disfuncţionalitate şi nu se amestecă ele în jocul politic, nu trebuie aduse în discuţia politică; e o chestiune elementară de cultură politică, de maturitate politică. Partide politice avem mai multe, dacă unul se decredibilizează, vine un altul şi salvează situaţia, dar instituţiile astea nu pot fi înlocuite.

„Ministerul de Interne este singurul care a ratat două reforme importante”

Ce ar presupune o reformă veritabilă în MAI? Spun veritabilă, pentru că, de ani de zile, se vorbeşte constant despre reformă în această instituţie.

Ministerul de Interne este singurul minister care a ratat două reforme importante. La începutul anilor 90, a ratat reforma democratică. Ca instituţie de forţă a regimului comunist, trebuia democratizat. Nu s-a întâmplat acest lucru dintr-o complicitate între activul de comandă al ministerului şi politic. Şi-au concentrat efortul de reformare într-o primă fază a fostei Securităţi – care avea o imagine mult mai proastă şi faţă de care lumea nutrea un sentiment de ură – şi a Armatei. Miliţia, transformată în Poliţie, şi Trupele de Securitate, transformate în Jandarmerie, nu au fost trecute prin acest proces. Cea mai elocventă dovadă este că la începutul anilor 90 au fost o serie de scnadaluri din  care reieşea clar că Poliţia e mână în mână ba cu mafia arabă, ba cu noii îmbogăţiţi ai tranziţiei.

A doua reformă ratată a fost mai târziu. Când ne-am apropiat de NATO, Alianţa ne-a cerut să reformăm în primul rând Armata şi, într-o fază ulterioară, serviciile de informaţii. Şi ne-au şi ajutat, ne-au luat oamenii la cursuri, ne-au oferit asistenţă, au trimis experţi străini în România. MAI nu a participat la acest proces. NATO nu a cerut nimic special legat de acest minister şi, pentru că le-a convenit situaţia asta, activul de comandă şi politicul au scos ministerul dintr-un proces necesar de reformă. Şi în general partea lor de cooperare internaţională a fost şi este mai firavă decât la ceilalţi, iar asta, cred, şi-a pus amprenta.

Dacă ar fi să fac o recomandare clasei politice, aceasta ar fi revizuirea întregii politici de siguranţă publică, punerea cap la cap a activităţii tuturor instituţiilor cu atribuţiuni pe zona de siguranţă publică, inclusiv a Poliţiei Locale, care e un semieşec după părerea mea, şi tragerea unor concluzii. Apoi, aş face o reformă a MAI plecând de la felul în care ar trebui să arate un sistem modern, ţinând cont şi de sistemul din alte state europene, şi de particularităţile de la noi. De exemplu, eu consider că a fost un eşec demilitarizarea Poliţiei, un proces care a implicat, printre altele, costuri mai mari, care a atras după sine o eficienţă mai scăzută, apariţia sindicatelor care, într-o anumită fază, mai rău au încurcat, încercând să creeze o structură paralelă de putere. Printre soluţii, aş recomanda remilitarizarea Poliţiei.

„Poliţia funcţionează prost din cauza politizării şi noi ducem STS la MAI, să funcţioneze mai bine?…”

În tabloul ultimelor zile, a apărut, din nou, discuţia referitoare la necesitatea trecerii STS la MAI sau la MApN. Ar putea mutarea acestui serviciu special să rezolve probleme de genul care au ieşit la iveală în cazul de la Caracal?

Aici este din nou o discuţie care ar trebui să fie tehnică, nu politică. Ideea de a pune în subordinea CSAT anumite instituţii – prevăzută într-o Constituţie pe care a construit-o tot PSD – a plecat de la nevoia de  a evita politizarea lor şi de a le oferi stabilitate, dat fiind faptul că mandatul preşedintelui are cinci ani. Instituţiile care au beneficiat de această stabilitate, STS, SPP, SIE, SRI, au o evoluţie şi o performanţă mult mai bune decât o instituţie cum e MAI care a fost supus politizării şi, de câte ori s-a schimbat Guvernul sau ministrul, situaţia şi-a lăsat o amprentă negativă asupra instituţiei. Guvernul are două servicii de informaţii în subordine, cel al Armatei şi cel al Internelor.

Dacă mutăm acum STS de la CSAT la MAI sau la MApN, băgăm această instituţie în moara politică, aceeaşi care face ca mandatul unui ministru să aibă uneori doar câteva luni; anul trecut am avut trei miniştri la Apărare. Deci, Poliţia funcţionează prost din cauza politizării şi noi ducem STS la MAI, pentru ca să funcţioneze mai bine? Păi, e un nonsens. Legat de MApN, un exemplu: a luat Institutul „Cantacuzino”. Merge mai bine? Nu mai ştie nimeni nimic de el. Înb plus, MApN are probleme, de exemplu licitaţiile lor publice sunt blocate din tot felul de motive care ţin şi de legislaţie, dar şi de lipsă de specialişti. Ministerele astea nu sunt o oază de performanţă şi de competenţă, ca să existe garanţia că, mutând STS acolo, mişcarea va duce la o mai bună funcţionare a serviciului. Şi atunci de ce să fie mutat? Doar pentru a-i creşte premierului panoplia de instituţii din subordine, doar ca să se vadă că premierul e mai influent pe zona de securitate naţională decât preşedintele?

De ce este STS atât de râvnit de unii politicieni?

Foarte mulţi dintre oamenii noştri politici sunt din ce în ce mai inculţi şi, din acest motiv, cred din ce în ce mai mult în tot felul de teorii ale conspiraţiei. Ideea asta că, având STS în subordine poţi să faci şi să dregi este o utopie. Sau poate, pur şi simplu, sunt deranjaţi de faptul că STS garantează corectitudinea alegerilor; de când STS a conceput sistemul acela tehnic cu scanarea buletinului, votul multiplu în România a dispărut. O altă variantă ar fi că vor să fraudeze alegerile, dar parcă nu-mi vine să mă duc cu gândul aşa departe, deşi dacă ne uităm ce au făcut şi pe la AEP, nu e chiar hazardat acest scenariu…

„Avem o problemă, în Academiile de Poliţie şi de Informaţii, în formarea acestor oameni –, dar o problemă e şi nivelul lor scăzut de educaţie”

Tragedia de la Caracal a adus în discuţia publică implicit incompetenţa din Poliţie. O parte, consistentă, din poliţişti au trecut prin Academia de Poliţie, afectată de flagelul plagiatelor, unde au avut profesori, la rândul lor plagiatori, cu diplome obţinute la aceeaşi Academie sau la Academia Naţională de Informaţii unde, s-a dovedit, plagiatul nu a fost, nici acolo, un accident, în ultimii ani… A devenit slaba calitate a actului de învăţământ din aceste instituţii un risc de securitate naţională?

O parte de vină este, în mod clar, la nivelul acestor academii, ambele având conştiinţa încărcată din acest punct de vedere; dar măcar Academia Naţională de Informaţii s-a luptat în ultimii doi-tri ani cu plagiatul şi am reuşit să facem multă curăţenie, iar multe lucruri care altădată păreau normale, acolo, acum nu se mai întâmplă.

Dar mai e un aspect, educaţia. Sunt oameni care vin la facultate cu o educaţie precară din şcoală, din liceu. Să luăm exemplul de la Galaţi, unde avem doi agenţi de poliţie – unul care a absolvit o şcoală de agenţi, deci nu a trecut prin Academia de Poliţie, celălalt angajat din sursă externă, cu nu ştiu ce studii – şi în cazul ambilor s-a văzut lipsa de empatie faţă de un om în suferinţă, în cazul căruia semnele hemoragiei erau izibile. Lipsa de empatie nu e din cauza Academiei, ci a şcolii generale, a liceului, acolo şcoala nu e capabilă să-l înveţe ideea de solidaritate.

Sistemul de securitate naţională suferă, da, şi din cauza plagiatelor. Plagiatul este un furt şi, ştim bine, „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”.Păi dacă unul fură când e pe băncile şcolii, unde miza este mică, atunci când va fi promovat într-o funcţie importantă ce face, va vinde onoarea instituţiei, interesele ţării? Deci, da, avem o problemă în academii şi în formarea acestor oameni – şi e mai gravă decât o vedem noi acum… – , dar avem o problemă, la modul general vorbind, cu nivelul foarte scăzut de educaţie.

„Se vorbeşte despre existenţa unei probleme, dar nimeni nu o defineşte”

Consideraţi că CSAT a făcut tot ce s-a putut pentru atenuarea acestei crize?

Se vorbeşte despre existenţa unei probleme, dar nimeni nu o defineşte. Toţi simţim că avem o problemă, că statul a început să devină neperformant pe anumite segmente – cazul Caracal nu arată doar disfuncţionalităţi din sistemul de securitate naţională, ci şi o criză socială în care trăişte o mare parte din ţară –, dar nu vorbeşte nimeni despre acest aspect. Or, asta e treaba politicului să definească problema, să ne spună dacă este o criză a Poliţiei, a MAI, dacă este o criză de modernitate, o criză a clasei politice. Odată ce definim problema, ştim ce avem de rezolvat şi ştim ce soluţii să căutăm.

Poate şi CSAT să o definească problema corect, dar poate şi Parlamentul sau Guvernul. Politicul se fereşte însă să pună punctul pe „i”. Se fereşte să definească problemele, ca să nu se simtă cineva vizat şi, aşa, ele rămân nerezolvate şi ne trezim că ne lovesc din nou, peste câţiva ani sau mai repede.

În spaţiul public au apărut voci care aşteaptă rezolvarea acestei crize de către şeful statului, care e şi preşedintele CSAT.

Dacă lumea ar sta să analizeze specificităţile acestei situaţii, s-ar vedea clar că ne lovim de nişte limite constituţionale. Statul,  azi, nu are instrumentele necesare să rezolve o criză majoră într-o instituţie de securitate naţională, cum este aceasta de la Interne acum sau cum am avut altădată prin fuga lui Pacepa. Dacă, ipotetic vorbind, în vreun serviciu de informaţii am avea o trădare din aceasta la vârf, statul nu are instrumente să ancheteze o astfel de speţă. Constituţia e prost făcută. În alte ţări, o structură de genul CSAT are ceea ce se numeşte inspector de securitate naţională şi, când sunt crize mari în zona de securitate naţională, el este cel care preia anchetarea cazului, face un raport şi îl pune pe masa principalilor decidenţi politici. Aici, tehnic vorbind, instrumente are mai degrabă Guvernul decât CSAT.

Ce poate CSAT să facă? Să dea semnalul politic, iar din momentul acela, cine se face că nu vede şi încearcă să ascundă gunoiul sub preş măcar poate fi taxat prin vot politic. Deci, asta e importanţa preşedinelui, să pună punctul pe „i”, să spună: „Avem o criză, iar situaţia nu poate fi amânată, ci rezolvată.” Pasul acesta eu nu l-am văzut.

„Politicul de la noi refuză însă să accepte această realitate periculoasă”

Scriaţi într-o analiză recentă că: „Nu numai că România nu mai este furnizor de securitate, dar ne confruntăm cu cel mai mare deficit de securitate naţională din ultimii 25 de ani”. Sumbru tablou. Vă rog explicaţi cele două afirmaţii.

În primul rând, sintagma aceasta „România furnizor de securitate”, pe care am folosit-o corect şi cu succes când ne pregăteam să aderăm la NATO, nu mai e de actualitate. A fost formulată şi în contextul războaielor din fosta Iugoslavie, dovedindu-se că dacă sârbii nu au putut să se înţeleagă interetnic cu ceilalţi, noi am fost suficient de inteligenţi să ne înţelegem cu maghiarii, i-am invitat la guvernare. Pe mine mă deranjează această expresie pentru că este folosită inerţial. Nu mai reflectă de mult timp realităţile geopolitice. Folosirea ei arată o lipsă de expertiză.

În al doilea rând, cum să mai fie România furnizor de securitate, când ţara se confruntă cu o combinaţie de ameninţări externe mult mai periculoase – lumea azi e mult mai periculoasă ca acum 10 ani, să nu mai vorbim în comparaţie cu cea se acum 20 de ani – şi de vulnerabilităţi din interior? Care, şi ele, sunt din ce în ce mai mari: o clasă politică din ce în ce mai iresponsabilă, instituţii afectate de politizare care dau rateuri, lume blazată, nemulţumită, migraţie masivă, probleme econonomice. Această combinaţie de ameninţări, deci, face să nu mai poţi discuta despre România ca furnizor de securitate.

Politicul de la noi refuză însă să accepte această realitate periculoasă cu care ne confruntăm. O dovadă de ipocrizie. Nu vor să recunoască un lucru: că suntem într-o situaţie mult mai periculoasă, pentru că imediat apare întrebarea: „Tu, ca politician, care trebuie să garantezi binele cetăţii, ce faci?” În momentul ăla, problema corupţiei, a incompetenţei, a iresponsabilităţii, a demagogiei s-ar pune cu totul altfel. Adică, dacă ţara e în pericol şi e atât de expusă, tu de ce îţi mai permiţi să-ţi baţi joc de securitatea naţională, de instituţii, să furi şi să fii incompetent?

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.