Foto: Silviu Damşe

L-am întâlnit Silviu Oravitzan – ale cărui lucrări sunt expuse şi elogiate în toată lumea –, înainte de lansarea, la Timişoara, a unui volum omagial, Lumea lui Oravitzan*.

L-am invitat pe acest mare artist preocupat de legătura dintre ceea ce nu se vede și ceea ce nu se vorbește, ale cărui lucrări trimit la Geneză şi la memoria imemorială, la un dialog. Despre copilăria sa într-o lume în care, de la naştere, i-a fost pus în faţă modelul ceresc. Despre oameni care i-au marcat viaţa. Despre arta sa de acum şi din timpul cenzurii comuniste, despre simbolurile fundamentale metafizice care o definesc – crucea, cercul, pătratul și centrul – şi geometria luminată care o influenţează. Despre lumină. Despre modul în care lucrează şi în care gândul ajunge să se transforme într-un balet al mâinii. Despre călătorii iniţiatice care au schimbat ceva înăuntrul său, influenţându-i creaţia. Despre drumul său spre Centru.

„M-am născut într-un spaţiu în care mi-a fost pus în faţă modelul ceresc”

Domnule Silviu Oravitzan, evocați, în multe interviuri, Ciclova natală, o lume plină de simboluri. Când aţi avut, însă, revelaţia acestei geometrii luminate?

M-am născut într-un spaţiu în care modelul mi-a fost pus în faţă de la început. Modelul acesta era ceresc. Mi-a fost dat să am, de mic, în faţa ochilor o cultură a simbolului regăsit în veşminte, în țesături, în port, în covoare, în arhitectura locului.

La început am fost atras de latura pitorească a locului. Casele erau albe, cu acoperişuri negre, înșirate pe marginea unui râu afundat într-un peisaj montan străjuit de stânci și codri. Oamenii erau aidoma personajelor dintr-o piesă antică, femeile erau îmbrăcate în negru, vestale, stane de piatră ce punctau străzile. Era un spațiu înțepenit, metafizic ca, bunăoară, într-un peisaj de Kiriko în care așteptai să vină, să apară ceva, cineva să-l însufleţească. O lume fără cer pe care a descris-o magistral scriitorul bănăţean Virgil Birou (E vorba despre cartea Lume fără cer – n.r.)

Pentru mine, cerul Ciclovei, satul meu, era o lume plină de semne, de simboluri întipărite, cum spuneam, pe covoare, pe ţesături, pe veşminte. Mult mai târziu am văzut că toate erau compuse şi aşezate pe pilonii a patru simboluri fundamentale: cercul, pătratul, crucea şi centrul. Le-am conştientizat însă mai târziu, mai profund, pentru prima dată la întâlnirea cu pictura lui Ţuculescu.

„Credinţa mea, probabil, a fost pecetluită în ADN-ul meu”

Ați fost crescut în credință sau v-ați apropiat de Dumnezeu pe parcursul existenţei?

Credinţa mea, probabil, a fost pecetluită în ADN-ul meu. Nu a fost o metanoia. Este răspunsul firesc al devenirii mele, din vremea în care eu nu eram, prezentându-mă în această lume cu o notabilă memorie în sensul acesta.

Cred că două lucruri au consolidat-o. Pe de o parte, educația și, mai ales, instrucția primite de la părinții mei, învăţători – cunoscut fiind rolul în epocă al învăţătorilor şi preoţilor, care erau stâlpi ai comunităţii –, atmosfera în jurul lor, biblioteca mare ce ne domina casa, legăturile pe care tatăl meu le avea cu mari personalități ale culturii românești: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Rădulescu Motru (Pe Iorga l-a dus la Ciclova, iar corespondența lor am donat-o Muzeului din Oravița). Pe de altă parte, bunica me, un personaj central care deţinea toate cheile lumii, toate secretele universului ce veneau dintr-o lume de foarte îndepărtată. Șaman. Avea cuvintele la ea, magice, tămăduitoare, înfăptuitoare, cuvinte-punte între lumi. Ele acopereau și aveau acces la toate, chiar și la o lume nevăzută. Vizau moartea, boala, sănătatea, viața, bucuria, tristețea etc. Ele se legau în puterea bunicii mele precum o salbă, un fir de lumină de la ea la înger, de la om la Dumnezeu. Bunica îmi depăna poveşti, prin modelul ei aveam acces la sărbători – la care participam cu toate simţurile – avea răspunsuri imediate, care deschideau o lume nevăzută la care eu nu aveam acces, la evenimente care vizau viaţa, moartea, bucuria, tristeţea, trăirea prin ritualuri. O dată cu moartea bunicii mele, pentru mine a dispărut o lume.

„Orice creștin are un drum determinat de prima bornă, credința, și de ultima, mântuirea”

Dumneavoastră aţi avut încercări de a comunica cu oameni dragi plecaţi dincolo, aţi avut senzaţia că gândurile dumneavoastră reverberează undeva într-un alt spaţiu?

Mi-ar fi plăcut să am nivelul ăsta de a comunica, de a face trecerea dintre aici şi dincolo, ca bunica mea, care nu ştiu ce resorturi avea. Bunica participa, de exemplu, la diverse evenimente, unul dintre ele fiind slobozitul apei, la şase săptămâni după moartea cuiva drag sau apropiat, când familia mergea să întâlnească sufletul celui plecat, undeva în susul râului Ciclova, către Mănăstirea Călugăra, dimineaţa, înainte de răsărit. După fel de fel de incantaţii şi rugăciuni, dădea drumul pe apă la nişte bărcuţe făcute din făină uscată, pe care era pusă câte o lumânare. Pluteau aşa zeci de metri, în josul apei, şi dispăreau când soarele răsărea, preluând licărul acela de lumină, într-una reintegratoare, care era recuperată de marea lumină diurnă. Se considera că sufletul celui plecat era astfel eliberat de pe pământ şi se unea ontologic cu cosmosul. Era un ritual purificator, pe care l-am întâlnit şi pe Gange, unde era, de asemeni, o metamorfoză a mii de lumânărele care, tot în zori, pluteau până la întâlnirea cu aureola solară. Evenimente de genul acesta, trăite cu toate simţurile, se conştientizează, se întipăresc nu numai raţional, printr-un logos al raţiunii, ci și prin simţuri, prin participarea cu tot organismul, ajungând astfel să te locuiască.

M-am născut creștin și vreau să mor așa. Orice creștin are un drum determinat de prima bornă – credința, și de ultima – mântuirea. Pe drumul acesta, uitându-mă la prima bornă, spun mereu următoarea rugăciune: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.” Mă îndrept cu nădejde spre ultima bornă şi sper să mă identific până la urmă cu Poetul (Daniel Turcea – n.r.): „Știu, voi muri. Dar câtă splendoare!”. Mai știu că pe acest drum nu sunt singur, pentru că la o bornă însemnată a vieții mele s-a adeverit versul din Psalmi: „Eu l-am căutat pe Dumnezeu și el mi-a răspuns. De atunci m-am eliberat de temeri.”

„Educaţiei din şcoală i se opunea educaţia mea de acasă”

CV Silviu Oravitzan

 

Silviu (Creţu) Oravitzan s-a născut la 4 octombrie 1941, la Ciclova-Montană, judeţul Caraş-Severin.

Între anii 1958 şi 1960 urmează cursurile Institutului Pedagogic din Timişoara, iar în perioada 1960 – 1963, cursurile Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii din Timişoara.

În 1983 obţine o bursă „logos”, la Paris, iar în 1984, Bursa Fundaţiei „Peer Mattsson”, din Suedia.

În perioada 1963 – 1970 a fost profesor de desen la Liceul „Iulia Haşdeu”, apoi la Liceul „Coriolan Brediceanu”, ambele din Lugoj.

Din 1985 până în 2006 a fost directorul Galeriei „Pro Arte”, din Lugoj.

Din 1997 este profesor invitat la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest din Timişoara, Clasa Constantin Flondor.

Din 2005 este afiliat al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase.

De-a lungul anilor a fost prezent în zeci de muzee şi colecţii muzeale din România, Polonia, Ungaria, Suedia, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Grecia.  De asemenea, este prezent în sute de colecţii particulare din România, Franţa, Germania, Anglia, Grecia, Austria, Luxemburg, Elveţia, SUA.

Prima expoziţie a fost în anul 1966, la Lugoj, acesteia urmându-i zeci de expoziţii în diverse oraşse din ţară, dar şi în străinătate: în Marea Britanie (Manchester), Grecia (Creta), Germania (Aachen, München, Meinz, Bad Homburg), Portugalia (Lisabona), Franţa (Paris, Marsilia, Saint Leu la Foret, Francoville), Ungaria (Budapesta, Mosonmagyarovaros), Luxemburg, Elveţia (Geneva), Austria (Viena, Klosterneuburg) sau SUA (New York).

 

(Sursă CV: „Lumea lui Oravitzan”, Ionel Bota, Bucureşti, 2018, Editura Eikon, Ediţia a II-a)

Cât timp aţi locuit, împreună cu fratele dumneavoastră, doar cu bunica? Cât  a durat deportarea părinților dumneavoastră?

E o poveste tristă… A fost în timpul marilor dislocări, din 1951 până în 1954. Pe urmă, când s-au întors, au avut domiciliul forţat şi, cum treceau anii, mai făceau un pas spre casă. Fratele meu era student deja, în acea perioadă, şi am rămas singur cu bunica, cu care, cum spuneam, aveam nişte înţelegeri tainice.

Unele, de genul cititului de cărţi din biblioteca părinţilor, mascate între coperţile Istoriei mistificate de Roller…

Da… Când au venit părinţii mei acasă s-au îngrozit de situaţia şcolară – eu, copil de dascăli fiind –, şi au făcut-o responsabilă pe bunica. Întrebând-o ce s-a întâmplat, le-a spus: „Nu ştiu, că toată noaptea citeşte din cartea asta groasă.” Era Istoria României, al cărei principal auror era Roller, şi între ale cărei coperte ascundeam tot felul de cărţi din biblioteca tatălui meu, cărţi care nu aveau nimic cu programa şcolară.

Când am terminat liceul, în 1957, era o programă şcolară complet sovietică: istoria URSS, geografia URSS, până şi matematicile erau URSS, tot ce se inventase în lume, așa eram învăţaţi, era invenţia ruşilor. Învăţam, de exemplu, la Bazele darwinismului cum o oaie, „oaia Romanov”, făcea câte opt-nouă miei sau cum o vacă, din rasa Kostroma, „vaca Poslușnița 2”, dădea 82 de litri de lapte, zilnic. Asta, spre mirarea bunicii mele, care se întreba cum de atâta lapte îi poate sta în foale?… Deşi aveam profesori foarte buni, cu studii la Paris, la Viena, în şcoli serioase, care ştiau carte, nu puteau preda pentru că programa era de aşa manieră… Mare poet al românilor ne era prezentat ca fiind A. Toma, la fel, Theodor Neculuţă, poetul-cismar. Din poezia lui Eminescu nu se preda decât Împărat şi proletar.  De Blaga, de Arghezi, de Barbu sau de Bacovia, nici vorbă…

Acestei educaţii din şcoală i se opunea educaţia mea de acasă, trăirile care veneau din copilărie şi care au creat un creuzet, un athanor care a determinat la toată generaţia mea o reacție la invazia de microbi – noul regim – care infecta un organism sănătos, adică societatea. Una se vorbea în şcoală şi alta se trăia acasă şi în societăţile mici.

„La întâlnirea cu pictura lui Ţuculescu, am conştientizat că acolo era centrul lumii”

1966 este anul întâlnirii cu picturile lui Ion Țuculescu, fascinat, la rându-i, de arta arhaică autohtonă, despre care ați povestit că au marcat o schimbare relevantă în atitudinea față de propriul act de creație, faţă de scopul artei, provocându-vă memoria profundă. Cum se poate întâmpla asta în decurs de câteva zeci de minute când privești, cu mulți alții în jurul tău, niște picturi expuse pe simeze?

La momentul expoziţiei, bagajele mele interioare erau deja pline. Astfel că, atunci când am văzut o asemenea abordare în care nu conta numai expresia, am fost impresionat.

Arta vizuală a României, cu toate ierarhiile ei, era așezată la coada impresionismului francez – foarte frumos, de altfel, ca expresie –, şi nu se așeza firesc la marea Tradiție, cu „t” mare, a culturii universale, pentru că toată marea artă a lumii, până la Renaștere, a fost așezată pe marile simboluri metafizice, formând o geometrie luminoasă și sacră, avându-l pe Dumnezeu în centru, unul, și cercurile concentrice multiple Lui. Ce lecție extraordinară ne poate oferi zestrea noastră arhaică, înțelesurile profunde ale simbolurilor găsite în covoarele, țesăturile, veșmintele, în arhitectura și construcțiile umane străvechi!

În acest context, Ţuculescu a venit şi a întors complet foaia, realizând că țesăturile, covoarele olteneşti pline de simboluri, de semne duc, prin enunţ, în altă zonă şi sondează mult mai profund realitatea. Or zona asta, care venea de foarte departe, pentru mine era acasă, era în geamantanul meu genetic şi în interioritatea mea. Până la acel moment mă simţeam în sinea mea un provincial. Atunci am conştientizat că acolo era centrul lumii. Omul e un multiplu care intră în raport direct cu Dumnezeu şi formează mici nuclee care, toate, se rotesc în jurul unui centru. Asta a fost lumea mea şi asta am văzut, pentru prima dată, la Ţuculescu.

„Mi-a fost închisă o expoziţie pentru că runele succesive negru pe negru le-au părut oficialităților a fi gratii”

Cum treceau de cenzura vremii tablourile dumneavoastră care, cum spuneaţi, „vin de departe, «din lumea în care eu nu eram», dar despre care pot depune mărturie”? Şi cum aţi reuşit, în ideologizaţii ani 80, să deschideţi Galeria Pro Arte, în Lugoj, în care aţi adus o seamă de alţi oameni de cultură care împărtăşeanu aceeaşi viziune asupra lumii, a religiei?

A fost un fenomen ceea ce ce s-a întâmplat cu Galeria Pro Arte, care a reuşit să adune cam tot ce era de calitate în arta contemporană a vremii. Au venit la Lugoj Vasile Drăguţ, Andrei Pleşu, Ion Frunzetti, Ştefan Bertalan, Corneliu Baba, Alexandru Ciupe, Ştefan Câlţia, Horia Bernea, Sorin Dumitrecu, Constantin Flondor, Livius Ciocârlie, Ion Pacea, Sorin Ilfoveanu, Florin Ciubotaru, Amelia Pavel, Raul Sorban si mulţi alţii. Ceea ce se întâmpla la Lugoj era, de fapt, un lucru normal, numai că un lucru normal, în perioada „Cântării României”, era un act de frondă. Erau ani în care erau comandate zeci de portrete ale conducătorilor iubiţi, în care era un festivism oribil, în care se pictau căpiţe şi soldaţi în diverse ipostaze. La Lugoj, însă, nu se întâmpla asta. Probabil, orașul fiind mai mic, binecunoscutul „ochi albastru” era mai adormit. Mi-aduc aminte că a venit odată Ștefan Bertalan la Galerie cu o expoziţie de picturi despre floarea soarelui. A pus planşele şi un piedestal, apoi a început se vorbească. Lângă mine era secretarul de partid cu propaganda. La un moment dat, Bertalan a scos o mână de grâu şi a aruncat-o în sală, strigând: „Jos dictatura!” Cum nimeni nu părea să fi înţeles ori s-a prefăcut că nu înţelege, a continuat: „Jos dictatura din România!”. Atunci secretarul de partid spune: „Ce zice toar’şu?”. La care i-am răspund: „Păi, nu ştiţi? E o piesă de teatru”. „A, bineînţeles”, zice el. Şi aşa am scăpat.

Tot la Lugoj a venit să ţină conferinţe Andrei Pleşu, după ce a fost dat afară din cauza meditaţiei transcedentale. Vorbind despre Minima moralia, făcând comparaţii între arte, între rosturile artei, citind din Bălcescu, din Caragiale, din Rousseau, dar pasaje care vorbeau despre dictatură, despre cultul personalităţii, despre prostie.

La întrebarea cum au trecut lucrările mele de cenzură, vă spun că am avut probleme de genul acesta. Deși aveam o oarecare notorietate în țară, speria într-o oarecare măsură formularea consacrată în epocă, cum că „Oravitzan e mai cunoscut în străinătate decât în țară” – despre expozițiile mele în străinătate au vorbit mari oameni de cultură şi au avut parte de prezentare în ziare de mare prestigiu din Occident –, ceea ce a făcut să pot expune, în 1985, în marea Sală Dalles. Am expus 150 de lucrări din ciclul Lumină, plângeri, în care runele succesive negru pe negru le-au părut oficialităților a fi gratii, ceea ce a dus la închiderea expoziției. A fost reluată abia după ce am completat-o, la indicațiile lor, aducând câteva tablouri alb pe alb, din ciclul Porți. Aveam şi lucrarea Biblioteca din Alexandria, un titlul consacrat în presă, care străjuia Sala Dalles și care, din fericire, a avut ulterior un destin fericit: ea se află acum în holul Bibliotecii Centrale Universitare din Timișoara.

În străinătate ieșisem – după ce nu reuşisem să plec nici în Berlinul de Est, nici în Ungaria – în anii 80 când, nu ştiu din ce raţiuni, le-au permis artiştilor plastici să iese din ţară. Astfel, în 1981 am primit aprobarea să merg în excursie în Grecia, unde am avut norocul că a venit un arhitect de la Atena şi mi-a cumpărat mai multe lucrări. Bani care au fost suficienţi să plec, în același an, în excursie în alte şapte ţări.

„Pe Cioran nu poţi să-l defineşti aşa uşor”

La una dintre expoziţile pe care le-aţi avut spre sfârşitul anilor 80, în Franţa, l-aţi întâlnit şi pe Emil Cioran…

Pe  Cioran l-am întâlnit în primăvara lui 89, când am avut o expoziţie la Paris. A venit recomandat – aveam o presă favorabilă, la Paris –, la o întâlnire cu intelectualitatea de acolo, cu Paul Barbăneagră, care îmi era prieten, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cu Sanda Stolojan, care au scris despre mine şi mi-au cumpărat lucrări, cu Sergiu Celibidache. Erau, toţi, foarte surprinşi cum un tânăr din România poate să picteze ceea ce pictez eu.

Nume aflate în colimatorul Securităţii… Nu aţi avut probleme, acasă?

Nu s-a întâmplat nimic, deşi au vorbit la Europa Liberă despre mine, dar ca să nu îmi facă rău, vorbiseră despre „răscruci” sau „intersecţii”, în loc de „cruci”. Ba, când am venit acasă, mai aveam în buzunar, într-un gest inconştient, şi cartea de vizită a Monicăi Lovinescu. Dar nu s-a întâmplat nimic, pentu că deja era primăvara lui 89, apăruseră „Scrisorile celor șase” (Brucan), era de notorietate solidaritatea cu Paul Goma, cu Mircea Dinescu, cu Andrei Pleşu şi, probabil,  a contat şi faptul că la Radio Europa Liberă nu s-a vorbit politic despre mine.

Totuşi, Cioran, cu al său nihilism legendar, v-a apreciat opera, numindu-vă „un artist extraordinar”.

Da, a scris cuvintele astea pe o carte pe care mi-a dat-o, fără să-mi explice de ce. L-am întâlnit la galeria unde am expus. Îl aşteptam cu emoţie, îl citisem, în samizdat, şi credeam că prin ceea ce fac voi fi în antagonism cu el. După expoziţie l-am însoţit şi, plimbându-ne pe străzile din Cartierul Latin, din apropierea expoziției mele, la Galerie Sculptures, pe Rue Visconti, prin Grădinile Luxemburg, din apropierea locuințele sale. Era foarte cunoscut, îl saluta lumea de parcă era profesor dintr-un târg în care oamenii se cunosc unii cu alții. Mă aşteptam să fie aricios, să nu răspundă, dar era foarte amabil. Cu mine a vorbit în limba română şi am discutat despre România, despre şansa ei. Era normal să fi fost de partea modernismului sau postmodernismului, dar Cioran era foarte apropiat de ceea ce înseamna Parisul regal, cu ordine, cu disciplină, cu Dumnezeu în centru şi critica societatea modernă şi postmodernă, modul în care decăzuse frumuseţea Parisului, cotropit de  subculturi.

Deci, l-aţi prins într-o perioadă a vieţii lui în care se apropiase de Dumnezeu.

Nu aş spune asta… La Timişoara am văzut odată un nebun oprindu-se în colţurile Catedralei şi blestemându-l pe Dumnezeu, cu ură, cu virulenţă. Mi-am zis că omul acela nu poate recurge la astfel de gesturi decât dintr-o mare iubire faţă de Dumnezeu, o iubire neîmplinită, trădată după gândurile lui. Dar, oricum, o legătură organică, simbiotică. I-am povestit lui Cioran despre el şi i-am spus că aşa cumva îl percepeam pe el. A râs. Pe Cioran nu poţi să-l defineşti aşa uşor…

„Într-o biserică din Ravenna, m-am simțit învelit, ca un cocon, de luminii taborice”

În anul 2001 ați pornit într-o călătorie inițiatică, în Ravenna bizantină. S-a schimbat ceva înăuntrul dumneavoastră după acel moment?

Mozaicurile sunt expresia consacrată a Luminii. La Ravenna, am descoperit marea lecție a luminii din mozaicurile bizantine. Aici putem vorbi deja de un chip al luminii pe care l-am deslușit în marile temple ale luminii unde sunt mozaicuri bizantine.

Plecasem la Ravenna, pentru că tot timpul am fost atras de lumea semnelor, a matematicii transpuse într-o geometrie sacră, pe care am studiat-o. Geometria asta sacră, care e o ordine perfectă, o întâlneşti şi la Ravenna, dar și pe veşmintele populare de la noi, din Banat. Studiind lumea aceasta a simbolurilor, a semnelor, a structurilor, succesiunile de simboluri construite pe şirul lui Fibonacci, îţi pui problema cum de omul simplu, în abstracţiunea formidabilă a echivalenţelor, a lumii tridimensionale, să păstreze aceste simboluri de mii de ani? Şi cum aceleaşi simboluri să fie întâlnite şi aici, şi la mii şi mii de kilometri depărtare, și acum, dar și cum mii de ani în urmă, în alte civilizaţii? Cum se întreba Eliade: „Oare acesta nu e un model ceresc, care vine din Paradis?”.

Acolo, în Paradis, a rămas o parte a simbolului, iar la noi, alta, concretizată în această geometrie sacră. De unde vine asta? Nu dintr-o nostalgie a faptului că noi am fost izgoniţi din Rai? Acolo e o icoană a Maicii Domnului sau icoana lui Isus Hristos, făcută nu de mâna omului. Acolo găsim un chip al luminii, cum e chipul Maicii Domnului. Vorbim de iconicitate care e trecerea de la o lume văzută la una nevăzută. Icoana e un orificiu prin care tu priveşti dincolo. Nu contează materialitatea obiectului respectiv, ci legătura pe care o pot stabili prin mijlocirea icoanei, datorită căreia noi ne îndreptăm gândurile spre acelaşi punct.

Chipul iconic al luminii l-am întâlnit în mozaicul de la Ravenna. Suprafaţa acestuia e formată din mii de pătrăţele, din mii de pietricele cu diverse unghiuri, fără planeitate perfectă. Înclinaţiile lor funcţionează ca nişte oglinzi care reflectă lumina şi care devine vibratorie, desfiinţând materialitatea planului din faţă, adică a peretului masiv din pietriecele. Ele vibrează şi-ți transmit acea vibrație. Se anulează ca materialitate, dar te anulează şi pe tine ca materialitate. Am trăit această experienţă extraordinară în Biserica Galla Placidia, de la Ravenna, o bisericuţă în care am intrat având încă în ochi soarele mediteranean, plin de impulsuri zilnice, de comandamente diurne imediate. Când am intrat, era complet întuneric, nu vedeam nimic. Apoi am început să uit de gândurile mele zilnice, s-a activat un alt tip de vedere, o privire pe dinăuntru. Atunci au început să se deslușească pătrăţele azurii, stele, cruci, creând un alt univers care m-a centrat într-un loc pe o axă ce ducea direct spre cer. Am început să mă rog firesc cu un fir de cuvinte care torcea lumina din caerul cerului. M-am simțit deodată învelit, ca un cocon, de firul acestei lumini. Lumina taborică, probabil, care face atât de bogată lumea estică. Aceasta este lumina despre care a vorbit atât de mult Palama, lumina neînserată…

La o expoziţie de a mea, de la Cluj, când l-am întâlnit prima dată pe mitropolitul de vrednică cinstire Bartolomeu Anania, un veritabil cărturar, acesta a povestit cum copil mai introvertit fiind, stătea seri întregi pe prispa din spatele casei, unde avea un nuc şi, într-o seară, a văzut o lună extraordinară, care „ardea”; la un moment dat, meditând la ea, a văzut nucul „arzând”. „Mirat de transformarea aceea, nu mai vedeam nici nucul. «Ardeam» eu”, a spus. Asta e lumina taborică; te sădeşte, te clădeşte, te ţine în permanenţă cu faţa spre Dumnezeu.

De la Ravenna am mers în Sicilia, la Cefalu, la Monreale. Tot ce am făcut după aceea este influenţat de aceste experienţe, de exemplu, iconostasul de la Cluj sau parietalul pe care i l-am făcut mitopolitului Bartolomeu, la reşedinţa sa de la Nicula.

„Simbolurile care mişcă lumea ţin de noimă, nu de filosofia fiecărui om care se crede Dumnezeu”

Din interviuri, din declaraţii pe care le faceţi la vernisaje transpare discursul unui om cu noţiuni temeinice de teologie, deşi sunteţi absolvent de Arte Plastice. Sunteţi autodidact sau v-a îndrumat cineva spre lecturi din zona aceasta?

În lumea asta dezmembrată, simţi nevoia să cauţi în profunzime ce ne poate lega unii de alţii. Până la Renaştere, toată arta plastică era aşezată pe umerii simbolurilor metafizice, ai sacrului. Omul tot timpul avea nostalgia cerului şi era în legătură cu cerul. De la Renaştere încoace, lucrurile încep să se mai schimbe. Apare noțiunea de geniu. Oamenii se măsoară cu Dumnezeu și oricât ar fi de mari, de geniali, umorile lor întunecă transparența comunicării. Apoi, apare Epoca luminilor, cu Diderot, D’Alembert, Voltaire, Rousseau, care a dus la Revoluția Franceză, care pulverizează totul. Părțile nu se mai pot aduna, s-au transformat în cioburi. Apare o mișcare browniană, fiecare își are adevărul și dreptatea proprii, își are filosofia de poșetă sau de buzunar.

Omul, însă, trebuie să fie mai modest, să ştie că face parte dintr-un sistem, că este un cuib de lumină, alături de milioane şi milioane de alte astfel de cuiburi, care clădesc lumea şi o susţin. Simbolurile, riturile care mişcă lumea ţin de noimă, nu de filosofia fiecărui om care se crede Dumnezeu şi care vrea să iasă din rândul lui.

„Arta nu trebuie să aibă fascinaţie, ci trebuie să intre în tine”

Înainte de a vă apuca de o lucrare, vă faceți planuri, schițe sau decideți să vă așezați la masa de lucru sub un impuls de moment, încredințându-vă apoi mâna unei entități imperceptibile?

Când intru în atelier, vreau să scap de impulsurile cotidiene, să uit tot ceea ce am învăţat. Încep cu un gând care se transformă în „baletul” mâinii. Desenez de fiecare dată o miniatură de Ulrich din Tetraevangheliarul lui Petre Rareș. L-am făcut de mii de ori, dar de fiecare dată e altceva, pentru că eu în fiecare zi sunt altceva. O dată, realizarea lui ţine de graţie, altădată, de subtilitate sau de forţă sau de enegie sau de suavitate. În felul acesta mă eliberez şi trec la lucru. Atunci pot spune că nici gândul, nici mâna nu mai ţin de persoana mea fizică, de umorile mele. Picasso spunea „Eu nu caut, eu găsesc.” Lucrarea pe care o fac începe atunci să aibă legile ei, normele ei, fizice, dar și spirituale, să aibă duhul ei. Aici e un fel de simbolism hilesic în care lucrarea nu se termină până nu își etalează dumnezeirea materialității ei. Asta într-o expoziţie se simte. Priveşti lucrările, dar ele nu mai stau în ochi, ci înăuntrul tău. Arta nu trebuie să aibă fascinaţie, ci trebuie să intre în tine, să te aşeze, iar Dumnezeul din spatele ei să te clădească.

Aveți vreun ritual pe care îl urmați înainte de a vă apuca de lucru? O faceţi în liniște absolută sau alegeţi un fundal muzical?

De multe ori, în linişte. De multe ori, însă, am un fundal muzical pe care, lucrând, încep să nu-l mai aud decât la anumite intervale. Câteodată, ascult muzică monodică, altădată, numai Bach sau Pärt.

Căutați centrul, la fel ca Eliade. Dar tot la fel ca el, sunteţi tentat să striviţi corola de minuni a lumii?

Din contră. Dacă ai perceperea centrului, nu numai raţional, ci cu tot sufletul, nu o poţi strivi. Pentu că este o minune a Dumnezeirii. Caut doar să intru în jocul ăsta şi să fiu cu toate simţurile deschise, dar nu am înclinaţii spre practici defetiste sau destructive.

Andrei Pleşu a spus foarte frumos că s-a născut în religia asta, că o are în el înainte de a se fi născut. Deci, şi eu eram deja prezent când nu eram încă aici. Cioran spunea de altfel despre Eliade că înţelegea toate religiile, dar nu locuia în niciuna. Religia se constituie nu ca tip de cunoaştere, ci ca tip de trăire.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

* Lumea lui Oravitzan, Ionel Bota, Bucureşti, 2018, Editura Eikon, Ediţia a II-a.

Foto: Silviu Damşe, Nicoleta Onofrei, Milorad Konstantinovici şi Arhiva personală a lui Silviu Oravitzan.