A ilustrat coperți pentru publicații prestigioase, printre care The New York Times, Le Monde sau Die Zeit, dar și volume, ale fraților Grimm, ale lui Jules Verne, Thomas Jefferson, Mircea Cărtărescu ori Șerban Foarță. O parte a lucrărilor lui Tudor Banuș, un maestru al realismului fantastic și unul dintre cei mai importanți artiști plastici români contemporani, sunt expuse, până în 1 martie 2018, la Muzeul de Artă Timișoara.

L-am invitat la un dialog, imaginând acest interviu ca pe un tablou al devenirii sale ca artist contemporan de talie internațională.

„Pe lângă faptul că am ieşit dintr-o puşcărie mentală, involuntar doream să mă îndepărtez şi de protecţia mamei, care era covârşitoare”

CV Tudor Banuș

 

Născut în 8 iulie 1947, Bucureşti.

Diplomat în arhitectură. Studii de pictură la Şcoala Nationala de Arte Frumoase din Paris. Stabilit în Paris din anul 1972.

A avut peste 60 de expoziţii personale în Franţa, Statele Unite, Elveţia, Austria, Germania, Belgia, Marea Britanie.

A ilustrat peste 25 cărţi de autori celebri, printre care Jules Verne, fraţii Grimm, Thomas Jefferson, Jack London, Didier Decoin, Doris Lessing, Mircea Càrtàrescu, Ion Barbu, Șerban Foarță.

Din 1976 colaborează cu peste 50 ziare şi reviste, din care Le Monde, Die Zeit, The New York Times, L’Express, Le Point, Marianne etc.

În 1979 obține premiul pentru cea mai frumoasă carte pentru tineret cu “Muzicanţii din Bremen”, de Frații Grimm.

Câteva expoziţii personale: Libraria „Shakespeare”, Paris; Palatul „Palffy” Viena; Lyn Kottler Gallery New York; Centrul Cultural Köln, Germania; Galeria Oxus, Paris; Galeria Bernard Lethu, Geneva; Galeria Der Zeichner, München, Germania; Galeria Jardin de la Paresse, Paris; Dehnburger Hof, Nürnberg, Germania; Centrul Cultural Boulogn; Primaria La Rochelle; Klingspor Museum, Frankfurt pe Main, Germania; Galeria Jan de Maere, Bruxelles, Belgia; Agentia Havas, Neuilly-sur-Seine, Franţa; Eurogallery Londra, Marea Britanie; Galeria Martin-Caille, Paris; Goethe Institut; Schw. Hall. Dumont Liedenmann Museum, Düsseldorf; Galeria Centre Rachi; Schlossgalerie Gaildorf, Germania; Laboratoire Antic, Basel; Galerie Christian Croset, Nogent; Galerie du Forez, Paris etc.

 

Sursă CV: www.tudorbanus.fr

Domnule Tudor Banuş, ați plecat din România, în 1972, „cu diploma de bac și cea de arhitect în motorul mașinii”. În aparență, nu vă lipsea nimic, făceați parte din clasa de sus, și totuși…

Pe lângă faptul că am ieşit dintr-o puşcărie mentală, să-i zic aşa, care era România lui Ceauşescu, probabil involuntar doream să mă îndepărtez şi de protecţia mamei, care era covârşitoare. Covârşitoare, în sensul benefic. Dar, în acelaşi timp, nu-mi puteam da seama cine sunt şi nu puteam evolua sub protecţia ei. A fost, deci, un dublu impuls de a pleca din ţară.

Dar puteaţi ieşi de sub protecţia ei, mutându-vă la Cluj sau la Iaşi, la Timişoara.

Dar rămânea aceeaşi Românie. Fusesem repartizat, ca arhitect, la Oneşti. După aceea am fost mutat, cu pile, la Bucureşti la Fabrica Policolor unde, timp de un an de zile, am clădit o cameră de acumulatoare. De fapt, nişte zidari au făcut-o, ei ştiind mult mai mult decât mine ce înseamnă o construcţie, eu absolvisem şase ani de arhitectură, dar nu văzusem cărămizi, ciment, nici cum se toarnă betonul. Asta a fost experienţa de arhitect…

În plus, se vedea bine care era tendinţa în România, în 71, când Ceauşescu se întorsese din Coreea de Nord, cu idei absolut mortifere pentru ţară.

De ce arhitectură, și nu arte plastice?

Pentru că arhitectura părea o artă completă, părea că acoperă tot. Mai era şi reputaţia Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, care era foarte bună. Era, deci, o atracţie. Repulsia, dacă pot să-i spun aşa, pentru Arte Plastice venea din faptul că acolo erau câţiva zeci de candidaţi pe un loc, era cvasi-miraculos să intri la Arte.

Părinții dumneavoastră nu au avut probleme cu Securitatea, după ce aţi plecat în Occident?

Am rămas în Franţa, înscriindu-mă la Paris, la studii post-universitare. Se chema că sunt un student în străinătate. Nu am făcut scandaluri politice, tocmai pentru a nu-i atinge pe ei rămânerea mea în Occident. Deci, nu au avut de suferit decât din motive sentimentale, pentru că eram departe unii de alţii şi nu ştiam când ne vom revedea.

„Mi se părea că o muncă manuală, cum e desenul, este o portiţă de scăpare din acel lanţ al minciunilor”

Copil fiind, cum ați ajuns cucerit de gravurile de Dürer și Dore?

Aceste albume cu desene erau un fel de panaceu la cam toate problemele epocii, inclusiv pentru minciuna pe care o simţeam în jurul meu, ca toată lumea, de altfel. Nu era vorbă care să nu fie pe jumătate codată, ca să înţeleagă cine şi ce trebuia. Pe lângă acest univers verbal, desenul părea cinstit, el nu trişa. Ce vedeai desenat aia era. Şi am avut revelaţia că mersul spre desen e un mers cinstit, mi se părea că o muncă manuală, cum e desenul, este o portiţă de scăpare din acel lanţ al minciunilor.

În adolescenţă mi-am îndreptat atenţia spre gravori germani şi din Europa Centrală, pentru că ei au pus la punct o tehnică şi un limbaj grafic ce mi se par că nu au fost depăşite nici în ziua de azi.

Dar la Da Vinci ce putea găsi un un băiețel de câțiva ani fascinant, încât să încerce să facă reproduceri după desenele acestuia?

Am şi recuperat unele desene care reproduceau desene ale lui Leonardo Da Vinci. Dar el e doar unul dintre maeştrii Renaşterii, după ale căror desene făceam reproduceri. Renaşterea – şi cea italiană, şi cea flamandă, şi cea franceză – era fascinantă prin înălţimea spirituală pe care o degajau picturile respective, eu neputând nici măcar să visez că aş putea picta, neavând nici tehnică, nici materiale, nimic. Deci, pentru mine pictura era de neatins. Ceea ce era de atins era să încerc să reproduc un desen de-al lor, desenul în peniţă. Ăsta era la nivelul posibilităţilor mele, atunci.

A fost cineva care v-a ajutat să „decriptați” desenele renascentiştilor?

Privind ani de zile câteva albume de artă care erau în casă la noi, asta a fost o lecţie în sine. L-am cunoscut pe Frunzeti, de exemplu, când eram mic, la 9-10 ani, dar nu am avut discuţii purtate pe tărâmul estetic. Gustul acesta artistic se formează prin ambianţa casei, prin anturajul părinţilor, văzând cum trăiesc cei din jur, ce citesc, cum merg la cinematecă. E o chestie de curiozitate care trebuie tot timpul satisfăcută prin consum de cultură. Şi, uitându-mă la aceste albume, nu făceam decât să consum cultură cât puteam înghiţi, să spun aşa.

„Toate desenele le fac de mână, pe hârtie, cu creion, cu tuş”

Ați rămas la Paris ca „un nimeni”, cum ați descris cândva situația. Cum a ajuns tânărul care, acasă, începuse să deseneze pentru gazeta de perete a fiicei șefului din Onești să-și cucerească repede și ireversibil locul nu doar în peisajul artistic parizian, ci și în cel francez. Șansă providențială sau ajutor din partea cuiva?

Şansa providenţială a început cu naşterea mea, adică şansa de a fi născut după război, de a trăi

în pace, de a fi într-o familie cu un anumit nivel cultural. Apoi am avut şansa afirmării în perioada dinaintea computerului, când mai era nevoie şi de imaginaţia ilustratorului, şi de îndemânarea lui. În anii 70-80, desenele se făceau încă de mână, drept care directorii artistici ai revistelor şi ziarelor aveau nevoie de ilustratori. Era, un dialog productiv, ei acordând timp pentru crearea acestor imagini şi, după afinităţi, dând subiecte care mergeau bine pe coarda lor artistică.

Toate acestea, încetul cu încetul, s-au schimbat, pe măsură ce tehnica a înlocuit şi imaginaţia, şi îndemânarea artistică. S-au utilizat după aceea, un timp, băncile de imagini, după care s-a trecut la fotografie şi caricatură, care erau rapide şi nu era nevoie de nicio premeditare a comenzii.

Dar pentru presă când şi în ce împrejurări ați început să desenați?

În 1976. Apoi m-am dus la New York, iar din 1977 am început să lucrez cu New York Times – în ochii mei, era cel mai prestigios. Primele comenzi le avusesem de la Steve Heller, directorul artistic al Book Review. Şi au mai fost mai mulţi editori cu care am colaborat, atunci. Apoi, venind la Paris, şi expunând desenele astea într-o expoziţie de grup de ilustratori, cei de la Le Monde m-au remarcat şi m-au chemat să colaborez cu ei.

La desenele de presă, cum procedați? Vă documentați înainte despre subiectul pe care urmează să-l ilustrați sau mizaţi doar pe inspirația de moment?

În general, era un text scris, pe care îl citeam şi, dacă era nevoie, mai adăugam nişte lecturi şi aveam o discuţie cu directorul artistic al revistei. După care începeam să mă gândesc cum pot nu doar să reprezint subiectul respectiv, ci şi să-l depăşesc. Adică, să trec peste el către o viziune perenă, care să poată supravieţui comenzii punctuale, care mie îmi asigura supravieţuirea economică, dar artistic vorbind, voiam să capitalizez sub formă cât mai artistică posibil subiectul respectiv. Am sute de desene pe care nu o să le arăt niciodată, pentru că au fost subiecte economice, de manageriat întreprinderi şi care nu prezintă interes pentru nimeni.

Desenele acestea, de pe copertele unor reviste prestigioase sau de pe simezele galeriilor de artă,  au fost făcute de mână sau pe calculator?

Totul e făcut de mână, pe hârtie, cu creion, cu tuş. În afară de comenzi, am o serie de lucrări pe care le-am făcut din proprie iniţiativă, dar care au avut şansa să fie publicate ulterior, în Le Monde, pentru că, pe vremea aceea, publicaţia avea încă suficientă deschidere şi apreciere pentru ilustratorii ziarului şi le-a dat posibilitatea să-şi expună propria producţie artistică. Aşa, am publicat în nişte numere speciale desenele proprii. Aveau atâta încredere în noi, artiştii, încât aveam dreptul să invităm, la rândul nostru, un artist pe care îl apreciam în mod deosebit.

„Lui Șerban Foarță îi trimiteam desenul şi el crea poemul după acel desen – caz unic, din câte ştiu”

Colaborați cu multe reviste și ziare de pe tot globul. Din România ați primit oferte?

Acum vreo opt ani, a avut loc o întâlnire fericită cu cei de la Observator Cultural, care mi-au oferit posibilitatea să am o rubrică. Eu îl descoperisem cam în aceeaşi perioadă pe maestrul Şerban Foarţă, prin intermediul unui volum pe care l-am găsit pe o tarabă într-un salon literar, intitulat Nu ştiu alţii cum sunt… Am citit acest volum de poezie şi nu-mi venea să cred, erau nişte bijuterii literare: nici acum nu înţeleg cum a reuşit ca, din nişte amintiri personale, să facă poezie universală, de o muzicalitate extraordinară şi de o abilitate de a scoate din cuvinte ce nu te aştepţi.

Deci, acela fusese momentul debutului colaborării cu Șerban Foarță, în Tandem. Versul a născut desenul sau invers?

Da, acela a fost. Am admirat atât de mult acel volum, încât prin intermediul lui Mircea Cărtărescu şi al celor de la Observator Cultural, am întrebat dacă nu vrea să facem un parteneriat şi o rubrică în care să lucrăm în tandem – de aia s-a şi numit apoi aşa rubrica. Am ţinut-o vreo cinci ani.

Eu îi trimiteam desenul şi el crea poemul după acel desen – caz unic, din câte ştiu eu. E vorba, acum că ne-am întâlnit pentru prima oară, față în față, să reluăm rubrica, de la 1 ianuarie.

Dar cum a început colaborarea cu Mircea Cărtărescu, al cărui volum, Enciclopedia zmeilor, apărut la Humanitas,  l-ați ilustrat? O carte foarte bine primită de public; la scurt timp după lansare, volumul a fost pe locul I în topul cărților pentru Ipad și tot pe locul I în topul celor mai bune aplicații din România.

O surpriză plăcută… Mă ştiam de mulţi ani cu Mircea Cărtărescu. Admiraţia mea pentru el, de pe vremea când era „doar” poet, era imensă. Când a scris Enciclopedia zmeilor, între două volume din Orbitor, dl Gabriel Liiceanu mi-a propus să o ilustrez. Ceea ce am acceptat cu entuziasm, evident.

Cu Institutul Cultural Român când ați avut ultima colaborare?

Sub echipa Horia Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu. Atunci a fost tipărit un album de 240 de pagini despre diversele aspecte ale creaţiei mele.

Ulterior am mai avut un contact pozitiv cu dl Radu Boroianu; m-a recomandat Muzeului Naţional de Artă Bucureşti, pentru a expune acolo. Ceea ce s-a şi întâmplat, vara aceasta. Această expoziţie a avut loc în alt tandem, cu Honore Daumier, amândoi fiind desenatori de presă. A fost un cuplaj, cred, reuşit.

”La un desen lucrez, în mare, şase-şapte zile”

Desenați în orice condiții sau aveți anumite tabieturi care să vă introducă în starea de spririt necesară creației artistice?

În general, îmi trebuie doar puţină linişte, o masă, o lumină corectă. Îmi trebuie linişte sufltească, pentru a uita de corp. Atitudinea statică a desenatorului trebuie alternată, obligatoriu, cu un sport, altfel, te anchilozezi. Mişcarea e indispensabilă unei creaţii corecte. Deci, trebuie să te lase să creezi şi corpul, şi liniştea sufletească.

Apoi, în diverse etape ale unei vieţi de ilustrator, intervine şi angoasa economică. Te întrebi în ce măsură faci destul şi faci ce trebuie, ca să poţi trăi din asta? Trebuie să fi în acord cu unul dintre aspecte: sau ştii că o faci pentru bani sau pentru artă. Ideal e pentru amândouă, dar asta nu se potriveşte întotdeauna.

Care e media de timp pentru realizarea unui desen?

Depinde de complexitatea desenului. Dacă sunt desene personale mari şi cu multe elemente,  durează mai mult. Dar pot să vă răspund referindu-mă la desenul normal, pe care îl făceam pentru Le Monde, de exemplu. Ei îmi dădeau textul cu o săptămână înainte, îl citeam, ziua următoare dădeam drumul la desenul în creion 2 sau 3H, adică un creion foarte slab, a doua zi îl întăream cu creion HB, încât devenea aproape negru, a treia zi îl trăgeam în tuş, iar apoi, după încă o zi sau două, urma privirea proaspătă, să văd efectele desenului. De fiecare dată când îl revezi te frapează ceva ce nu e în regulă, fie din punct de vedere al contrastului, fie al armoniei planurilor, fie al compoziţiei generale. Toate astea le vezi cu ochiul nou, de-a doua zi. În mare, şase-şapte zile.

„Frumuseţea vieţii constă în echilibrul dintre lume, femei şi copii”

Dumneavoastră colorați lumea a milioane de oameni. Dar pe a dumneavoastră cine și cum o colorează, metaforic vorbind?

Frumuseţea vieţii constă în prezenţa în viaţa mea a femeilor, a copiilor, în echilibrul dintre lume, femei şi copii. Un artist nu e făcut să fie un familist ca oricare altul. El, neavând un statut social sigur – nici măcar cât un salariat, care ştie pe ce se bazează, ştie că poate să-şi organizeze vacanţe –, nu face decât ce-i permite momentul. Deci, e foarte incert socialmente vorbind. Poate fi atrăgător pentru o femeie din punctul de vedere al activităţii sale, dar nu ca statut material. Trebuie un minim de soliditate socială pentru a te aventura în a avea o familie fie ea şi recompusă. Deci, satisfacţia mea mare provine din faptul că am ajuns să am copii, să trăiesc cu cineva în mod stabil şi, în acelaşi timp, să avansez şi pe plan artistic.

„Limba română, care e de o frumuseţe inimaginabilă, e o ţară în sine”

Remarc o limbă română corectă, cursivă, în ciuda faptului că, de 45 de ani, de când aţi plecat din ţară, o vorbiţi sporadic.

Nu este o limbă română perfectă, mai fac greşeli… Dar limba română, care e de o frumuseţe inimaginabilă, e o ţară în sine. Se poate trăi în Bacovia, în Arghezi, în Ion Barbu. Trebuie nu să citeşti ziare sau să auzi televizorul pentru a trăi în limba română. De când am plecat din ţară nu m-am privat de ea, ci dimpotrivă, mă adăp din frumuseţea limbii scriitorilor români pe care îi citesc, din trecut sau din prezent.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.