Analiza celui mai recent Eurobarometru referitor la încrederea românilor în Justiție ar trebui să plece de la problemele din sistem, nu de la cei care le-au adus în discuție. Să nu fie o negare a imaginii din oglindă.

Diminuarea cu 13 procente a încrederii românilor în Justiție și în sistemul judiciar față de anul 2015, de la 48 la 35 la sută, cea mai mare scădere într-un timp atât de scurt, înregistrată de o instituție europeană – așa cum arată datele celui mai recent Eurobarometru al Comisiei Europene – ar trebui să fie un semnal major de alarmă.

Cum nu rezultă cauzele acestei stări de fapt, nu e clar la ce se raportează respondenţii: la Parchete sau la instanţe. Dacă termenul de „justiție” nu se suprapune, în mintea multora, cu anticorupția; pentru că, de o lungă perioadă, majoritatea subiectelor de presă inserate la rubrica justiție vizează cu preponderenţă lupta anticorupție și cele două instituții vizibile pe acest front: DNA și ÎCCJ. Sau dacă nemulţumirea vizează justiţia televizată sau pe cea la care se raportează prin experienţe personale.

În lipsa unor informații certe, ar putea fi luată în calcul ipoteza că scăderea încrederii e legată de politica editorială a unor canale media cu patroni în pușcării sau în cercetări penale; totuși, aici, politica anti-Justiție nu e nouă. Altă ipoteză – acuzele aduse de unii politicieni Justiției, mai cu seamă DNA, cu motivaţii şi argumentaţii diferite; dar nici ele nu sunt un element de noutate. Ar mai fi ca ipoteză derapajele unor instituții din sistemul judiciar: excese de zel duse până la limita abuzului, acceptarea interferenței serviciilor de informații în actul de justiție ori trenarea unor dosare.

Excese de zel.  Aici poate fi încadrată justiția televizată, plimbarea suspecților încătușați prin fața presei ori acţiunile mascaţilor cu presa de faţă. Sau arestările preventive care, deşi măsură excepţională, deveniseră, la un moment dat, regulă în cazul persoanelor publice cu notorietate, intrate în vizorul DNA, chiar dacă faptele erau vechi şi consumate. Sau graba cu care s-au derulat unele anchete – cu câteva cereri de urmărire penală şi de arestare emise pe numele unei persoane, în câteva zile – faţă de lentoarea manifestată în cazul altora. Mai poate fi lipsa de reacție a Inspecției Judiciare față de reclamațiile referitoare la abuzuri și încălcări ale drepturi fundamentale, aduse de persoane anchetate.

Scriam din primăvara anului trecut că o anticorupţie eficientă pe termen lung nu se face cu exces de zel care frizează, uneori, abuzul, că în Justiție nu se poate aplica principiul „Scopul scuză mijloacele”. Pentru că, aşa, mai binele scontat poate face loc mai răului. Pentru a fi eficientă pe termen lung, Justiţia trebuie să fie nu doar puternică, ci şi credibilă. Orice abuz – chiar și făcut în numele unei cauze nobile, cum e lupta împotriva corupției – o poate decredibiliza şi vulnerabiliza.

Lipsa unui răspuns credibil la interferența serviciilor de informații în Justiție. Declarația şefului Direcţiei Juridice a SRI, care spunea că instanţele de judecată au devenit un câmp tactic al serviciilor de informaţii, nu a fost lămurită nici până azi. CSM, garantul independenței Justiției, a decis că nu a fost afectată independenţa Justiţiei și a refuzat să desecretizeze informaţiile transmise de SRI, ca răspuns la această problemă. Lucrurile nu sunt clare nici în privința „acoperiților din Justiție”. Aducerea problemei în atenția publică a fost urmată de luni de tăcere din partea CSAT, în ciuda presiunilor publice. Când la începutul acestui an, anunţa, în sfârşit, că în Justiţie nu sunt „acoperiți”, șeful Cancelariei prezidenţiale declara că CSAT nu are capacităţi proprii pentru a umbla după ofiţeri acoperiţi…

Dosare tergiversate. Trenarea unor dosare de mare importanță sau a altora care avuseseră parte de o intensă prezentare mediatică, poate fi un alt motiv de erodare a încrederii opiniei publice. Să ne amintim de câteva:

Dosarul „Bechtel”, care vizează dispariția contractului cu această companie, este plimbat, de doi ani, între Parchetul General, DNA şi un Parchet de sector, fără să se întâmple nimic notabil.

Dosarul „Revoluției”, readus în atenția publică în toamna lui 2016, când Parchetul General decisese clasarea, este o sfidare la adresa actului de justiţie. Deşi a fost tergiversat 25 de ani, niciunul dintre procurorii care şi-au bătut joc de dosar nu a fost tras la răspundere; pactizând cu ei, Inspecția Judiciară nu a dispus verificări. Dosarul „Mineriadei” e într-o situaţie asemănătoare.

În dosarul „Votul din diaspora” o primă solicitare de începere a urmăririi penale și doar una singură – pe numele lui Titus Corlățean, fost ministru de Externe – a venit la aproape un an și jumătate după ce DNA preluase cauza de la Parchetul General.

Din dosarul privind retrocedările ilegale de păduri – în care printre cei trimiși în judecată se numără Viorel Hrebenciuc şi Tudor Chiuariu – în ianuarie 2015 a fost disjunsă cauza privindu-l pe Ilie Sârbu; de atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest caz.

Acest Eurobarometru ar trebui să fie un motiv de analiză critică, obiectivă – poate chiar ajutată de un nou sondaj, comandat de Ministerul Justiției, care să evidențieze cauzele erodării imaginii Justiţie. Să plece de la problemele din sistem, nu de la cei care le-au adus în discuției; să nu fie un motiv de negare a imaginii din oglindă, de supărare pe oglindă. Altfel, în lipsa unei diagnoze corecte, nu e posibil un tratament eficient.

Articol publicat şi în Revista 22 şi în Puterea a Cincea.