Amintirea şvabilor care au trăit în Banat se stinge încet şi, în lipsă de proiecte şi fonduri, fostele sate germane din Timiş se modernizează în “colonii de case de vacanţă” sau dispar. Deputaţii Forumului Democrat al Germanilor din România spun că administraţiile locale nu par interesate de implementarea unor proiecte pentru conservarea fostelor aşezări ale coloniştilor germani stabiliţi în Banat.

Charlottenburg, singurul sat perfect rotund din România

Locuite preponderant de etnici germani până în urmă cu 30 – 40 de ani, fostele sate şvăbeşti din Banat au fost părăsite încet-încet de către cei care le-au întemeiat şi s-au transformat fie în pâlcuri de case de vacanţă ale timişorenilor atraşi de farmecul zonei, fie au dispărut. În majoritatea acestor localităţi doar poveştile, infrastructura şi arhitectura caselor mai amintesc de şvabii care le populau odată.

Primăriile fie nu au bani, fie nu sunt interesate de promovarea unor proiecte menite să conserve moştenirea lăsată de şvabi în Banat care, în aceste condiţii, dispare încetul cu încetul. Un exemplu în acest sens este satul Şarlota, localitate atestată în anul 1771, odată cu cel de-al doilea val de colonizări germane, când aici au fost aduse 32 de familii (171 de persoane) emigrate din Provincia Autonomă Trento, actuala regiune Trentino, din Tirolul de Sud, Lorena şi Baden-Württemberg.

Şarlota (Charlottenburg, în germană, Sarlatovar, în maghiară) este singurul sat construit în formă de cerc din România. Din acest motiv, întreaga localitate a fost declarată monument istoric de către Ministerul Culturii şi Cultelor. Interesantă este şi denumirea satului, pierdută în negura istoriei, despre care se spune că vine de la numele soţiei unui fost administrator al zonei.

Satul are un diametru de 210 metri, impresionând prin simetria sa perfectă. O descriere a localităţii a făcut-o, într-o scrisoare veche, păstrată cu grijă, meşterul pantofar Johann Steube: “Acest sat este singurul în formă circulară. În mijlocul satului se găseşte o fântână acoperită, cu apă foarte bună. În jurul fântânii se află o plantaţie de duzi, în spatele căreia se găsesc casele, acestea având în curte un grajd şi o şură. Apoi, urmează grădina, unde se găseşte plantată viţă de vie. Nicio casă nu este nici cu un deget mai înaltă ca alta şi nici mai distanţată una faţă de alta, având un stil simetric foarte frumos, la fel şi cele patru intrări în sat, cu aceeaşi distanţă una faţă de alta”.

Structura etnică a localităţii a avut o evoluţie inedită. Dacă la recensământul din 1880 s-a înregistrat o populaţie de 298 de persoane, dintre care 234 germani, 32 de români şi 32 de maghiari, în 1977, numărul germanilor a scăzut la 79, restul fiind români – 62, maghiari – 10, alte etnii – 28. La ultimul recensământ, populaţia satului avea doar 111 locuitori: 99 – români, 6 – maghiari, 5 – alte etnii şi un singur neamţ, de 80 de ani.

Pe vremuri, în sat era un singur român – jandarmul localităţii, iar nemţii au început să plece pe rând, în anii '70. Au venit, în schimb, unguri şi mulţi moldoveni, aduşi imediat după război. După plecarea masivă a şvabilor, simetria satului a început deja să se strice, prin apariţia unor construcţii care nu ţin cont de nicio regulă. În plus, localnicii, atraşi de mirajul unor câştiguri, au început să-şi transforme casele în mici pensiuni. Oricum, atracţia acestui satului rotund, ascuns între dealuri, rămâne. Mai ales că, în apropiere, aici s-a construit un complex de vânătoare, întins pe 100 de hectare, o investiţie extrem de profitabilă a Direcţiei Silvice Timiş. Aici au fost aduşi, acum 7 ani, 30 de mufloni, care au crescut şi s-au înmulţit, devenind o atracţie pentru vânătorii pasionaţi.  

În momentul de faţă, Charlottenburg pare pustiit, liniştea zonei fiind perturbată doar de sunetul clopotelor bisericii. Însă, la fel ca multe alte zone, se îndreaptă cu paşi mărunţi, spre modernizare, mai multe case de aici fiind transformate de către proprietarii lor în locuinţe de vacanţă. Amintirea vecinilor saşi a rămas vie doar datorită învăţătorilor şi profesorilor din Charlotenburg. Copiii românilor învaţă şi acum germana.

Primăriile nu sunt interesate de proiecte pentru conservarea aşezărilor şvăbeşti

Şi dacă Charlottenburg este singurul sat în care toţi locuitorii pot spune că stau în centru, iar forma sa unică l-a aşezat pe lista oficială a monumentelor istorice, acest lucru nu l-a ajutat prea mult, în sensul că, la fel ca în cazul altor localităţi şvăbeşti din Banat, lipsesc proiectele care, cu bani europeni, ar putea conserva aceste minuni arhitectonice rurale, păstrându-le specificul şi forma autentică, ce ar putea fi valorificată prin turism.

“Aceste proiecte pot fi făcute doar de către administraţiile locale. Oricât de mult s-ar implica Forumul Democrat al Germanilor din România, nu poate impune Primăriilor implementarea unor astfel de proiecte. Şi este păcat, pentru că sunt ansambluri arhitectonice valoroase care se pot pierde în lipsa unor proiecte de conservare. Eu nu am auzit de iniţiative ale administraţiilor locale timişene menite să ajute la conservarea vechilor aşezări şvăbeşti. Ar putea fi obţinute fonduri europene, pentru că nu are rost să ne amăgim că ar putea fi obţinuţi bani de la bugetul de stat. Ce s-a mai realizat punctual, pe proiecte cum ar fi reabilitarea unor biserici, precum cea de la Deta, s-a realizat cu bani de la şvabii emigraţi”, spune Ovidiu Ganţ, deputat al Forumului Democrat al Germanilor din România.

Şvabii, minoritatea care şi-au pus cel mai mult amprenta asupra stilului de viaţă din Banat

Şvabii bănăţeni sunt o etnie germană din grupul şvabilor dunăreni care au emigrat în Banat cu peste 200 de ani în urmă, venind din diferite regiuni din sudul Germaniei. Deşi a format pentru lungă vreme o minoritate puternică şi importantă, datorită transformărilor politice din ultimul secol cea mai mare parte a şvabilor bănăţeni s-a întors în Germania.

Coloniştii au venit mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană şi Palatinat, câţiva, puţini, şi din Bavaria şi Şvabia. Majoritatea coloniştilor proveneau din mediul rural, erau fii de familii sărace de ţărani, care nu vedeau mari şanse de succes în ţara lor de baştină. În timpul Mariei Terezia au primit şi suport financiar şi scutiri de taxe pe termen lung. Mai târziu mulţi dintre ei nu reuşeau să se căsătorească din cauza că diferenţa dintre vârste era disproporţionată şi nu erau destule femei tinere. Mulţi meşteşugari precum învăţătorii, doctorii şi alte profesiuni, erau ajutaţi financiar să se dezvolte în noile teritorii.

În urma războiului austro-turc din 1716, Banatul a fost cucerit de către Imperiul Habsburgic. În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia a adresat împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din raţiuni strategico-politice de extindere a Imperiului, dar importante şi pentru repopularea şi revigorarea Banatului, efectiv vlăguit economic şi demografic de războaiele austro-turce. Între 1718 – 1740 a avut loc primul val de colonizări numit şi "Colonizarea Caroliniană" (Karolinische Ansiedlung), după numele împăratului Carol VI. În toamna anului 1718 a început prima colonizare organizată a Banatului şi până în 1740, între 15.000-40.000 de colonişti germani au sosit în Banat. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. Numeroasele conflicte austro-turce dar şi marea epidemie de ciuma din 1738-1739 au contribuit la reducerea numărului de germani. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei din Banat a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei. Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi. Tipicele aşezări ale coloniştilor erau satele construite sub formă de tablă de şah, cu biserica catolică şi terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă.

Cunoscut şi sub numele de “Colonizarea Tereziană”, al doilea val de colonişti a venit în Banat între 1744 – 1772. Aproximativ 75.000 de colonişti au sosit în această perioadă.

Al treilea şi ultimul val organizat de colonişti germani a avut loc între 1782 – 1787 şi a fost numit “Colonizarea lui Iosif. Aproximativ 60.000 de colonişti au sosit o dată cu acest val.

Colonizarea Banatului a fost o acţiune pe scară largă, sistematică şi plănuită în minime detalii de către administraţia austriacă. Sate, oraşe şi străzi au fost desenate pe planşetă, într-o simetrie care reflecta cultura absolutismului în construcţii din acea perioadă. Coloniştii veniţi în Banat au găsit aici un ţinut mlăştinos şi aproape pustiu. În primii ani s-au confruntat cu epidemii, febră şi foamete. Însă în două-trei generaţii, recultivarea regiunii, un enorm efort, cu numeroase victime şi multe obstacole, a avut succes. Şvabii bănăţeni au găsit cel mai bine caracterizarea efortului lor în zicala “Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea”. Crucial pentru succesul secării mlaştinilor a fost drenarea şi canalizarea râului Bega, care avea pe atunci numeroase braţe. Terenul astfel câştigat s-a dovedit extrem de bogat, justificând bunăstarea şvabilor din secolul XIX. Banatul a fost practic transformat în grânarul Imperiului austro-ungar. În acelaşi timp, capitala Banatului, Timişoara, a devenit centrul cultural al şvabilor bănăţeni. La sfârşitul secolului a urmat dezvoltarea căilor ferate şi industrializarea Banatului.

Foto: www.prinbanat.ro