O conferință-dezbatere despre limitele educației și limitele culturii, circuitul spiritului și rolul creatorului de cultură de a crea pattern-uri de sensibilitate care sunt replicate, apoi, la nivelul simțirii celorlalți, dar și despre relația complexă dintre cultură și natură a fost susținută, la Timișoara, de către Gabriel Liiceanu și Dan C. Mihăilescu.
Gabriel Liiceanu: „Cultura e o chestie de rafinare a speciei umane”
Universitatea de Vest din Timișoara a găzduit, sâmbătă dimineaţa, o conferință-dezbatere intitulată „Limitele educației. Limitele culturii”, susținută de Gabriel Liiceanu, personalitate civică şi academică, filozof, eseist şi scriitor, și Dan C. Mihăilescu, scriitor, critic şi istoric literar, și moderată de universitarul și scriitorul timișorean Mircea Mihăieș.
În fața unui public numeros, Gabriel Liiceanu a vorbit despre însemnătatea culturii, într-o abordare care i-a revelat acesteia, pe rând, valențele de factor modelator, într-o succesiune graduală care, pornind de la impetuozitatea începuturilor, când cultura este percepută, în egală măsură, ca accesoriu și legitimare a poziționării individului în lume, ajunge la a deveni parte integrantă a ființei și componentă fundamentală a vieții.
„Limitele culturii sunt legate de tinerețe, dacă prin cultură se înțelege invocarea unor cuvinte mari”, spune Gabriel Liiceanu. Precizând că, atunci când ești tânăr, nu te gândești la public, nu te gândești la ce înseamnă cultura ca o componentă fundamentală a vieții, nu te gândești la care este raportul între cititul tău, viața ta, viața celorlalți oameni, locul tău în univers, ci te gândești pur și simplu la cultura de tip academic. „Limitele culturii, în tinerețe, sunt revărsarea către lume a științei tale de carte. Trebuie să arăți ce bun ești tu, ce limbi cunoști tu, ce știi să pui în paranteză, cuvinte grecești, latinești, nemțești și în felul ăsta ești foarte mândru și devii și trufaș, pentru că tu ai deja actele, atestările așezării tale comme il faut în lume. Și pe urmă, vremea trece și îți dai seama că asta e o paradă vidă și că, de fapt, substanța culturii e în cu totul altă parte și că acolo se petrece ceva mult mai grav decât ai crezut tu când te-ai apropiat prima oară de cărți, de universul lor, de regulile instrucției, de maeștrii tăi care voiau să te învețe pur și simplu cum să înveți și că miza e în cu totul altă parte, în chiar viața ta, în viața semenilor tăi și trebuie să începi să înțelegi că a citi și a scrie devin acte existențiale”, declară Gabriel Liiceanu. Cultura, afirmă acesta, „nu e o chestie de paradă, ci o chestie de rafinare a speciei umane și singurul mod în care un om poate să ajungă să crească dincolo de standardele obișnuite ale vieții. (…) Această cultură e modul în care noi devenim domestici, cultivați, nu mai suntem meri sălbatici, la margine de drum, ci suntem niște specii rare, alese, și care sunt capabile să iradieze în jurul lor valori morale excelente(…) că pot să facă oamenii mai buni, să le dea standarde de comportament, să îi facă să distingă între bine și rău și că toată istoria lumii nu e o paradă, ci este un mod de a crește omenește și de a lua din ceilalți tot ce au dat generațiile anterioare mai bun…”, a precizat Gabriel Liiceanu, vorbindu-le celor prezenți despre rostul culturii și despre devenire, în cadrul unui proces în care cultura este asimilată ca parte integrantă a făpturii, antrenată în ceea ce, în chip plastic, a numit a fi un act de domesticire a individului.
În context, Gabriel Liiceanu s-a referit și la influența modelatoare a culturii, subliniind necesara distincție între asimilarea acesteia, ca parte din structura lăuntrică, și ceea ce, prin opoziție, a desemnat a fi „cultura percepută ca un fapt monden, ca o discuție de salon sau ca un mod de a-i epata pe cei din jur”.
Gabriel Liiceanu a creionat succint și traiectoria pe care a opinat că se rostogolește mingea spiritului, de la nivelul prim, reprezentat de creatorul de cultură, despre care oratorul a precizat că este acel individ ce simte colosal, antrenându-i apoi și pe ceilalți în experiența complexă a simțirii, după ce, prin sacrificiul sinelui, creatorul de cultură eliberează în lume un pattern de sensibilitate și trăire anume, la cel de-al doilea nivel – cultura de masă – care presupune descinderea culturii în lume și impregnarea culturală a maselor. Nivel urmat de reinterpretarea, recuperarea și conservarea purității actului cultural, proces referitor la care filosoful a precizat că se petrece la nivelul anabazic reprezentat de mediul academic.
„Gloria între patru pereți, care întrece slava împărățiilor, dar care nu e de tip erotic, este gloria creatorului de cultură. (…) Primul act a ceea ce numim noi cultură se petrece în afara socialului, într-un spațiu al intimității ultime. Acolo unde se petrece ceva în care un exemplar al speciei umane stă față în față cu condiția lui umană și o trece printr-un filtru prin care nu a mai trecut-o niciun seamăn al lui, niciodată. Forma în care trece el, prin filtrul ființei lui, lumea, condiția vieții lui, nașterea, moartea, semenii, iau chipul artei lui, care se petrece sub forma unui poem celebrissim, a unui roman genial, a unei piese muzicale fără pereche, e ceva care, în momentul acela când părăsește spațiul intimului creator, devine un pattern de sensibilitate al omenirii”, menţionează Gabriel Liiceanu.
Creatorul este, de aceea, cel care modelează realitatea și anticipează, cu o senzitivitate colosală, ceea ce, ulterior, restul indivizilor vor percepe: „Acești înaintemergători ai omenirii sunt persoanele care simt înaintea noastră, simt colosal, și noi simțim, pe urmă, pe urmele lor. Noi suntem niște compozite ale performanțelor care au fost făcute inițial între patru pereți. Aceasta este veriga de unde pornește totul: creatorii, geniile sunt cei care structurează spiritul într-o formă în care nu a mai structurat-o nimeni până la ei”.
Culturii de masă îi este asociat, însă, și riscul unei posibile degradări, pricinuite tocmai de procesul coborârii în lume a ideii născute în intimitatea spațiului creator, afirmă Gabriel Liiceanu.
„Prin degradarea asta a coborârii în lume dintre cei patru pereți își mai regăsește vreodată creația primă forma în care s-a născut sau își pierde configurația și forța?”, se întreabă Gabriel Liiceanu, adăugând că veriga ultimă a acestui circuit al spiritului este reprezentată de mediul academic, de intelectuali, despre care spune că „reușesc să readucă din lumea în care a coborât, fatal degradându-se, creația aceea, la sursă, încercând să explice ce s-a petrecut cu ea de la nașterea ei”.
Cât despre modul în care se poate construi un edificiu social sănătos, relevă că fondul primar, necultivat, al omenirii este mereu la pândă și apreciază că educația are menirea de converti acest fond, al unei agresivități naturale, într-un produs social convenabil, precum și rostul de a-l preschimba pe fiecare individ în parte în ceea ce numește a fi un partener plauzibil de socializare. Despre a cărui desăvârșire, însă, filosoful opinează că este dependentă de disponibilitatea individului de a se lăsa impregnat structural de modelul existențial oferit de paradigma moralității iudeo-creștine, ce îi propune omului rafinarea după modelul cristic. Căci, mai spune filosoful, „un om cultivat nu e neapărat un om moral. Există o grămadă de lichele cultivate. Oamenii nu pot fi formați numai prin cultură”, fiind necesară, de aceea, o influență formatoare care vine din partea unui model de tip înalt etic, despre îmbibarea cu care, într-un proces ce constă în asumarea unor valori și tipare comportamentale, filosoful Gabriel Liiceanu subliniază că transcende spațiul culturii livrești.
Dan C. Mihăilescu: ”Cultura și natura te poziționează bine față de sufletul tău, față de lumea din jur și față de Dumnezeu”
Dan C. Mihăilescu a evocat, în intervenția sa, însemnătatea culturii, referindu-se la existența unor tipare matriceale care structurează cadrul căutărilor menite să definească identități aflate în formare, dar și la aspecte ce țin de relația complexă dintre natură și cultură, ale cărei multiple nuanțe le-a evocat în fața celor prezenți, într-o etalare de o sugestivitate uluitoare. În cuprinsul acesteia, vorbitorul a reconstituit, din sugestii senzoriale, un univers locuit de emoții puternice și inundat de senzații olfactive și acustice. Context în care a făcut să se perinde, în imaginarul publicului prezent în sală, o înșiruire evocatoare de numeroase trăiri, făcută din muzica lui Beethoven ori Brahms, îngemănată cu cea a trupei Led Zeppelin și a lăutarului Zavaidoc și cu parfumul ierbii proaspăt tăiate ori cu mirosul fânului la prânz.
În opoziție cu acest registru complex al emoțiilor în stare pură, Dan C. Mihăilescu a evocat și experiența mutilantă a dictaturii, despre care a opinat că a însemnat, printre altele, și ceea ce acesta a numit „probozirea plăcerii”, despre care spune că era considerată demonică, fiind abolită în favoarea principiilor utilității și funcționalității.
Dan C. Mihăilescu a făcut referire, abordând ulterior subiectul relaționării dintre natură și cultură, și la ceea ce a numit educația senzorială: „Noi uităm de simțuri. Pe de o parte, în dictatură, a fost probozită plăcerea: plăcerea era demonică, ochiul dracului. Plăcerea era ceva gratuit, precum luxul. Și așa cum nu aveam nevoie de educație estetică, pentru că ambalajele erau toate cenușii, blocurile erau, cum le știm, gri, totul era tern, mohorât, mort, așa cum nu aveam educație estetică, nu aveam nici educație gastronomică, alcoolică, auditivă, vizuală, financiară. Noi nu am fost învățați să economisim, nu am fost învățați să ne legumim ființa, nu am avut un comerț bun cu corporalitatea noastră. Și astăzi noi pășim foarte reticent, pășim umil. Câtă lume intră într-un amfiteatru, sau într-o sală largă, sau într-o biserică și merge limpede, impetuos, cu pieptul afară, prin mijloc?”.
În ceea ce privește relaționarea dintre cultură și natură, Dan C. Mihăilescu a formulat și câteva întrebări menite să limpezească multiplele valențe ale acestui raport: „Cultura are limite în natură? Înțelegem mai bine naturalul sau dumnezeiescul din natură prin cultură? Cultura este un filtru, este o trambulină?Ca să poți să înțelegi pădurea, ca să poți să înțelegi ce înseamnă lichtung-ul, luminișul din Heidegger… – știți că există în Sadoveanu niște pasaje superbe în care, după ce treci printr-o pădure inițiatică, intri în luminiș, unde, spune el, totul îngheață, totul încremenește, și de sus se scurge o lumină… Ei, ca să poți să percepi natura dumnezeiască, acea plămadă extraordinară, senzorială, suculentă, a gândirii, trebuie să ai o cultură. Trebuie să știi să privești autoportretele lui Rembrandt ca să poți să vezi într-adevăr ce înseamnă să jumulești o coajă de copac, trebuie să știi să auzi cum cântă mierla, trebuie să știi să stai lângă izvor – știu că sună ca dracu' ce vă spun, dar sunt lucruri de un sentimentalism și de o banalitate care, cred eu, sunt exact rugul, sunt exact ceara pe care arde ideea, logos-ul. Nu poți să intri într-o carte, nu poți să citești substanțial și adevărat dacă nu ai natura și nu ai trăirea ei înăuntrul tău și reciproca. Cultura și natura te poziționează bine față de sufletul tău, față de lumea din jur și față de Dumnezeu, dacă ți-e dat. Dacă nu, rămânem în natură, rămânem în cultură.”
Liceanu? Jos palaria! Un discurs excelent. Daca mi se permite, o singura obsservatie. Apoape toti tinerii intelectuali au momentul de cumpana in care inteleg faptul ca trebuie sa treaca la alt nivel de actiune. Numai ca unii au un nivel ceva mai ridicat de reactie. Parasind cultura si teoria, incearca sa creeze ceva palpabil. Tangibil. Unii reusesc, altii nu. Unii revin la cultura, altii nu. Acest moment este prezent in cariera fiearui intelectual. Indiferent de gradul de cunoastere a realizarilor sale de catre cetate.
In ce priveste finalul, de la Rabelais incoace, nimic nou sub soare: „Science sans conscience n’est que ruine de l’ame!”. Si asta arata ca si cultura si omuld e cultura sunt supusi unui „control”mai inalt…
Mihaies? Un suflet pur si altruist, care arata ca -totusi- cultura nu se poate izola in turnul de fildes al teoriei -artei- pure, rupte de realitate.
(Totusi, poate ca ar fi trebuit sa se arate si principala limita a culturii in cetate. Dintotdeauna. Dar prezenta mai mult la noi, acum. „Eclesiastul” si ale sale vanari de vant. Atit pentru omul de cultura fals, fara opera reala, cat si pentru cetatea ce nu este pregatita sa recepteze si sa inteleaga mesajul omului de cultura. Si sa-l rasplateasca -vedeti exemplul lui Thales: pentru ca bogatii cetatii radeau de el, s-a hotarat sa faca si el afaceri. Asa ca s-a dus la locul de adunare a zilierilor toamna, si i-a angajat pe toti, pentru primavara urmatoare. Toti au ras, dar cand a venit primavara, nu aveau lucratori. Asa ca au trebuit sa-i plateasca lui Thales cat a cerut. Dupa aia s-au invata minte si au dat inteleptilor suficienti bani sa aiba un trai linistit, ca sa nu-si ia singuri…- la justa valoare. Opinia publica respecta si admira bogatul -chiar daca prost- in dauna inteleptului sarac. Cand tinerii din Romania admira hotii, fufele, demagogii ce au reusit sa stranga averi colosale intr-un timp scurt si nu citesc mai nimic, dispretuind saracii intelepti, inseamna ca am inchiat un ciclu si am ajuns in punct critic.)