Filosoful, eseistul și scriitorul Gabriel Liiceanu, criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu și directorul editurii Humanitas, Lidia Bodea, au prezentat, la Timișoara, în cadrul Salonului de Carte Bookfest 2015, în fața unui public extrem de numeros, câteva dintre cele mai recent apărute volume ale editurii: „Declarație de iubire”, aparținând lui Gabriel Liiceanu, „Castelul, biblioteca, pușcăria”, carte semnată de Dan C. Mihăilescu, și „Jurnalul de război al Reginei Maria”, al lui Lucian Boia.

Gabriel Liiceanu: „Poți trăi în infern, dacă ai paradisul culturii de partea ta”

Editura Humanitas a organizat, sâmbătă, în cadrul Salonului de Carte Bookfest, ediția 2015, evenimentul de lansare a unor volume recent apărute în cadrul editurii. Prilejul a marcat și aniversarea împlinirii a 25 de ani de existență, pe piața de carte din România, a Editurii Humanitas.

Au participat la lansare, vorbind despre cărțile recent apărute, lecturând fragmente din acestea și oferind autografe publicului prezent la evenimemtul cultural în număr foarte mare, filozoful, scriitorul și eseistul Gabriel Liiceanu și criticul, istoricul literar și scriitorul Dan C. Mihăilescu.

Plasat sub semnul unui veritabil și desăvârșit exercițiu de admirație, alcătuit din evocări ce au reconstituit, practic, ceea ce ambii autori au desemnat a fi fragmente din edificiul afectiv pe care și-au construit propriile vieți, evenimentul editorial petrecut recent a reprezentat, în egală măsură, un elogiu adus de către cei doi autori personalităților – cunoscute, în cazul lui Gabriel Liiceanu, ori doar intuite, deslușite în spatele rândurilor din volumele de memorialistică, în cazul lui Dan C. Mihăilescu – prin intersectarea cu care aceștia și-au împlinit destinul.

„Ecuația vieții mele în această carte (Declarație de iubire – n.red.) e acesta: admirație, iubire, statuie. Sunt aicea pesemne cincisprezece statui, iar eu joc rolul de soclu al lor și mă simt îngrozitor de bine că am fost soclu pentru niște oameni de calibrul ăsta și, privindu-mă în această galerie de statui formidabile, îmi spun că dacă eu le-am cunoscut și ele mi-au făcut viața înseamnă că s-o fi ales ceva și din mine dacă am avut comerț cu asemenea personaje. În orice caz, ceea ce mi-au dat, le-am dat înapoi în forma asta și asta mă umple de bucurie. Este cartea care mă liniștește cel mai mult, ca și „Jurnalul de la Păltiniș”, pentru că au fost datoriile vieții mele plătite și răsplătite”, a mărturisit Gabriel Liiceanu.

Cât despre rostul culturii și despre felul în care a decis, cu un sfert de secol în urmă, atunci când s-a născut și a pornit la drum proiectul Editurii Humanitas, să procedeze la revărsarea bibliotecii sale peste țară, Gabriel Liiceanu a argumentat prin aceea că lecția rezistenței prin cultură, deprinsă de sine de la maeștrii săi, a fost replicată astfel, într-un gest ale cărui resorturi țin tot de o formă de îndrăgostire. Atâta vreme cât, relevă filosoful, făcând trimitere la un fragment din corespondența lui Nicolae Steinhardt cu Constantin Noica, „cultura e iubire de cel ce vine după tine”.

„«Îndrăgostirea» noastră de bătrânii noștri de atunci așa s-a produs. Ei ne-au căutat pentru că știau că devin în noi și că sensul lor de a fi era în fond dincolo de ei, în acea misterioasă nevoie de a împinge viața mai departe, făcând-o, în cazul omului, să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări. Iar noi i-am căutat înfrigurați de frigul istoriei, pentru că știam că fără ei vom muri de înghețul în care intraserăm. Am simțit de la bun început că, fără ei, fără deprinderile lor de «vânători culturali», noi nu vom ști cum se urmărește în cultură vânatul și că, fără lecția lor, vom muri de foame, proști, suficienți și neavând, la rândul nostru, nimic de oferit și de trecut altora”. Astfel a argumentat Gabriel Liiceanu nevoia de a trece mai departe moștenirea culturală, într-un demers menit să întrețină vie flacăra spiritului, ocrotind-o astfel de înghețul istoriei. Întrucât, mai spune el, lecția Păltinișului a însemnat, printre altele, și un experiment care a probat faptul că poți trăi în infern, dacă ai paradisul culturii de partea ta.

„Pătrunderea spiritului în lume e trecerea spiritului de la o generație la alta”, este de părere Gabriel Liiceanu, argumentându-și și în acest fel decizia de a porni la drum cu proiectul Editurii Humanitas, într-o formă de comerț cu produse spirituale petrecut, potrivit spuselor sale, în temeiul încredințării că „spiritul poate să fie trecut astfel, de la o generație la alta, și că el poate face o lume mai bună”.

„Castelul, biblioteca, pușcăria”, o radiografiere a sufletului românesc

Într-o excepțională demonstrație de altruism, născută prin însumarea unor decupaje din destinele personalităților feminine portretizate în volumul său intitulat Castelul, biblioteca, pușcăria, criticul literar și scriitorul Dan C. Mihăilescu a optat să vorbească despre cartea sa prin refeririri exclusive la personajele sale. Acesta a recompus, astfel, în fața publicului, oferindu-le drept modele existențiale vrednice oricând de urmat, fragmente evocatoare din biografia Reginei Maria, din destinul marcat dramatic de experiența deportării, dimpreună cu cei trei fii ai săi, al Aniței Nandriș, din experiența traumatizantă a temnițelor, în cazul Lenei Constante ori al Adrianei Georgescu sau din modul impresionant de a-și trăi cu noblețe suferința al Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, mama Monicăi Lovinescu.

Acesta a fost, de altfel, contextul în care directorul Editurii Humanitas și moderator al discuției de sâmbătă, Lidia Bodea, a afirmat, referindu-se la cartea semnată de Dan C. Mihăilescu că, „având-o la un capăt pe Regina Maria și la celălalt Anița Nandriș, sufletul românesc se lasă perfect cuprins între copertele unui farmec strivitor, ocrotitor și înălțător în egală măsură”.

„Deopotrivă în «Declarație de iubire» și în «Castelul, biblioteca, pușcăria» avem de-a face cu o admirație care funcționează cumva în doi timpi, vorbim despre o dublă flacără a admirației. Mai întâi autorul își face datoria de a portretiza, de a descrie, de a alege modelele de un anumit tip și de o anumită tăietură în cartea lui Dan C. Mihăilescu, de o altă tăietură în cea a lui Gabriel Liiceanu. Aceasta e prima flacără: potretul, modelul, decupajul în destinul celui ales spre a fi admirat. Cea de-a doua flacără, mai dinamică, nu mai e portret, nu mai e vorba despre descriere, e o flacără care nu mai stă îndreptată înspre cel admirat, ci înspre cel pe care autorul vrea să îl ia cu sine în exercițiul lui de admirație și e cu putință să vorbim despre seducție aici, seducție în sensul acela de a lua pe cineva de pe drumul lui și de a-l duce cu tine în galeria de portrete”, afirmă Lidia Bodea.

Aceasta mai spune că în ambele cărți avem de-a face cu o vizită într-o galerie de portrete splendide, o galerie de modele, și, ce e foarte important, e că la capătul acestei călătorii, la capătul lecturii, cititorul nu mai e același, „pentru că nu poți să nu rămâi amprentat de portretele înalte care ți-au fost oferite deopotrivă într-o carte și într-alta”, a mai precizat Lidia Bodea, referindu-se la conținutul celor două cărți, semnate de Gabriel Liiceanu și de Dan C. Mihăilescu.

Restituirea unei perioade din istoria României: Jurnalul de război al Reginei Maria

În ceea ce privește volumele Jurnalului de război (1916 – 1917) al Reginei Maria, îngrijite de istoricul Lucian Boia și traduse din limba engleză de Anca Bărbulescu, Gabriel Liiceanu a precizat că acestea vin să completeze o perioadă din biografia Reginei Maria anterioară celei reflectate în cele zece volume ale însemnărilor sale zilnice, jurnalul acesta debutând, practic, o dată cu momentul intrării României în Primul Război Mondial, în august 1916.

Într-o caracterizare făcută Reginei Maria, criticul literar Dan C. Mihăilescu a apreciat că aceasta a fost întruchiparea ipostazei desăvârșite a feminității memorialistice și princiare românești, caracterizând-o drept o femeie care s-a trăit plenar, s-a locuit regal și s-a poziționat perfect față de sine și față de lume.

Extrem de elocvent, de altfel, pentru definirea profilului uman al Reginei Maria și pentru reflectarea modului în care aceasta și-a construit raportarea la poporul român, proces pe care Dan C. Mihăilescu l-a descris a fi devenit, finalmente, o veritabilă îndrăgostire, a fost, de altfel, și un fragment desprins din însemnările Reginei Maria oferit publicului, în lectură proprie, de către Gabriel Liiceanu: „Știu bine că este între noi o diferență de rasă: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteți latini. Sunt din fire încrezătoare. Cred în bine, în Dumnezeu, în dreptate, în dragoste și milă. Voi sunteți sceptici, cinici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateți joc de toate, peste tot vedeți urâciune și trădare, nu credeți într-o inimă curată. Voi vedeți latura neagră și întunecată a oricărui lucru frumos, pe când eu o văd pe cea luminoasă. Eu cred în idealuri, în credință, în cinste, în bunăvoință. Nu sunt mereu în căutarea lupilor cu blană de miei, ale căror cuvinte sunt toate minciuni.(…) Am venit în România ca un viteaz tânăr și vesel, gata să intru în rândurile voastre, să mă închin la steagul vostru, să pășesc neînfrântă alături de voi, cu un cântec pe buze, bucuroasă de orice greutate, de orice străduință, poate prea îndrăzneață și neascultătoare, dar a voastră cu inima și sufletul. Dar nu mă pot prinde în luptă cu vicleșugul vostru, nici cu șireteniile și capcanele voastre. Sunt ursită să fiu mereu învinsă, dacă armele voastre sunt bănuiala și înșelăciunea. Dar a cui e rușinea? A mea sau a voastră?”