Lucian Vărșăndan. Sursă foto: Teatrul German de Stat Timișoara

A venit în Teatrul German de Stat Timişoara, simţind o chemare a acestui loc. Se întâmpla în urmă cu 25 de ani. Între timp a devenit directorul teatrului, reuşind să atragă nu doar publicul de nişă, etnicii germani, ci un public general, şi nu doar din ţară, să aducă aici nume mari ale regiei şi coregrafiei naţionale şi internaţionale. Iar pentru asta a şi fost premiat ca fiind unul dintre oamenii de cultură care au schimbat lumea teatrală din România.

L-am invitat pe Lucian Vărşăndan, directorul Teatrului German de Stat Timişoara, la un dialog despre cariera sa de manager cultural, deşi drumul profesional începuse într-o redacţie de ziar de limbă germană, despre spectacole-fanion ale Teatrului German Timișoara şi colaborarea cu nume din linia întâi a dramaturgiei, despre Eurothalia, festivalul european de teatru pe care l-a iniţiat, dar și despre proiecte culturale continuate după ieșirea din Anul Capitalei Europene a Culturii. 

„Lumea specială din teatru m-a făcut să-mi doresc să vin aici”

CV Lucian Vărşandan

S-a născut în 1975, la Arad. A absolvit Liceul „Nikolaus Lenau” din Timişoara, apoi Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (secţia Germanistică-Anglistică). De asemenea, este licenţiat în Drept al Universităţii de Vest din Timişoara.

A lucrat ca redactor al publicaţiilor Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien / Banater Zeitung. Din 1999 a fost secretar literar la Teatrul German de Stat Timişoara, semnând dramaturgia de producţie la peste 30 de montări de diverse genuri, colaborând cu regizori de renume. În 2004 a devenit şeful serviciului Secretariat artistic, Marketing, Organizare spectacole în cadrul TGST, iar în 2006 a fost numit consultant artistic. Începând cu 1 noiembrie 2007 este directorul Teatrului German de Stat Timişoara. În perioada mai – noiembrie 2016 a fost secretar de stat în Ministerul Culturii.

A publicat versuri şi proză scurtă în numeroase alte antologii. A tradus versuri şi teatru în limba germană. Pentru volumul său de versuri als das wort zu ende war a obţinut în 2000 Premiul pentru Debut al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, al cărui membru este.

(Sursă CV: Teatrul German de Stat Timişoara)

Domnule Lucian Vărșăndan, de ce s-ar îndrepta un tânăr jurnalist spre o carieră în teatru?

În teatru am ajuns dintr-o întâmplare. În timp ce eram tânăr redactor la Banater Zeitung, am făcut un reportaj despre situația Teatrului German din Timișoara, despre starea destul de tristă în care se afla sala de spectacole în acel moment, vorbim de anul 1998, și cu acea ocazie am vorbit și cu directoarea teatrului, reputata și regretata actriță Ildikó Jarcsek-Zamfirescu. La finalul interviului, doamna Jarcsek-Zamfirescu m-a întrebat dacă mă pot gândi la meseria de secretar literar – nu știam ce presupune – și mi-a spus că urma să se organizeze un concurs. M-am prezentat la concurs, am fost admis și mi-a plăcut atât de mult munca în teatru încât, după ce, timp de câteva luni fusesem angajat, la cererea mea, cu cumul de funcții, păstrând și jobul de la ziar, în toamna lui 1999 am decis să vin cu totul la teatru.

Așadar nu ați plecat la drum în presă cu ideea unui provizorat asumat. V-ați dat seama pe parcurs că ceea ce făceați nu se plia pe așteptările dumneavoastră?

Lumea aceasta specială din teatru m-a făcut să-mi doresc să vin aici. Am plecat din presă nu pentru că am vrut să plec de acolo, ci pentru că voiam să vin la teatru. Am simțit că găsisem un mediu care presupunea o dedicare totală, coroborată cu o satisfacție foarte mare. Era plăcerea de a simți că poți merge într-un loc unde să faci ceva, să schimbi și să miști lucrurile. Ceea ce pentru un om de 23 de ani este extraordinar. Practic, locul acest m-a chemat, m-a ispitit, asta fost esența mutării. Profesia de secretar literar – în germană îi spunem „Dramaturg” – are un rol foarte special și important pentru conținutul muncii teatrale. Făcând o analogie cu presa, e un fel de cap limpede, dar și o persoană care este chemată să facă propuneri de repertoriu, să avizeze versiunile scenice, să se îngrijească de acuratețea traducerilor, să păstreze legătura cu editurile, o muncă de conținut care corespundea foarte bine cu ceea ce urma să devină cândva o construcție instituțională. Nu eram conștienți sau nu cutezam a crede că Teatrul German ar putea să aibă o dezvoltare pe care a avut-o după niște ani de la acel moment.

Limba germană o vorbiți nativ sau ați învățat-o în școală?

Limba germană pentru mine este limba de formare și limba a doua. O vorbesc de la trei ani, o vorbesc zilnic de atunci, adică de 44 de ani. Bunica mea vorbea limba germană, dar părinții mei, nu. Este limba formării mele, care a fost limbă de studiu de toate gradele, de la grădiniță până la terminarea facultății, după care a fost limba profesională în cele câteva profesii pe care le-am avut, jurnalist, traducător, sau aici în teatru.

Bunica dumneavoastră a fost de etnie germană?

Nu, dar a avut ambiția să înceapă să învețe singură germana, la 56 de ani. Când aud oameni că spun că limba e grea sau că nu mai au vârsta optimă să o învețe, am acest exemplu în familie care îi contrazice. Bunica a ajuns să o stăpânească suficient de bine încât ulterior să facă lecții cu mine, să mă formeze, să poarte o discuție sau corespondență în această limbă.

Înainte de a lucra în presă aici, în Timișoara, ați fost la Radioul din Hamburg, unde v-ați documentat pentru lucrarea de licență pe tema teatrului radiofonic german postbelic. Ați și profesat acolo?

Nu am lucrat. Probabil, alegerea temei de licență se leagă de un amor profesional timpuriu pe care l-am practicat la final de liceu și la început de studenție, când am fost colaborator la Radio Timișoara, după care, la distanță de câțiva ani, când mă apropiam de finalul studiilor de Germanistică, am ales ca temă pentru licență teatrul radiofonic german postbelic, cu aplecare spre creațiile lui Wolfgang Borchert și Günter Eich. Este un subiect despre care, dacă faci cercetare, e obligatoriu să te duci în spațiul german, unde există o cultură a teatrului radiofonic puțin diferită de cea de aici. Chiar și sintagma „teatru radiofonic” e un pic nepotrivită pentru termenul german de Hörspiel, adică „jocul de auzit”, și adesea termenul german se referă nu doar la transpunerea pentru mediul radiofonic a unui text din literatura dramatică, ci și la creații scrise special pentru a fi radiodifuzate. În anul IV de facultate am primit o bursă de jumătate de an la Universitatea din Marburg, în landul Hessen, și de acolo am putut să fac cercetare parțial la arhiva Radioului German, care se află la Frankfurt, și parțial la Hamburg, unde se aflau documente care se refereau la cei doi autori. La biblioteca Universității din Hamburg există arhivate scrisorile originale ale ascultătorilor trimise Radioului din Hamburg după difuzarea pentru prima dată a piesei Afară în fața ușii, a lui Borchert. Iar în arhiva de la Radio Norddeutscher Rundfunk se află înregistrările apelurilor telefonice – dintre care multe extrem de supărate –, ale ascultătorilor care au sunat după difuzarea piesei lui Günther Eich, Vise. A fost o experiență foarte specială. În plus, această experiență a avut un caracter formator, pentru că ieșeam în lume prima dată pentru o perioadă mai lungă, cu tot ce presupunea asta: să ai un contract de chirie, să îți deschizi un cont în bancă.

Sursă foto: Teatrul German de Stat Timișoara

„Marele pariu era să dezvoltăm un nou public”

Ați preluat conducerea Teatrului German de Stat din Timișoara în urmă cu mai mult de 15 ani…

Au trecut 15 ani de când am fost numit director, dar nu sunt și 15 ani de directorat. Au fost două pauze în acest interval de timp, una în 2016, când am fost pentru câteva luni secretar de stat în Ministerul Culturii, iar a doua pauză, din 2017 până în 2021, când nu am mai fost director.

A fost un scandal public atunci: deși după evaluarea managementului, Consiliul Local Timișoara vă aprobase depunerea unui nou proiect de management, Primăria a blocat analiza acestui proiect, ceea ce a dus la încetarea contractului dumneavoastră de management. Ce s-a întâmplat de fapt?

A fost o crasă nerespectare a legii, cu rea-voință, menținută până inclusiv în faza de judecată. S-a mers până la încercarea de ascundere a adevărului. O spun nu doar eu, o spune o sentință definitivă care constată că, inclusiv în faza de judecată, autoritatea finanțatoare, Primăria, care era parte în proces, s-a străduit din răsputeri să nege evidența. Deci, a fost o încălcare a legii.

Ați adus Teatrul German din Timișoara de la stadiul de instituție de cultură care se adresa exclusiv minorității germane la o instituție de cultură care se adresează unui public diversificat și din țară, și din străinătate, și l-ați transformat într-un apreciat producător de cultură din România. În 2018 ați fost premiat, la Gala Premiilor Radio România Cultural, ca unul dintre oamenii de cultură care au schimbat lumea teatrală din România din ultimii zece ani. Cum, prin ce proiecte l-ați adus de pe linie de nișă spre una generală?

Această transformare a teatrului a fost, pe undeva, și consecința unei nevoi, a unei constrângeri și, cum spune un proverb german, totul e să știi să faci din nevoi o virtute și cred că asta a încercat acest teatru să facă. O mare parte dintre etnicii germani părăsiseră Banatul și România, iar acest lucru a impus o schimbare de paradigmă. Înainte de asta, felul în care se raportase acest teatru la minoritatea germană este nu doar emblematic pentru destinul unei instituții minoritare la final de secol XX, dar și extrem de relevant pentru ceea ce a însemnat păstrarea culturii entității și a limbii acestei minorități. Spre deosebire de minoritățile germane din alte state ale fostului bloc socialist, în cazul României cei mai mulți membri ai comunității germane care au emigrat în Germania nu au avut probleme de integrare sub aspect lingvistic și asta se datorează, am convingerea că așa este, și existenței unor instituții cum este Teatrul German. A reprezentat, și mai reprezintă și astăzi pentru etnicii germani trăitori în România, o instituție-fanion învestită cu un rol de o importanță hotărâtoare în ecosistemul instituțiilor germane din România. Deși nu este singura scenă de limbă germană din România, mai există o secție germană la Teatrul Național din Sibiu și una la Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong” din Sibiu, este singurul teatru care joacă exclusiv în limba germană. Spre deosebire de Sibiu, la Timișoara se decisese, încă din 1956, de către Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române ca Teatrul German să fie o instituție de sine stătătoare.

Revenind la ceea ce m-ați întrebat, pe de o parte, exista nevoia de schimbare de paradigmă. Pe de alta, au existat deja din primii ani de după 2000 încercări punctuale de a merge și pe alt drum decât cel pe care se mersese până atunci. Există un moment pe care eu personal îl consider de căpătâi și de cotitură, iar acesta este premiera spectacolului Mutter Courage [Anna Fierling și copiii ei] de Bertolt Brecht, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, cu scenografia Adrianei Grand, din 2001. Țin minte că reacția mediului cultural, a opiniei publice a fost pe alocuri aceea de mirare cu privire la răsărirea acestui spectacol dintr-o existență relativ cuminte, să-i spun așa, a Teatrului German. Unii se întrebau de ce tocmai la acest teatru a montat Frunză acest spectacol. Eu eram pe atunci secretar literar și deja la ultima reprezentație a lui, în 2008 – spectacolul s-a jucat opt ani – eram tânăr director. În tot acest răstimp am rostit la cască traducerea tuturor reprezentațiilor și astfel i-am cunoscut destinul îndeaproape. Acest spectacol a arătat care este potențialul unui teatru de această natură, cum se poate raporta el la comunitatea nou acumulată în jurul său și ce are el de spus, chiar după marele exod al multor germani. Este în primul rând meritul directoarei de atunci, care a jucat și rolul principal, Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, că a produs acest spectacol.

Apoi au mai existat momente de vârf în mandatul doamnei Ida Jarcsek-Gaza, dintre anii 2003-2007. A fost de pildă spectacolul Scaunele, montat tot de Victor Ioan Frunză, pentru care Adriana Grand a primit premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie. A fost apoi un temerar și foarte bine primit spectacol, Chip de foc, de Marius de Mayenburg, în regia atunci foarte tânărului Radu Nica, sau Regele Cymbelin, al lui Alexander Hausvater, primul Shakespeare montat aici după mulți ani. Țin minte că într-un interviu acordat de doamna Jarcsek-Gaza ziarului de limbă germană din Timișoara, Banater Zeitung, cu ocazia preluării mandatului de director spunea că, sub directoratul său, teatrul își propune ca un spectacol-eveniment de factura celui care a fost Mutter Courage să se poată produce o dată pe an sau o dată la doi ani. Deci acel spectacol devenise un reper.

Eu nu am făcut altceva decât să încerc, după preluarea ștafetei de la doamna Ida Jarcsek-Gaza,  să merg mai departe pe acest drum, uneori cu mai mare, alteori cu mai mic succes, având în vedere acest deziderat ca teatrul să găsească o punte de comunicare cu comunitatea în care se află, în primul rând cu cea germană și cea germanofilă și, bineînțeles, și cu publicul de expresie română. A fost o căutare a opțiunilor pe care eu le-am privit ca fiind valoroase din punct de vedere regizoral, pentru că era important, consideram eu, ca regizorii să vină aici, iar prin munca lor nu doar să creeze spectacole, ci și să lase urme în sens benefic pentru trupa teatrului, mică și tânără. Mi se părea că este esențial ca actorii să capete experiență în munca cu regizori importanți. Ăsta a fost pariul pe care mi l-am asumat.

Marele pariu era să dezvoltăm un nou public. Azi se vorbește mult de mediere culturală, de dezvoltarea publicului, dar la momentul despre care vorbim noi, 2006-2008, nu se vorbea atât de mult despre lucrurile astea. Noi am încercat să le facem, pe de o parte, prin proiecte de pedagogie teatrală în dialogul cu publicul tânăr și cu mediul școlar de expresie germană, iar pe de altă parte am dorit să conferim spectacolelor elemente de atractivitate și pentru celelalte categorii de spectatori, considerând că, dacă se naște un spectacol de valoare, iar peste trei luni încă unul, apoi încă unul și încă unul, acest tip de demers va fi de natură să-i determine și pe spectatorii români, indiferent dacă vorbesc germană sau nu, să vină la acest teatru și, dacă de trei ori le-a plăcut, să dezvolte o curiozitate de principiu nu doar față de evenimentul sau premiera x, ci față de teatru în ansamblul său. Poate din cauza traumei exodului multor etnici germani, din anii ’90, am avut o atenție extrem de mare față de ce anume producem și pentru cine. Facem spectacole, dar pentru cine? este o întrebare care ne macină și azi și care va persista multă vreme, pentru că au fost ani, când eu eram în liceu de pildă, când acest teatru a ținut spectacole și cu 12-13 spectatori.

E lăudabil că a fost ținut în viață.

Da, dar aici este și meritul echipei, bineînțeles. Aproape toți marii creatori, regizori, scenografi români au trecut în acești 12 ani prin colaborări cu Teatrul German.

„Unele colaborări s-au dezvoltat și au devenit amiciții, altele chiar întâlniri fundamentale”

După Victor Ioan Frunză și Adriana Grand au venit la Timișoara, să monteze spectacole pentru Teatrul German de Stat, nume mari ale regiei și scenografiei: Radu Afrim, Dragoș Buhagiar, Alexandru Dabija…

De trei ori.

… Tompa Gábor, Alexander Hausvater, Yuri Kordonsky…

Tot de trei ori.

…Răzvan Mazilu..

De două ori.

… Silviu Purcărete…

De două ori.

…Niky Wolcz. Neavând statut de teatru național, e greu să atragi într-o colaborare nume de anvergura aceasta?

I-aș aminti neapărat pe această listă și pe regizorul Bocsárdi László şi pe scenografii Helmut Stürmer și Dobre-Kóthay Judit.

A fost greu, mai ales în perioada de început, când trebuia să convingi că ceea ce dorești este realizabil, că poți pune la dispoziție, ca teatru, condiții de producție și că oferi seriozitate. În 2007-2008 am încetat să fac dramaturgie de producție, adică secretariat literar, pentru că mi s-a părut important să mă concentrez pe munca de management, anume să asigur condiții și cadrul necesar de producție cât mai bune cu putință.

Țin minte prima discuție avută cu Yury Kordonsky, de la care au trecut cinci ani până la primul său spectacol aici, care a fost Pescărușul în 2012. În 2007, la scurt timp după ce am preluat primul mandat de director, am vorbit cu Radu Afrim, cu Bocsárdi László și cu Alexandru Dabija. Radu Afrim și-a dat acordul imediat și a venit să monteze după trei ani. Cu Alexandru Dabija ne-am înțeles destul de repede asupra unui text, a venit să vadă trupa. Sala era în construcție și, văzând-o, mi-a spus: „Aici nu va fi nicio premieră, că nu va fi finalizată până la spectacol”. Nu a avut dreptate, eu am avut, sala fiind terminată până la spectacolul Cântăreața cheală. Bocsárdi László, pe care nu îl cunoșteam personal, mi-a spus în 2007 că are agenda plină pentru doi ani și nu poate face promisiuni. În 2009 am mers să văd D-ale carnavalului la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, regizat de Bocsárdi, care era și directorul teatrului. După spectacol, într-o discuție, i-am reamintit că mai vorbiserăm. „Când?”, m-a întrebat. „Acum vreo doi ani”, i-am spus, neamintindu-i discuția. „Și ce am răspuns?”, mă întreabă. „Mi-ați spus că următorii doi ani sunt ocupați. Au trecut acei doi ani și am venit să continuăm discuția”. Ne-am amuzat amândoi. Acest job presupune și o mare tenacitate, de a nu lăsa lucrurile să curgă pur și simplu. Din acea întâlnire s-a născut un spectacol de mare rafinament care și azi îmi este foarte drag și sper să îl putem relua în stagiunea aceasta, Neînțelegerea, de Albert Camus. Bocsárdi László a montat și Electra la Teatrul German, cu doamna Ida Jarcsek-Gaza, și va reveni pentru o altă montare în primăvara anului viitor, spre închiderea stagiunii.

Unele colaborări s-au dezvoltat și au devenit amiciții, altele chiar întâlniri fundamentale. Asta e partea frumoasă a acestei ocupații, că uneori ai posibilitatea să întâlnești oameni foarte speciali. O astfel de întâlnire, fundamentală pentru trupă, a fost și cea cu actorul Miklós Bács, care a condus cu ani în urmă un proiect de perfecționare teatrală, Școala de vară de la Gărâna, sau cea cu artistul total care este Răzvan Mazilu, care a montat și coregrafiat aici acel fulminant musical Cabaret, care se juca ani de zile cu casa închisă. Un rol important în construcția multor spectacole și în sprijinirea coeziunii trupei a avut-o și coregraful Florin Fieroiu.

„Eurothalia este o expresie a dorinței spre o și mai mare deschidere”

Sunteți inițiatorul Festivalului European de Teatru „Eurothalia”. Cum s-a născut ideea?

Ideea s-a născut după aniversarea de 55 de ani a Teatrului German din Timișoara, în 2008, când au fost invitate câteva trupe și din străinătate. Mi-a plăcut foarte mult și ne-am spus atunci, împreună cu membrii echipei, că ar fi foarte bine să transformăm această experiență în ceva permanent. Festivalul a avut un parcurs un pic sinuos.

Cred că festivalul s-a născut pe undeva și ca o contrareacție la constrângerile identității minoritare. O lungă perioadă de timp, acest teatru a funcționat făcând spectacole pentru o minoritate națională care devenea din ce în ce mai mică. Cred că, la modul intuitiv, s-a resimțit cu atât mai mult nevoia de a dezvolta colaborări cu producții străine, dar și un festival prin care să ne asumăm un anumit tip de deschidere pe care, din cauza misiunii sale, acest teatru nu o prea avusese. Concentrarea pe acest rol identitar este foarte dătătoare de satisfacții – teatrul acesta a avut spectacole care au ajuns la un număr de reprezentații de câteva ori mai mare decât se poate atinge astăzi. Dar cu toate acestea, posibilitatea, apetitul de a dezvolta alte forme de colaborare au venit doar mai târziu. Festivalul Eurothalia este o expresie a acestei dorințe spre o și mai mare deschidere, spre o și mai mare dorință de dialog și spre un tip de cunoaștere în raport cu oameni din mult mai multe țări decât îi fusese teatrului acestuia permis timp de decenii întregi.

„Teatrul are puterea să ne facă să nu fim indiferenți față de povestea care ni se înfățișează”

La începutul lunii noiembrie pe scena Teatrului German va fi jucat în premieră spectacolul Sidy Thal, produs împreună cu Teatrul Evreiesc de Stat din București. Un spectacol care aduce în atenția publicului un episod necunoscut cred că multora dintre noi, timișorenii: atentatul antisemit care a avut loc în noiembrie 1938, în actuala clădire a Operei și a Teatrului Național din Timișoara, în timpul unui turneu al actriței Sidy Thal. Cum s-a născut ideea acestui spectacol?

Au existat o serie de articole în cotidianul german din București, Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, în care a fost evocat acest incident, cu anumite introspecții biografice ori relatări istorice. Eu atunci am aflat de acest incident, deși trăiesc în Timișoara de 45 de ani. Subiectul mi s-a părut interesant și ca potențial de scriitură, povestea se prefigura în ochii mei că ar putea avea datele care să justifice un material suficient de ofertant pentru teatru.

Separat de aceste lecturi, în Festivalul Eurothalia de anul trecut a fost prezent un spectacol invitat de la Deutsches Theater Berlin, karpatenflecken / Carpații ca niște pete pe pielea mea, un text scris de un autor german originar din România, Thomas Perle, care, în copilărie, la începutul anilor ’90, a emigrat din Maramureș în Germania. Textul din spectacol a fost atât de convingător ca evocare a destinului unei comunități dintr-o țară, în speță comunitatea germană din Maramureș, dar prin extensie putem spune din România, prin intermediul istoriilor și biografiilor membrilor unei familii, un text foarte dens, foarte bine scris, încât m-a determinat să-i povestesc lui Thomas despre subiectul Sidy Thal, spunându-i că m-ar interesa să îl transpun într-un spectacol. A fost interesat și el. Ideea i-am prezentat-o și directoarei Teatrului Evreiesc de Stat din București, doamnei Maia Morgenstern, cu care de mulți ani aveam în plan să facem un spectacol în coproducție. Dânsa a îmbrățișat ideea de a se implica în realizarea acestui spectacol.

Cred că este foarte necesar ca teatrul să fie nu doar un loc în care să ne simțim bine și un loc al divertismentului – deși divertismentul are părțile sale absolut onorabile –, ci să fie și un martor al istoriei, cu un deget arătător ridicat, care să ne amintească într-o manieră directă, și totodată nedidactică, ce s-a întâmplat în trecut cu locurile în care trăim. Teatrul, dintre toate formele de exprimare artistică, are, cred, această dublă calitate, pe de o parte că este viu și se petrece în fiecare seară și în același spațiu în care respiră și actorul, și spectatorul, iar pe de alta, nu necesită din partea spectatorului mare efort, o pregătire deosebită, nu trebuie ca spectatorul să facă muncă de documentare prealabilă ori să aibă o anumită pregătire. Dacă este bine făcut, teatrul are acest potențial de a transmite emoție și totodată de a avertiza. Dacă jocul actorului te emoționează, dacă te animă, dacă te încântă, te consternează, toate acestea sunt posibile consecințe ale spectacolului bine jucat și bine făcut. Asta e frumos la teatru: că ne prezintă povești, ne spune cât de reale sunt ele și ne face să credem că sunt reale, cu toate că știm că este o convenție. Și cu toate acestea, deși știm că e convenție, teatrul are puterea să ne facă să nu fim indiferenți față de povestea care ni se înfățișează.

Sidy Thal este montat la o perioadă destul de scurtă după un alt spectacol al Teatrului German care expune drama prin care au trecut evreii, în timpul nazismului, și mă refer la Dumnezeul Kurt, montat de Alexander Hausvater. Montarea unor spectacole pe tema aceasta este o întâmplare sau e un frumos, un emoționat gest reparator, un bandaj pus pe o rană istorică?

Nu, nu este o întâmplare. Vedem misiunea teatrului ca fiind și aceea de a evoca anumite momente din istorie, cum e cazul lui Sidy Thal, chiar din istoria locului. Din păcate, secolul XX – și, iată, și secolul XXI – nu duc lipsă de nedreptăți istorice, de evenimente care dintre care mai terifiante. În economia repertoriului nostru există și astfel de spectacole, pentru ca evenimentele evocate să nu fie uitate. Deci, nu sunt întâmplătoare aceste montări, dorim să producem și asemenea spectacole. Dacă mergem mai departe cu șirul istoriilor, al modului în care se împletesc istoriile individuale cu marea istorie, amintesc în context un alt spectacol, Oameni. De vânzare, cu inserții filmice, pe un text și în regia lui Carmen Lidia Vidu. E vorba despre vânzarea etnicilor germani din România. În spectacol se vorbește la un moment dat despre faptul că această practică a fost exersată de statul român și în raport cu cetățenii români etnici evrei. Amintesc și de refacerea unui spectacol care în 23 noiembrie va vedea din nou luminile rampei după vreo zece ani, cu o distribuție parțial înnoită, Ținuturile joase, de Herta Müller, în regia lui Niky Wolcz, care dincolo de a fi o ilustrare prin filtrul viziunii autoarei, a universului șvăbesc, este și un spectacol care abordează teme precum dictatura, viața în regimul comunist, lipsirea de libertate. Cred că teatrul trebuie, măcar din când în când, să atragă atenția asupra unor astfel de evenimente, să le rememoreze, să le arate spectatorului. Bineînțeles, însă, oferta noastră teatrală este mai mult decât atât: spectatorii trebuie să știe că pot regăsi pe afișele noastre și Shakespeare, și Cehov, și Camus, și, în egală măsură, spectacole pentru copii și adolescenți. Dar și acest rol de martor, cum spuneam, sau de prezentator al istoriei prin mijloacele teatrului e unul important.

Lucian Vărșăndan, preluând premiul acordat de UNITER, în vara acestui an, Teatrului German de Stat Timișoara. Sursă foto: TGST

„Sălile de teatru dăinuie, chiar dacă arta pe care o prilejuiesc este efemeră”

Ieșiți în curând de pe scena Capitalei Europene a Culturii. Aveți proiecte inițiate special pentru 2023, care vor transcende acest An al Capitalei Europene a Culturii?

Da, există două proiecte care fie s-au născut, fie au ajuns mai aproape de realizare în contextul acestui an. Unul este un spectacol în co-producție pe care îl vom realiza cu Teatrul din Altenburg-Gera, din Germania, iar proiectul constă în aceea că ambele teatre vor produce câte un spectacol, o piesă într-un act pe tema sărăciei, care a fost comandată la o dramaturgă din Germania, respectiv din România. Textul ,care va fi montat la Timișoara de regizorul Bobi Pricop, aparține Elisei Wilk și se cheamă Oameni fericiți. Scenografia va fi semnată de Oana Micu. Cele două piese într-un act vor fi alăturate în cadrul unor spectacole coupé și prezentate în ambele țări, astfel ca publicul de acolo și de aici să poată într-o seară să vadă ambele piese. Premiera, la Timișoara, va fi în mai 2024, iar în Gera, la câteva săptămâni distanță, urmând ca spectacolul să intre în repertoriul ambelor teatre. Acesta este un proiect distinct, pentru care partenerii noștri din Altenburg-Gera au și obținut o finanțare de la Fundația Federală Culturală Germană.

Pe de altă parte, anul acesta este de căpătâi pentru un proiect care va însemna foarte mult nu doar pentru Teatrul German de Stat Timișoara, ci și pentru infrastructura de spectacole din Timișoara în general. A fost anul începerii demersurilor pentru funcționalizarea celei de a doua săli de spectacole a Teatrului German de Stat Timișoara, mă refer la ceea ce va deveni Sala Atelier, un imobil din cartierul Fabric, din proximitatea străzii Pestalozzi din Timișoara. Este vorba despre fostul atelier-școală al Liceului de Industrie Ușoară. Chiar dacă lucrurile acestea nu se văd încă, sunt convins că rezultatele, atunci când vor fi vizibile, vor fi meritat tot efortul. Consiliul de Administrație al Teatrului a decis ca pentru refuncționalizarea acestui imobil să se opteze pentru un concurs internațional de soluții, iar în laboratoarele noastre de idei se lucrează pentru pașii următori care se vor face în acest demers, pentru ce va însemna tema de proiectare, pentru ce obiective se urmăresc, care sunt parametrii avuți în vedere, pentru că ne dorim în cartierul Fabric un spațiu care să nu fie doar o sală de spectacol, ci care să devină un veritabil epicentru cultural și un loc care să-și capete o identitate, să fie frecventat, dorit și care să completeze zestrea nu prea bogată de săli de spectacole din Timișoara. Îmi place să cred că este unul dintre proiectele care vor face parte din moștenirea acestui an pentru că sălile, spațiile, infrastructura dăinuie, chiar dacă arta pe care o prilejuiesc și o hrănesc este una extrem de efemeră.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.