Foto: Arhiva personală Cristina Simion

Timp de mai mult de mai mult de 20 de ani a fost un manager de presă de top în România, conducând un mare grup media, Edipresse România. În urmă cu zece ani, destinul a pus-o în fața unei situații în care a trebuit să ia o decizie care i-a schimbat radical cariera și viața. S-a stabilit în Germania unde a intrat în zona curatoriatului de artă, a organizării de expoziții de artă.

Cristina Simion este deja un cunoscut și apreciat curator de artă, galerist – are propria galerie în Nürnbeg –, dar și colecționar de artă. Am întâlnit-o, zilele trecute, la Muzeul de Artă Timișoara, unde are o expoziție personală de grafică suprarealistă semnată de artistul francez de origine română Jaques Hérold, unul dintre cei mai importanți și mai prolifici ilustratori de carte francezi ai secolului XX, intrat, în anii ’30, în grupul suprarealiștilor de la Paris, cu sprijinul lui Victor Brauner 

Am invitat-o pe Cristina Simion la un dialog despre Jacques Hérold, despre această încercare a sa de recuperare a memoriei acestui mare artist, despre colecția sa de artă și expozițiile, peste 100, pe care le-a organizat și curatoriat în ultimii nouă ani, despre începuturi când totul în jur e nou și străin, despre prețul succesului care a venit totuși, despre România care a rămas în interiorul său.

„E o încercare de recuperare a memoriei lui Jacques Hérold”

Muzeul de Artă Timişoara găzduieşte în perioada aceasta expoziţia de grafică suprarealistă cu lucrări semnate de Jacques Hérold, pe care o curatoriaţi şi, în plus, expoziţia prezintă lucrări din colecţia dumneavoastră personală. Când şi unde a fost prima „întâlnire” cu Jacques Hérold?

Am aflat de existenţa acestui artist în urmă cu 11 ani, când un mare colecţionar stabilit în Franţa, Lucian Georgescu, a organizat prima şi singura – până acum – expoziţie de pictură Jacques Hérold la Bucureşti. Hérold a fost şi încă este foarte puţin cunoscut în România pentru că s-a afirmat la Paris, deşi educaţia lui a început aici, în România, la fel activitatea lui artistică. Considerat unul dintre cei mai importanți și mai prolifici ilustratori de carte francezi ai secolului XX, era cunoscut prin faptul că sprijinea toţi poeţii români şi de origine română care i-au solicitat colaborarea, de aceea şi titlul pe care, împreună cu Andreea Foanene, curator la Muzeul Național de Artă Timișoara, l-am ales pentru această expoziţie: Complice des poètes. Plecat în Franța în 1930, a revenit în România în 1966, când şi-a revăzut rudele. A fost prieten cu cei mai mulți reprezentanți ai avangardei de sorginte românească din diaspora și a iubit România, dar România nu l-a cunoscut.

Nu-l cunoaşte nici acum, aş spune, decât într-o măsură infimă.

Este adevărat, de aceea consider că, prin această expoziţie, fac un demers de restituire artistică – aşa am şi denumit expoziţia la Braşov şi la Bucureşti, Restitutio. E o încercare de recuperare a memoriei lui Jacques Hérold şi, dincolo de faptul că mă simt mai puţin egoistă împărtăşind cu publicul această pasiunea a mea şi bucuria de a avea lucrări de-ale lui, am marea satisfacţie de a vedea că mulţi vizitatori îl descoperă prin aceste expoziții. Asta este, de fapt, cea mai importantă motivație a mea.

Cristina Simion, alături de Andreea Foanene, la vernisajul expoziției „Complice des poètes”, la Muzeul Național de Artă Timișoara. Foto: Silviu Preda

Şi eu fac parte din aceeaşi categorie, a celor care l-au descoperit datorită dumneavoastră.

După ce vizitați expoziția și priviți lucrările, înțelegeți stilul lui, unic, foarte uşor de recunoscut, atât cel pur suprarealist, din perioada cristalină, cât și cel din perioada abstracţionismului liric mai ales cel din anii ’60 -’70. O prietenă care l-a descoperit pe Hérold în expoziția de la Muzeul Național al Literaturii Române București, a recunoscut apoi cu ușurință un afiș-litografie, aflat și în prezenta expoziție, în Muzeul de Artă din Piatra Neamț, orașul lui natal. O artistă din Brașov, care a aflat de Hérold la deschiderea expoziției de la Biblioteca Județeană „George Barițiu”, i-a recunoscut stilul pe coperta unui volum de poezie semnat de Ștefan Baciu, în Casa Memorială Baciu, din Brașov. Deși puține, Hérold a lăsat urme și în România.

Nici casă memorială nu are?

Ar fi greu să aibă o casă memorială. Familia lui s-a mutat de la Piatra Neamţ la Galaţi, unde tatăl său a încercat să facă un mic atelier de dulciuri artizanale; poate că asta l-a ajutat mai târziu pe Jacques Hérold să supravieţuiască la Marsilia, în perioada războiului, când a lucrat într-un atelier care făcea bomboane din fructe. De altfel, cea mai cunoscută fotografie a lui – dacă vă uitaţi pe internet, este cea folosită de cele mai multe ori – nu este din atelierul lui, ci de la masa de lucru unde făcea bomboane, alături de alţi refugiaţi care nu şi-au găsit de lucru în altă parte.

„M-a cucerit delicateţea lucrărilor lui Hérold”

Ce v-a cucerit la acest artist?

Mi-am dat seama acum 11 ani, privind expoziţia organizată de Lucian Georgescu, că nu-mi pot permite picturi ale lui Hérold. Dar dragostea pentru delicateţea lucrărilor lui s-a răsfrânt în dorinţa şi puterea financiară de a avea lucrări multiple, respectiv gravuri care au fost tipărite în ediții bibliofile. Prima mea achiziţie a fost Passages de Fleurs, tipărită în 2000 de exemplare pentru Notariatul Francez, în 1985, cea mai populară și cea mai accesibilă ediție, între ediție bibliofilă și tiraj de masă. Chiar dacă raritatea, calitatea litografiei cea a hârtiei, a legătoriei sau a prezentării se traduc prin diferențe de preț, uneori mari, găsesc că lucrările sunt la fel de frumoase.

Foto: Silviu Preda

La ce valoare sunt cotate?

Mi-e greu să vă răspund. O litografie de mici dimensiuni, de exemplu, se vinde cu 200-300 de euro. Dacă ai însă un volum care include toate lucrările dintr-o serie, tipărit pe hârtie specială, unul dintre cele care sunt „cap de serie”, însoțit eventual de lucrări suplimentare, valoarea creşte foarte mult. Sunt şi unele foarte rare, de exemplu o casetă cu poemele lui Georges Brassens, Chansons, sau o lucrare din colecţia domnului Emilian Radu, despre care eu doar citisem şi, fiindcă nu am găsit-o nicăieri, aproape că ajunsesem să cred că nici nu fusese tipărită,  A Jacques Hérold, de Claude Sernet. O puteți vedea în expoziţia de la Timişoara: pentru publicul român, are o mare semnificaţie – e un leporello, apărut imediat după moartea lui Claude Sernet, în doar patruzeci de exemplare, cu o litografie color parte integrantă din acesta – care celebrează o prietenie începută în 1929, la Bucureşti. Claude Sernet l-a ajutat în carieră pe Jacques Hérold, l-a prezentat multor artişti, inclusiv la revista de avangardă Unu, unde Hérold a publicat în cinci numere, şi, mai departe, l-a prezentat artiștilor din Paris. A fost o prietenie neîntreruptă, până la moartea lui Sernet.

Pe Victor Brauner, cel care l-a ajutat în carieră, la Paris, l-a cunoscut în România?

Nu, l-a cunoscut la Paris, unde au descoperit amândoi, cu încântare, că sunt din Piatra Neamţ. Între ei s-a legat o prietenie care nu a fost însă lipsită de momente de răceală şi chiar de întreruperi.

„Am o modestă colecţie de artă contemporană românească, dar pasiunea mea este pentru Jacques Hérold”

Câte lucrări semnate de Jacques Hérold aveţi în colecţie?

Cam 300. Aici, la Muzeul de Artă Timişoara sunt expuse în jur de o sută, căci nu a fost suficient spaţiu; unele dintre cele aduse de la București au rămas în mape, în depozitul muzeului. La Bienala Internațională de Arte Vizuale de la Braşov, pe care am co-curatoriat-o, am expus şi mai puţine, spaţiul nefiind destinat unei expoziţii, însă mi s-a părut că, fiind vorba despre cărţi bibliofile, susținerea Bibliotecii era relevantă. Am găsit acolo o echipă extraordinară și am continuat colaborarea în toate celelalte locuri și formule de prezentare ale „colecției Hérold” in România.

Ce artişti mai include colecţia dumneavoastră?

Am o modestă colecţie de artă contemporană românească, dar pasiunea mea este pentru Jacques Hérold. Acesta a fost singurul artist pentru care am făcut mari eforturi financiare, pentru care am renunţat la plăceri sau chiar priorități, doar pentru că am vrut să îmi completez colecţia sau mi-am dorit o anumită piesă.

Sunt colecţionari de artă care spun că achiziţia unei opere de artă nu este întotdeauna un proces uşor şi nici rapid. Aveţi şi dumneavoastră în colecţie opere pentru cumpărarea cărora a fost nevoie de muncă de lămurire, care s-au lăsat greu cumpărate?

De fapt, așteptarea face parte din viața colecţionarului. Ani de zile am căutat – şi am găsit până la urmă – o lucrare realizată de Jacques Hérold în colaborare cu Gherasim Luca, Le Sorcier noir. Această lucrare a fost realizată pe baza unei idei a lui Hérold, care a găsit la un anticariat nasturi de bachelită foarte frumoşi şi a gândit o carte-obiect, o cutie în care i-a așezat meticulos, ca într-un insectar, cu simboluri asociate. O altă ediție bibliofilă pe care am căutat-o ani de zile este Chansons, de Georges Brassens, am găsit-o în cele din urmă la un anticariat din Kyoto, Japonia.

Uneori, trebuie să aștepți foarte mult. Alteori, ai noroc. Sau se întâmplă să găseşti ceea ce căutai, dar la un preţ pe care nu ţi-l poţi permite. Bucuria că ai reuşit până la urmă este o compensație a frustrărilor trecute.

Le Sorcier noir este şi „perla coroanei”, să o numesc aşa?

L´Archangelique, aş spune. Este cea mai importantă piesă din colecţia mea. Lucrarea include  o colecţie de poeme de Georges Bataille apărută postum, care a fost tipărită de Nouveau Cercle Parisien du Livre, în 170 de exemplare nominale. Exemplarul meu, cu numărul 140, a fost pentru George Assémat, pe atunci, în 1967, președinte al Băncii de Comerţ Exterior a Franţei. Ceea ce face foarte interesantă lucrarea L´Archangelique este faptul că, în afara litografiilor incluse sau alăturate poemelor, e însoţită de zece gravuri pe fond alb, care sunt exemplare de autor, și de un poem, Je lis ce que me tue, cu cinci exemplare ale aceleiaşi gravuri în culori diferite şi pe hârtie diferită. Acestora li se adaugă o litografie care însoțește meniul recepției de gală, de la lansarea cărții-obiect. Am cumpărat L’Archangelique de la un anticar parizian.

Ce alţi artişti cuprinde colecţia dumneavoastră?

Sunt mândră de colecţia de gravuri și desene semnate de Suzana Fântânariu, marea doamnă a gravurii românești, pe care o admir mult. Am câteva minunate lucrări de Felix Aftene, pe care îl cunosc și îl urmăresc de câteva decenii. Am o colecţie interesantă, cu mai multe lucrări Ştefan Pelmuş, pentru care nu am doar admiraţie, căci de el mă leagă şi o foarte veche prietenie. Am și câteva lucrări ale lui Doru Tulcan, desigur binecunoscut publicului timișorean. De altfel, e uneori greu să trasez o graniţă între prietenia pentru artist şi iubirea pentru arta lui. Personalitatea Iuliei Șchiopu, de exemplu, m-a cucerit și am devenit prietene.

Sunt bucuroasă că îi am în colecţie și pe Eugen Raportoru, pe Francisc Chiuariu, pe Sorin Purcaru, pe Roland Pangrati, dar și pe artişti mai puţini cunoscuţi publicului larg din România, mulţi provenind din Şcoala de la Iaşi sau de la Brașov. Toţi sunt artişti români, aici îi includ şi pe cei de origine română care s-au format măcar în parte în România, cum sunt Michael Lassel ori Anamaria Avram, care trăiesc în Germania, ori Gabriela Bodin, care trăiește în Italia şi pe care o voi prezenta, în curând, pentru a doua oară publicului din România.

„Sunt peste o sută de expoziții în aproape nouă ani”

Sunteţi nu doar curator şi colecţionar de artă, ci şi galerist, având propria dumneavoastră galerie de artă, la Nürnberg, Tiny Griffon.

Da, o galerie, foarte mică, o galerie care se vizitează cu programare prealabilă. Activitatea de galerist devine din ce în ce mai restrânsă pentru că fac curatoriat, scriu mult şi voi colabora și aici, la Universitatea de Vest din Timişoara. Mâine (în 6 mai, interviul fiind realizat în 5 mai, înaintea vernisajului – n.r.) voi avea o conferinţă, Branding şi comunicare în artă, care poate fi privită ca o continuare, în lumea artei, a specializării mele în Marketing şi managament în media. Sper să fie o colaborare frumoasă, am emoţii, de mult timp nu am mai predat studenţilor.

Ce artişti aţi expus, pe ce criterii îi alegeţi?

Pe criterii subiective, căci o expoziție într-un spațiu mic e, oarecum, o extensie a unei relații speciale. Am expus artiști populari, dar şi artişti conceptuali, cum ar fi Doru Tulcan sau Cristian Paraschiv; invitându-i, le-am făcut o reverenţă şi am oferit puţin numerosului public pe care îl am fizic în Nürnberg şi altceva decât lucrări populare.

Cristina Simion alături de Bruno Brandt. Foto: Tünde Lassel

Aţi expus însă nu doar în galerie, ci şi în alte oraşe din Germania şi în alte ţări, expoziţii pe care le-aţi şi curatoriat în România, în Italia, în Slovenia, Belgia, Elveţia, Republica Moldova. Pe cine anume?

Lista ar fi prea lungă: sunt peste o sută de expoziții în aproape nouă ani. Expun anual un artist originar din Braşov; o fac cu sprijinul Primăriei Nürnberg, oraș înfrăţit cu Braşovul. Am expus şi într-o catedrală din Nürnberg, Gustav Adolf Gedächtniskirche, ceea ce, din punct de vedere logistic, a fost o provocare. Am expus în multe alte spaţii neconvenţionale, dar şi în alte galerii. Am curatoriat la Postdam, la München, am lucrat destul de mult cu ICR Berlin, dar şi cu ICR Paris, cu ICR Chişinău. În Slovenia am avut numeroase proiecte, la Ljubljana, dar și la Bled sau Smarje. Deci, nu am expus numai artişti care să fie legaţi de Germania şi nu numai în Germania.

În paralel aţi făcut cursuri de pregătire?

Da, am studiat Curatoriat internațional, timp de un an, la NODE Center for Curatorial Studies, din Berlin, am făcut apoi un stagiu de pregătire în Managementul colecţiilor de artă, tot la Berlin, şi, de curând, am absolvit un curs de Arte şi Finanţe, la Sotheby’s Institute of Art din New York.

„Ar fi, desigur, frumos să spun că am fost încrezătoare şi că am ştiut că voi reuşi…”

De ce, când aţi plecat din România, având o carieră în presă de peste 20 de ani, aţi optat să profesaţi în zona artei – care nu are nicio tangenţă cu ceea ce aţi făcut o lungă perioadă de timp, pentru care nu aveaţi nici pregătire, nici experienţă şi, în plus, costisitoare –, şi nu, de exemplu, într-una apropiată de presă?

Nici expertiza mea academică, nici experienţa mea în presa scrisă nu mi-ar fi dat șanse să continui în același domeniu în Germania. Nu ştiam limba germană decât foarte puţin. În plus, în 2012, presa scrisă era în cădere liberă şi în Germania, erau manageri de presă cu experienţă care au rămas fără job. Ce şanse aş fi avut eu?

Având sprijinul soţului meu şi pentru că iubeam arta şi eram un modest colecţionar de artă, m-am gândit să fac ceea ce mi-ar plăcea. Mi-am investit economiile – banii i-am pierdut, dar asta s-a dovedit ulterior o investiţie în formarea mea profesională – în zona artistică: am câștigat experienţă şi m-am format şi academic; eu cred că nu poţi învăţa numai din practică.

Punând în balanţă ceea ce aţi făcut cu ceea ce faceţi acum, în care dintre cele două profesii vă simţiţi mai confortabil?

E greu să le compar, sunt domenii foarte diferite, care mi-au adus satisfacţii de alt tip. În presă, am avut şansa de a dezvolta o companie, am avut mijloacele, din banii acţionarilor, să multiplic de multe ori cifra de afaceri. Aici, sunt mulţumită că este al cincilea an în care nu am pierderi. În Edipresse, într-un an de maximă activitate, 2008, am condus 130 de angajaţi cu normă întreagă. Aici, nu-mi pot permite nici măcar un asistent, nu mai am cui să deleg sarcini. Într-un fel, să ştiţi că ceea ce fac acum a fost o şcoală foarte bună. Am învăţat să fac fiecare lucru, despre care nu aveam nicio idee înainte, şi am învăţat să apreciez orice tip de activitate pe care o făceau colaboratorii mei. Asta m-a făcut mai înţeleaptă, mai tolerantă şi mai apreciativă. Faptul că nu am cui să deleg sarcini cred că m-a ajutat uman, nu în carieră. Atunci când ai mulţi ani de management în spate şi delegi altora, eşti tentat să priveşti munca altuia nu de sus, dar de la distanță. Și, poate, uneori, nu ți se pare că e așa de greu ceea ce face altcineva.

Începuturile sunt – pentru majoritatea dintre noi, cred – dificile, mai ales când în jur totul e nou, străin. Când, acum zece ani, aţi făcut acest pas, lăsând totul în urmă şi începând să vă construiţi o nouă carieră, într-o nouă lume, v-aţi simţit demoralizată pentru că aţi abandonat ceea ce v-a plăcut să faceţi, sau, din contră, energică, încrezătoare în ceea ce urma să faceţi?

Ar fi, desigur, frumos să spun că am fost încrezătoare şi că am ştiut că voi reuşi – aşa cum are tendinţa să facă orice om care înregistrează un succes… Adevărul e că am fost mai degrabă demoralizată, mai ales la început, dar sunt un om încăpăţânat şi muncitor, iar asta, până la urmă, a dat rezultate, deși mult mai greu decât m-am aşteptat. În plus, aceste rezultate au avut un preț, au însemnat și umilinţe, mai ales din cauza faptului că nu ştiam limba. Cred că nu m-a ajutat nici vârsta, aveam 46 de ani când am ajuns în Germania, nu m-a ajutat nici faptul că am făcut management de top foarte mulţi ani și eram obișnuită să deleg, dar nici atitudinea unor oameni care au văzut o minunată ocazie de a-mi atrage atenția asupra greșelilor, inclusiv asupra unor virgule puse greşit în mailuri. Am învăţat însă din experienţele acestea; cred însă că e important să trecem prin viaţă învăţând mereu. Nu ştiu dacă m-au întărit interior, dar cred că m-au înţelepţit şi m-au ajutat să devin mai bună, mai tolerantă. Credeam înainte că sunt un om foarte tolerant; fusesem în board-ul Active Watch mult timp, știam multe despre toleranță. Dar mi-am dat seama că am învăţat cu adevărat toleranţa când am ajuns în Germania unde fac parte dintr-o minoritate care, uneori, este supusă prejudecăților în ansamblul ei. Mi s-au întâmplat şi lucruri greu de crezut… De exemplu, au fost nişte vizitatori în galerie foarte drăguţi și distinşi care, la sfârşitul vizitei, m-au întrebat de unde sunt și eu i-am întrebat dacă vor să-mi lase o adresă de mail sau poştală pentru a-i informa despre noi expoziţii, iar unul dintre ei mi-a spus: „Din România? În niciun caz!”.

I-aţi rugat să vă dea o explicaţie?

Nu, am fost prea şocată. Dar au fost şi alte cazuri asemănătoare. Avem cunoștințe care ne povestesc, ca fapt divers, de câte ori în ziar apare menţionată o infracţiune comisă de români. Au fost însă şi oameni generoşi. Am cunoscut un domn în vârstă, care mi-a spus: „Sunteţi a doua persoană din România pe care o cunosc. L-am cunoscut pe Sergiu Celibidache.” Mulți dintre cei care află că venim din România ne răspund: „Şi femeia de la curățenie e din România”. Am o prietenă care a dezvoltat ceva foarte inteligent: de câte ori i se spune asta, şi i se spune frecvent, dă replica: „Nu mă miră, româncele sunt vestite că sunt curate şi ordonate”. Şi, în felul acesta, schimbă puţin tonul discuţiei. Am un prieten în Düsseldorf care, ori de câte ori este întrebat de unde vine – o întrebare tipică în Germania –, răspunde printr-o întrebare similară: „Dar Dumneavoastră?’. Nu le consider răutăţi, ci manifestări ale instinctului de apărare care, în cele din urmă, le atrag atenţia celorlalţi că nu ar trebui să cataloghezi pe cineva după ideile tale despre ţara lui de origine, ci să judeci oamenii  individual și după criterii mai sănătoase.

Nu mai aveţi tangenţă cu presa, dar scrieţi, mult şi foarte bine, despre artiştii pe care îi curatoriaţi. Nu v-aţi gândit să-i scrieţi lui Jacques Hérold un volum biografic?

Visul meu nu este să scriu eu această carte, ci să intru în contact cu cineva care este atât de interesat de subiect încât să vrea să-şi facă doctoratul în opera lui Jacques Hérold. Sunt mulţi care şi-au făcut doctorate despre opera lui Victor Brauner. Cred că şi Jacques Hérold merită un doctorand din România. Strănepotul său, după fratele bunicului, Andrei Blumer, trăieşte la Braşov, are actele familiei, poate reconstitui multe aspecte, dar asta presupune timp şi dedicare, or eu nu ştiu dacă le mai am.

Jacques Hérold are urmaşi direcţi?

Da, are o fiică, Delphine, care trăieşte în Marea Britanie. Am încercat să iau legătura cu ea – pe adresa primite de la Tudor Banuş, care o cunoaşte şi care l-a cunoscut şi pe Jacques Hérold –, însă nu mi-a răspuns la niciun mesaj. De altfel, au fost mai multe persoane care au încercat să ia legătura cu ea, dar tot fără succes.

„Dragostea mea pentru ţară este o dragoste de zi cu zi”

„România nu va pleca niciodată din mine. Nu e laudă, nu e promisiune, e un dat”, spuneaţi într-un interviu. Cum arată această Românie care se află, care a rămas în interiorul dumneavoastră?

Eu nu am o imagine idealizată despre România, pentru că sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în ţară, citesc presa românească zilnic, pentru că sunt legată de România şi prin ceea ce fac; cred că în profesia mea vorbesc mai mult limba română decât germana. Nu sunt undeva, departe, şi, de Ziua României, îmbrac ia, fac sarmale şi cozonac şi o ascult pe Maria Tănase. (Fac şi asta şi mi-am îmbrăcat ia de mai multe ori decât am făcut în România, dar dragostea mea pentru ţară este o dragoste de zi cu zi.) Călătoresc mult în România, lucrez mult în România şi cu România. Iubesc România și încerc să critic cu folos, atunci când critic, dar și, mai mult, să ajut. Îmi dau seama şi de neajunsurile de zi cu zi, de cele politice sau legislative. Caut să contribui la schimbări pozitive prin demersurile mele profesionale, prin activitatea în cadrul unei asociaţii de prietenie româno-germane din Nürnberg, prin promovarea artiştilor români, prin chiar faptul că acasă vorbim în limba română şi corectez cu acribie fiecare greşeală; şi fiul soţului meu, care este născut şi crescut în Germania, vorbeşte minunat limba română, iar vara vine şi lucrează în România. Cred că e mai important ceea ce facem,  decât ceea ce spunem.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Citiți și:

• Ovidiu Şandor, organizatorul Bienalei Art Encounters: „Bienala a plecat de la pasiunea mea faţă de arta contemporană”
• Artist vizual Elisabeth Ochsenfeld:  “Am renăscut. Liberă, independentă şi puternică”