Se împlinesc 68 de ani de la deportarea în Bărăgan. În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, rămasă în istorie sub numele de „Rusaliile negre”, aproape 40.000 de oameni, printre ei foarte mulți etnici germani din Banat, au fost luați din casele lor, urcați în vagoane de marfă, iar după două săptămâni au fost lăsați în Bărăgan, sub cerul liber. Au primit un țăruș numerotat și li s-a spus să se descurce… Anterior, în ianuarie 1945, alți aproape 33.000 fuseseră deportați în Siberia. Cutremurătoarele povești de viață ale unora dintre ei au fost incluse în volumul coordonat de Smaranda Vultur, Germanii din Banat prin povestirile lor, ajuns la ediţia a II-a revăzută şi adăugită, volum apărut la Polirom, în 2018, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, în baza unei decizii emise de Parlamentul German.

Am invitat-o pe Smaranda Vultur, antropolog, membră a fostei Comisii Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, la un dialog despre germanii din Banat. Împuţinați de război, exproprieri, deportări și emigraţie, sunt o lume de aproape 300 de ani care dispare, a căror memorie Smaranda Vultur încearcă să o salveze.

„Mă simt obligată să fiu mesagerul acestor oameni”

CV Smaranda Vultur

Este doctor în filologie şi a fost conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara și membră a fostei Comisii Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

În cadrul Grupului de antropologie culturală şi istorie orală de la Fundaţia „A Treia Europă”, a conceput şi a realizat mai multe proiecte de cercetare în domeniul identităţilor culturale şi memoriei, prin metoda povestirilor autobiografice.

În prezent administrează arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Eugen Todoran din Timişoara și este profesor asociat la Universitatea de Vest Timişoara.

Este autorul volumelor Infinitul mărunt. De la configuraţia intertextuală la poetica operei (Cartea Românească, 1992) și Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956 (Amarcord, 1997).

Este coautor și coordonator al volumelor Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de

secol din Banat, (Nemira, 2000), Germanii din Banat prin povestirile lor, (Paideia,

2000), Minorităţi: identitate şi coexistenţă (co) editat de Institutul intercultural Timişoara, în 2000, Memorie şi diversitate culturală. Timişoara 1900-1945, editat de Centrul Cultural Francez din Timişoara (Polirom, 2001), Banatul din memorie. Studii de caz (Editura Marineasa, 2008), Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi (Polirom, 2002) și Germanii din Banat prin povestirile lor, ajuns la ediţia a II-a revăzută (Polirom, 2018).

Doamnă Smaranda Vultur, unul dintre proiectele în care v-aţi implicat este recuperarea memoriei germanilor din Banat pentru care, timp de aproape 20 de ani, aţi realizat interviuri și ați coordonat echipa ce a intervievat  câțiva  zeci de  germani din Banat. Poveştile acestor oameni scot la iveală nu doar frânturi din interbelic şi o nostalgie după o lume pierdută, ci şi multă tristeţe, unele fiind evocări dramatice, în care se vorbeşte despre deportări, despre supravieţuire, despre colectivizare, exproprieri. A fost vreo poveste care v-a marcat în mod deosebit?

Fiecare interviu m-a urmărit când l-am realizat şi mă urmăreşte când îl citesc şi recitesc. M-a impresionat interviul Evei Csilcser, născută Bürger, pe care am intervievat-o la Cluj. Eva era din Neudorf, de lângă Lipova. Experienţa ei este sfâşietoare. Durerea, disperarea, tragismul experienţei ei m-au marcat.

Apoi, un interviu făcut de Voichiţa Năchescu, la Gărâna, cu fiica unei deportate, deja în vârstă şi ea, care povesteşte întoarcerea mamei sale din lagăr. A aşteptat-o cu disperare cinci ani, ca să aibă o viaţă mai bună, să nu mai sufere de foame, să nu se mai simtă copiii nimănui, ea şi sora ei, iar în ziua în care s-a întors povesteşte cum se uita la căruţele care intrau în sat şi se gândea că femeia pe care o va îmbrăţişa unchiul ei trebuie să fie mama sa. Nu ne putem imagina traumele ce le aduc cu ele astfel de suferinţe…

Apoi, mărturia  soţilor Schaftari, pe care i-am intervievat la Oraviţa. Ea era de la Ciclova Montană, iar el de lângă Lugoj, ambii deportaţi. S-au cunoscut în lagăr, iar ea a născut în tren, la întoarcere. Fiica ei, doamna Renate Mioc, este profesoară de istorie, chiar fosta profesoaraă a profesorului Rudolf Gräf care a făcut studiul introductiv al volumului. M-a impresionat foarte mult în primul rând povestea căsătoriei în lagăr şi a naşterii copilului pe drumul de întoarcere spre casă, dar şi faptul că oameni mult mai în vârstă decât mine au povestit lucrurile acestea cu vocea tremurând şi lăcrimând.

M-a impresionat teribil şi povestea mamei lui Edith Singer, despre care, în carte, nu a povestit decât în treacăt, dar când am văzut poza ei dinainte de deportare şi poza de după… am înţels tot ce s-a întâmplat.

M-a impresionat şi drama trăită de toate mamele tinere duse în lagăr, în urma cărora au rămas copii pe stradă; ele nu ştiau dacă cineva îi va lua să se ocupe de ei şi au trăit cu povara asta ani de zile.

Sunt poveşti sfâşietoare. E foarte greu să faci interviuri cu astfel de martori, pleci foarte încărcat emoţional. Multe zile după interviu am simţit o apăsare enormă, apoi, când am recitit, textul transcris mi s-a părut că nu mai transmite atât de mult cât transmite vocea martorului.

Dar m-a impresionat şi umorul extraordinar al domnului Rank, care a organizat orchestra din Gărâna şi pe care l-am intervievat în 2012. Îi povestea lui Mihai Crîznic cum a învăţat notele muzicale. Ştia să cânte după ureche, asculta la radio, cu prietenul lui de la moară şi a încercat să lege melodia de notele pe care le primise de la un cântăreţ sloven (ei au fost aduşi în Banat dintr-o zonă apropiată) a cărui muzică i se părea lui că seamănă cu cea de la Gărâna. Zile întregi le-a studiat în pădure şi, într-o zi, le-a descoperit taina şi atunci a început să-i înveţe şi pe ceilalţi să cânte după note.

Într-un fel mă simt obligată şi acum să lucrez la aceste cărţi, să le reeditez. Mă simt obligată să fiu mesagerul acestor oameni, mă simt responsabilă moral faţă de ei –  mi-au indus acest sentiment, le sunt recunoscătoare că ni s-au încredinţat cu mărturiile lor. Aş vrea să scriu o carte a poveştii acestor cărţi, care ar fi, poate, interesantă şi pentru cercetători, dar ar fi şi o carte de bilanţ pentru mine, cartea unei iniţieri.

„Germanii din Banat, împuţinați de război, exproprieri, deportări și emigraţie”

Au mai rămas câteva mii de germani în Banat. Cum i-aţi selectat pe cei ale căror mărturii le-aţi inclus în volum?

Dacă în interbelic, în Timişoara, etnicii germani erau majoritari în oraş, acum nu ştiu dacă ajung la 10 la sută. I-au împuţinat războiul, exproprierile, deportările din 1945 şi 1951 și emigraţia.

Un rol important în selecţia celor intervievaţi l-au avut şi asociaţiile germanilor din Banat şi cea a foştilor deportaţi în URSS. Am selectat şi oameni din mediul rural, dar şi din oraşe pentru a vedea diferenţele de destin, de percepţie, de criterii după care îşi  judecă propria existenţă sau îi privesc pe cei diferiţi din imediata apropiere.

Întâi i-am ales pe cei mai în vârstă, care sunt depozitarii unei memorii pe care, altcumva, nu mai avem cum să o recuperăm. Apoi, ne-am îndreptat atenţia spre cei mai tineri. Am vrut să le dăm ocazia să depună mărturie ultimilor supravieţuitori ai deportării din 1954 în URSS, în Donbas şi Siberia.

Faţă de prima ediţie a cărţii, într-a doua am introdus şi dialoguri cu copiii celor intervievaţi în primul volum (oameni născuţi de pe la 1909 până pe la 1935), pentru a vedea diferenţa memoriilor. Dacă părinţii, bunicii povestesc din proprie experienţă, copiii lor povestesc dintr-o memorie care li s-a transmis, parţial sau lacunar, dar au şi propriile lor amintiri şi pun în circuit cu totul alte imagini din interbelic, din perioada războiului şi din cea de după război. Unii au fost stimulaţi de prima ediţie a cărţii şi au vrut să povestească experienţa părinţilor, a bunicilor. Un exemplu este dl Puiu Stan, ceasornicarul de pe strada  Eugeniu de Savoya, care ne-a relatat povestea mamei şi a mătuşii lui, deportate în URSS.

Pe alţii i-am întâlnit după lansarea celei de a doua ediţii. În vara trecută, de exemplu, am făcut, la Gărâna, un interviu cu dl. Hartwig Ochsenfeld, originar din Variaş, care a fost profesor de engleză la Universitatea de Vest. A fost născut în timpul deportării, mama lui fiind ridicată de acasă şi dusă în lagăr fără să ştie că e însărcinată. Apoi e o poveste interesantă despre cum a trăit copilul unui deportat după aceea, cu problema asta la dosar şi, în plus, cu „eticheta” de neamţ, anatemizat pentru etnia sa, pentru că, după război, în limbajul epocii, toţi germanii erau „fascişti”. La fel, tot în vara trecută, am întâlnit-o, la Becicherecu Mic, pe Margareta Oglindă. Mama ei, era germană, născută Wambach, se căsătorise cu un basarabean, la întoarcerea din deportarea în URSS. Or, basarabenii erau pe lista celor deportabili în Bărăgan, unde ajunge Margareta Oglindă de data asta, însoţindu-şi soţul. În Bărăgan ajunge şi fata lor, în 1951, la nici doi ani. Povestea ei este cu totul alta decât a mamei fiind foarte vizibil un decalaj al generaţiilor şi experienţelor.

Deci, povestea acestei cărţi se prelungeşte dincolo de limitele ei iniţiale şi aşa au apărut noi informaţii. Lipseşte, însă, o voce importantă, şi anume a celor plecaţi din România, a celor emigraţi în Germania.

„Sunt foarte periculoase discursurile ideologice de învrăjbire”

Deşi după război s-a dus o politică de stat de demonizare a acestei etnii, de anatemizare a ei, relaţiile dintre români şi etnicii germani au fost foarte apropiate. Cum explicaţi faptul că politica de stat nu a influenţat raporturile interumane?

Cred că, aşa cum s-a întâmplat şi după Revoluţie, există un efect de remanenţă. Lucrurile nu se schimbă aşa de repede, obişnuinţa de a convieţui şi a-l accepta pe celălalt era un lucru interiorizat. Şi, poate, şi pentru că epoca a fost foarte dură, solidarizând oamenii pe valori din afara politicului. Valorile astea însemnau o viaţă comunitară în care cel care se impune e cel harnic, cel care câştigă pe merit, nu prin furt, cel care are o bună conduită.

Nu exclud existenţa unor momente tensionate, în timpul nazificării şi, desigur, după război, cum a fost venirea refugiaţilor basarabeni, bucovineni şi macedono-români, în perioada 1945-1949. Ei au fost împroprietăriţi pe pământul confiscat prin reforma agrară din 1945, iar germanii au fost obligaţi să îi primească în casele lor. Nu a fost prea veselă convieţuirea atunci, dar pentru că regimul comunist i-a deportat împreună în Bărăgan, unde au împărtăşit aceeaşi soartă, memoria a mai şters din partea conflictuală.

Dar după război, au mai fost turnătorii, chiar germanii între ei s-au denunţat, pe motiv că unii au fost mai bogaţi ori că au făcut propagandă nazistă, sperând că astfel se vor salva pe ei înşişi. Şi tot după război au fost perioade conflictuale din cauza plecărilor şi mai ales a colectivizării. Comunismul s-a bazat pe învrăjbire, pe ideologia „luptei de clasă”, duşmanul fiind nu doar fascistul, ci mai ales chiaburul, exploatatorul. E important ce ton se dă în fiecare epocă, de la nivel superior spre mase, sub aspect ideologic. În funcţie de acest tip de mesaj, comunităţile suferă sau progresează, de aceea sunt foarte periculoase discursurile de învrăjbire. Să ne amintim ce a însemnat pentru comunitatea evreiască acest tip de discurs Şi cum s-a produs o fisură greu reparabilă în relaţii care până la război erau normale.

„Cartea vorbeşte, prin vocile martorilor, despre o comunitate care a jucat un rol major în istoria Banatului”

Puteţi contura, în urma acestor dialoguri, o imagine sau un portret de grup al germanilor bănăţeni?

Da, am încercat astfel de portrete de grup şi pentru germani şi pentru evreii, basarabenii şi bucovinenii din Banat, pentru germanii de origine „franceză”, pentru pemi, pentru austriecii din sudul Banatului şi se conturează bine în arhivă şi un portet al sârbilor sau al maghiarilor din Banat, pe lângă numeroasele interviuri cu români.

Cea mai recentă carte, publicată la Polirom, arată însă că diversitatea grupurilor pe care le-am cuprins sub eticheta „germanilor din Banat” este destul de mare, însăşi istoria lor şi a colonizării lor este diferită. Apoi, sunt anumite caracteristici ale germanilor din câmpie, ale celor numiţi generic şvabi, faţă de cei din Banatul montan, aşa-numitul Bergland, unde a existat o populaţie de origine austriacă vorbitoare de germană. Există şi o memorie locală foarte interesantă. De exemplu, Gărâna şi Brebu, care au fost populate de pemi germani se considerau zone separate una  de alta, repliate asupra lor înseşi, până prin anii `70 neexistând obiceiul căsătoriilor făcute în afara propriei comunităţii.

Mulţi dintre intervievaţi îşi asumă un portret de grup, în care  germanul este model pentru ceilalţi bănăţeni, este o imagine a „bunului bănăţean” – om harnic, ordonat, punctual, care ştie să-şi administreze timpul şi bunurile, care îşi dă copiii la şcoală, ştiind că asta duce la progres social. Iar comunitatea îi impune fiecărui individ să respecte un număr de norme, care să confirme  această imagine.

Cartea merge în consens până la un punct cu imaginea aceasta generalizatoare, dar se preocupă mai mult de ceea ce e particular, individual. Ea vrea să arate diversitatea în interiorul comunităţii, particularităţile acestor comunităţi care sunt, uneori, foarte interesante.

De exemplu, la Gărâna, un sat populat cu pemi, care azi este sat  turistic, se vede cum existenţa comunităţii devine parte a unui proces de patrimonializare a memoriei, ceea ce e poate şi un reflex al unei comunităţi pe cale de dispariţie. Aşa îmi explic interesul pe care îl au pentru memorie, pentru păstrarea documentelor familiale: fotografii, documente, genealogii, monografii locale şi chiar şi un muzeu local. E drept, face parte acest lucru din actul întemeietor al Heimat-ului ca loc de memorie şi reper identitar central, pe care îl regăsim la toţi germanii.

Cartea vorbeşte, prin vocile martorilor, despre o comunitate care a jucat un rol major în istoria Banatului, dar care, din păcate, s-a diminuat enorm şi nu mai are nici rolul economic, nici cel social, nici cel cultural pe care le-a avut odată. Subzistă însă un patrimoniu cultural şi material care ne vorbeşte de acest trecut. Sunt interesante şi fracturile de memorie pe care le asumă deopotrivă cei plecaţi şi cei care au rămas, dar şi continuităţile. Vorbesc de germanii care au o parte a familiei în Germania şi o parte aici şi trăiesc între cele două lumi, fructificând creator acest du-te-vino sau reîntâlnirile în vechiul „acasă”.

„Nu mai sunt sate nemţeşti, comunităţile germane s-au mutat, aproape integral, în Germania, la oraş sau în cimitire”

Pentru a realiza aceste interviuri incluse în volum, aproape 50, aţi cutreierat Banatul, inclusiv cel montan. Cum aţi găsit fostele „sate nemţeşti” după plecarea definitivă a majorităţii etnicilor germani?

Nu mai sunt sate nemţeşti, comunităţile germane s-au mutat, aproape integral, în Germania, la oraş sau în cimitire… Unele sate arătă jalnic, în unele nu mai există o memorie a germanilor, doar se ştie că numele satului a fost nemţesc.

Situaţia e foarte proastă la Niţchidorf, de exemplu. Apoi, la Ciacova, în cimitirul catolic, crucile nemţeşti au fost puse la marginea gardului, locurile de veci fiind cumpărate de cei care au venit în ultimii ani în localitate, ceea ce va face să dispară chiar şi această posibilitate de identificare a prezenţei numeroase a germanilor, prin monumentele funerare.

La Tomnatic – un sat făcut de colonişti mai ales de origine loreno-franceză, germanizat cu timpul, lucru făcut vizibil de numele locuitorilor de altădată, amprenta germană era vizibilă în arhitectura caselor şi grădinilor, în amenajarea spaţiului, în prezenţa vizibilă a bisericii catolice. Azi, casele cu fronton baroc dispar rapid, sunt modernizate. Am revenit în sat într-o zi de 8 septembrie, când era ruga ortodoxă, se făcea un fel de paradă a costumelor (româneşti din diverse zone)  prin sat, după modelul chirvaiului german (Kirchweih), dar fără niciun german…

La Bechicherecu Mic am asistat, acum câţiva ani, la un chirvai făcut de o profesoară stabilită în Germania, cu copii români şi romi îmbrăcaţi în costume germane, deci la un fel de punere în scenă a chirvaiului. Comunitatea germană este acum obiect de patrimonializare, ăsta e lucrul cel mai vizibil. Curând se va şterge şi denumirea în germană a localităţilor de pe plăcuţele de la intrarea în comună sau în sat… Se întâmplă acolo unde  germanii nu mai sunt în procent de cel puţin 20 la sută.

Se petrece, însă, şi un fenomen nou: mulţi germani plecaţi vin şi investesc în satul lor. La Gărâna, de exemplu, se reconstruieşte o memorie, este pusă la un loc memoria celor bătrâni cu memoria celor mai tineri, plecaţi din localitate. Gărâna, deşi e o localitate depopulată, este intactă ca arhitectură şi unitate a caselor, ai crede că toată lumea e încă acolo. Şi asta pentru că există oameni, dintre cei plecaţi în Germania, care o îngrijesc, care vor să aibă Gărâna aşa cum era odată, care vor să mănânce după reţetele tradiţionale. A fost refăcut Drumul Crucii (şi cu ajutorul unei familii româneşti, soţii Duca, din Reşiţa) dl Kierer a lucrat la salvarea bisericii din Lindenfeld, a apărut Arthouse Gărâna (datorită Eliabetei Ochsenfeld), tabăra de pictură organizată de familia Andrei Herczeg, există un mare festival de jazz şi altele. Se ocupă depotrivă cei plecaţi din sat să lase în urmă ceva şi cei care s-au instalat în sat în reşedinţe de vacanţă să îi redea o altă viaţă.

La modul general, deci, o lume, o istorie de aproape 300 de ani care dispare… Îmi aduc aminte de cuvintele Magdalenei Holovati, din Livezile, pe care ați intervievat-o: „Câteodată mi-e dor să vorbesc şvăbeşte, da’ n-am cu cine să mai vorbesc”…

Da, e o istorie care moare… Ar fi important dacă la nivel local ar exista un respect pentru memorie. Cei care se ocupă de păstrarea memoriei ar trebui să ia, ca într-o arcă a lui Noe, ce a mai rămas, pentru o viitoare eventuală întemeiere.

E însă de bun augur faptul că s-au deschis frontierele, ceea ce face posibilă o colaborare cu asociaţiile Heimat-ului din Germania, multe formate din oameni plecaţi de aici şi care sunt foarte active. Totuşi, cred că nu va dispărea chiar curând emblema germană, datorită faptului că tinerii se simt încă legaţi de locul de unde au plecat. Sunt unii care îşi aduc copiii şi îi îmbracă în costumele bunicilor, pentru a le inocula ideea că aparţin acestui loc. Îşi petrec vacanţele în Romănia, construiesc pensiuni, vin cu proiecte de cercetare, ca studenţi etc.

„M-a fascinat să mă uit în oglinda vieţii altora şi să-mi cântăresc propria mea viaţă”

Aţi mai fost mesager al evreilor, al francezilor, al barasarabenilor şi bucovinenilor care au trăit în Banat, în ultimii aproape 30 de ani, timp în care aţi coordonat grupuri de antropologie culturală şi istorie orală, în urma cărora au rămas consistente şi relevante volume. Cum s-a născut interesul dumneavoastră pentru pedagogia memoriei?

La început a fost un interes ştiinţific – eu am făcut o teză de doctorat despre intertextualitate, pe care am susţinut-o prin 1985, la Bucureşti, despre cum se face textul literar din alte texte. După 1989 am simţit că nu mai pot face numai lucruri teoretice. A fost o mare nevoie de a lua contact cu realitatea din jur şi mi-am propus să fac o carte despre modul în care poveştile orale sunt construite din alte texte, orale sau scrise. Ăsta a fost primul pas. După aceea am făcut câteva încercări în satul de origine al tatălui meu, în Davideşti (Muscel), apoi în satul de unde e soţul meu, Şirioara, în Bistriţa Năsăud, un fel de poveste a satului prin vocile celor bătrâni. Nu mi se părea, însă, că interviurile se leagă suficient între ele. Apoi am întâlnit-o pe doamna Ana Babeţi care a fost deportată în Bărăgan – împlineşte anul acesta 98 de ani. Ea a fost prima dintre deportaţii pe care i-am intervievat. Prin ea am luat legătura cu alţii, aceştia m-au trimis la alţii şi tot aşa. Era un subiect extraordinar, erau lucruri care nu au mai fost povestite până atunci (anii 1991-1997) şi mi-am zis că este foarte important să salvez aceste mărturii. Impactul acestor poveşti de viaţă a fost foarte puternic în anii `90. Atunci am început să cred că am şi un rol în transmiterea acestei memorii către alţii, care nu au trăit astfel de experienţe, care ştiu foarte puţin despre istoria trecutului recent. Interesul antropologului în formare a mers mână în mână cu un interes pur uman.

Mi se părea important ca oamenii să spună ceea ce vor, nu să fie forţaţi să spună ce cred sau ce credem noi că ar trebui să spună. De aceea nu am lucrat cu ceea ce sociologii numesc interviuri dirijate, am evitat să le sugerez eu, o anume înlănţuire a faptelor povestite. Cred că printr-un interviu deschis eviţi şi să îţi promovezi propriile prejudecăţi. M-a fascinat să mă uit în oglinda vieţii altora şi să-mi cântăresc propria mea viaţă. S-a întâmplat la un moment dat să mă îmbolnăvesc şi să trec printr-o experienţă personală dură şi de lungă durată, iar în poveştile  ascultate am găsit o alinare, un suport moral, zicându-mi că au fost oameni care au trecut prin experienţe mult mai grele şi au rezistat.

Memoria este o poveste despre trecut aşa cum îl vede prezentul. Peste 20 de ani nu mai e aceeaşi memorie. Am şi o parte de dezamăgire, dându-mi seama că memoria se adaptează vremurilor, că selectează, că nu numai ne ajută să recuperăm ceea ce s-a pierdut, dar ne poate şi înşela, fiind pragmatică şi uneori oportunistă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să o ignorăm şi nu e o scuză pentru a uita. Documentele scrise vin să o corecteze, să o completeze. La fel privirile diferite confruntate una cu alta şi efoertul de a intrepreta ceea ce se spune, dar şi ceea ce rămâne nespus.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.