Foto: RFI

În interviul anterior cu Andrei Pleșu, am vorbit despre politicieni și derapajele lor, cu concluzia: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”. Nu s-a schimbat mai nimic de atunci. Noutatea este că Andrei Pleșu și-a lansat, foarte recent, un nou volum, la Humanitas: Pe mâna cui suntem?. Un volum ce include aproximativ 60 de articole, în general civice, despre problemele curente şi acute ale României. Printre ele, şi articole pe subiecte ce ne smulg din iureşul cotidian, unele referitoare la întâlniri existențiale, i-au propus o altă linie de orizont, care l-au apropiat întâi de problematica credinței, apoi de credința în sine.

Întâlnindu-l în preajma Crăciunului, l-am rugat să vorbim despre oameni care se prezintă în viața sa ca oferte de destin – printre ei, Andrei Scrima și Benedict Ghiuș, membri ai „Rugului aprins”, Ilie Cleopa ori Mircea Eliade – și modul în care i-au influențat destinul, despre ce înseamnă credința și iubirea, despre căutarea Centrului, despre îngeri, despre semnificația Crăciunului.

„Părintele Benedict Ghiuș mi-a propus o linie de orizont, un drum”

CV Andrei Pleşu

 

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Sentimentul naturii în cultura europeană”.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-nvorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); „Nelinişti vechi şi noi”(Humanitas, 2016), „Despre inimă şi alte eseuri” (Humanitas, 2017), „Pe mâna cui suntem?” (Humanitas, 2018), numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

 

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Andrei Pleşu, vorbiţi într-unul dintre articolele incluse în cel mai recent volum al dumneavoastră despre părintele Benedict Ghiuş, arestat şi condamnat în cadrul lotului „Rugul Aprins”, pe care l-aţi întâlnit cândva în anii 60. Ce a reprezentat pentru devenirea dumneavoastră întâlnirea cu acest om?

Am avut, cum se spune, noroc. Eram coleg de clasă, în liceu, cu Floriana Avramescu, fata unui preot celebru din perioada aceea, Mihail Avramescu, un personaj cu o biografie extrem de specială. Prin ea, care era un om credincios – eu nu eram pe atunci foarte lămurit şi foarte ”dedicat” temei – l-am cunoscut pe duhovnicul ei din acel moment, părintele Ghiuş. Îl vizitam în chilia în care locuia, pe dealul Patriarhiei. Am avut câteva întâlniri, care m-au marcat. Pentru mine, ele au fost o primă deschidere spre orizontul credinței, un început de căutare în prezenţa unui interlocutor care avea un mod foarte înţelept de a stimula căutarea. Vorbea puţin, tot ce spunea începea cu formula „cred că”, iar asta m-a impresionat de la început, pentru că nu juca partitura celui „edificat”, instalat într-o doctrină de beton, la care trebuia doar să te raportezi cuminte, printr-o adeziune formală. Nu, fiecare afirmaţie a lui era interogativă, dubitativă, nu în sensul că el nu avea o credinţă fermă, ci în sensul că nu dorea să-i reducă interlocutorului libertatea de a căuta cu instrumentele proprii. Mi-a împrumutat și cărți (greu accesibile pe vremea aceea, el le primea de la prieteni francezi), ai căror autori nu erau, pur şi simplu, nişte pedanți comentatori de texte sacre, ci erau nişte oameni care încercau să plaseze doctrina creştină în problematica şi metodologia timpului. Una dintre ele, a unui teolog francez celebru, Claude Tresmontant, se numea Cum se pune astăzi problema existenței lui  Dumnezeu. Cu asemenea impulsuri, cu asemenea oferte, cu o receptivitate extraordinară – ştia să asculte, să nuanţeze şi să încurajeze căutarea proprie – am intrat într-o zonă de interes pentru acest domeniu, care nu m-a mai părăsit.

Acela a fost momentul în care v-aţi apropiat de credinţă?

Da. Întâi, de problematica credinţei, pe urmă Floriana m-a dus şi la Mănăstirea Antim, unde slujea şi părintele Sofian Boghiu, membru și el în „lotul”„Rugului Aprins”. Antimul era un loc prestigios, care găzduia şi Biblioteca Patriarhiei, unde, în prima lor tinereţe, Andrei Scrima și Valeriu Anania fuseseră bibliotecari. Floriana a fost, așadar, intermediarul aș spune providențial, ea a fost aceea care m-a aşezat pe cale. Din păcate, foarte bolnavă, s-a stins devreme.

Care a fost lecţia de viaţă cea mai importantă pe care aţi învăţat-o de la părintele Ghiuş?

Nu pot spune că a fost vorba de o „lecţie”, în sensul obișnuit. Părintele Benedict nu era genul didactic, „învățătorul” care să te aşeze pe scaun dinaintea lui şi să-ţi spună, pe puncte, ce ai de făcut. Aș fi reacționat prost. Mă scot din minți „reţetele” (cu mare audiență) oferite de presa curentă: Cum să fii fericit în cinci paşi sau Cum să ai succes în carieră, (cu un accent glorios pe „gândirea pozitivă”, adică pe o veselie de principiu, care nu duce nicăieri). Părintele Ghiuş nu avea stilul ăsta. El dădea greutate întrebărilor, nu răspunsurilor gata făcute. Mi-a înlesnit o orientare, mi-a propus o linie de orizont, un drum.

„Îi simt lipsa lui Andrei Scrima, întrebările mele legate de credinţă sunt mult mai acute şi mai dramatice”

Un alt personaj despre care vorbiţi în acest cel mai recent volum este Andrei Scrima, şi el membru al Rugului Aprins”.

Plecase din țară în 1958. Auzisem multe despre el, ceea ce îi dădea, pentru mine, un aer neconvențional, aproape misterios. Am fost cu atât mai surprins să-l văd apărând brusc în ţară, prin 1991, invitat de ÎPS Antonie Plămădeală, la acea dată mitropolit al Ardealului. Personajul era întrutorul atipic.

Între timp, mai cunoscusem câţiva preoți, călugări şi teologi de o anumită anvergură. Contactul cu ei a contat imens. Mă gândesc, de pildă, la Constantin Galeriu, parohul Bisericii Silvestru, din Bucureşti, un mare predicator şi un om foarte deschis dialogului, sau, în alt plan, la părintele Ilie Cleopa, un personaj foarte pitoresc care, deşi nu era „şcolit” în sensul clasic, avea subtilități trezitoare și, în plus, un umor „arhaic”, cuceritor. Trecusem, deci, prin câteva „filtre” modelatoare, dar părintele Scrima a venit cu un portret care nu era prea obişnuit prin părțile noastre… Era un om extrem de cultivat, un om care – ca și vechiul lui prieten, Benedict Ghiuș – nu se instalase în postura „știutorului” suprem. A fi „instalat” era, pentru el, opusul credinței: „Cel mai grav lucru în viaţă este să te socotești «instalat»”. Şi mai spunea: „A fi călugă nu e o meserie, nu e strictă înregimentare, ci tocmai un fel de a evita confortul, certitudinea birocratică a instalării dogmatice. Te faci călugăr pentru a asuma statutul căutătorului.”

Fiind un om de cultură, un om cu o biografie care a inclus nu numai Franţa sau Statele Unite, ci şi ţările orientale și extrem-orientale (Libanul, India), părintele Scrima era un „om universal”, cu o pregătire care intimida. Din cauza asta, a fost în general prost primit în mediul eclezial de la noi: era „prea occidentalizat”, suspect de bine instruit şi de o vitalitate intelectuală trepidantă. Plus că avea o „suspectă” deschidere şi pentru alte religii, fără să trădeze însă ortodoxia, cu niciun chip.„Nu poate părăsi ortodoxia – obișnuia să spună – decât cine n-a trăit-o până la capăt…” Iar a fi credincios în spirit ortodox e a beneficia de o „deschidere centrată”. Nu umbli pe mai multe cărări, dar tocmai pentru că ai un reper riguros, un „centru” stabil, te poți deschide spre toate zările. A avea cu adevărat un centru e a-l trăi ca deschidere, ca energie integratoare, nu ca anchiloză exclusivistă…

Spuneaţi la un moment dat că, îndeosebi în preajma marilor sărbători creştine, retrăiţi regretul de a nu fi apucat să-l întrebaţi pe Andrei Scrima tot ce aveaţi să-l întrebaţi. Puteţi vorbi public despre aceste gânduri cu care v-aţi fi deschis în faţa lui, cu întrebările pe care i le-aţi fi adresat?

El a murit relativ imprevizibil, chiar dacă era deja în vârstă. Cum se întâmplă de obicei, când avem o bună întâlnire cu cineva, ni se pare că avem dinainte un timp indefinit pentru a comunica și că, prin urmare, putem amâna oricât momentul dialogului. De aceea, cînd părintele Scrima s-a stins, am rămas cu sentimentul că o mulţime de lucruri au rămas nevorbite. Nu e vorba de chestiuni anume, ci de un dialog de care aş fi avut nevoie fără încetare, incluzând şi teme care puteau surveni mai târziu. Era esenţial pentru mine să ştiu că am acces necondiționat la un interlocutor optim. Cu el puteam discuta lucruri despre care nu puteam vorbi, de pildă, cu dl Noica. Dl Noica avea o cu totul altă „așezare” şi, fără să fie un ateu, nu socotea că zona credinței e zona unde ar avea ceva specific de spus. Acum, mai mult chiar decât imediat după moartea lui, simt lipsa lui Andrei Scrima, pentru că întrebările mele legate de credinţă, de întâlnirea între laicitate şi reprezentaţii ierarhiei, sunt mult mai acute şi mai dramatice.

Andrei Scrima face parte din seria întâlnirilor esenţiale?

Da. Sunt oameni care îți sunt aproape dăruiţi ca să poţi să-ţi construieşti un itinerariu. Nu-mi propun să clarific misterul acestor întâlniri, pentru că e un miracol; am scris cândva despre miracolul întâlnirilor pe care, dacă nu eşti atent, le ratezi, cu grave efecte destinale.

Oferte de destin, le numeaţi, spunând despre ele că, dacă le ignori, „te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală”.

Da. Faptul că am fost coleg de clasă cu Floriana, care m-a introdus în lumea asta, şi faptul că părintele Scrima a apărut, spre sfârşitul vieţii sale, în România sunt evenimente care atârnă greu în evoluţia mea interioară…

„Când intelectualii vor să fie mai țărani decât țăranii…”

Dar întâlnirea cu părintele Ilie Cleopa, o altă mare figură a ortodoxiei româneşti, în ce context a avut loc?

Eram într-o vacanţă la Văratec, împreună cu pictorul Sorin Dumitrescu – am fost în aceeaşi generaţie la Facultatea de Arte, eu, la Istoria artei, el, la Pictură (elev al lui Corneliu Baba). Aveam deja în comun o vie interogație religioasă. Ştiam de existența Părintelui Cleopa, care avea deja un fel de nimb public. Îl vizita foarte multă lume, iar el era întotdeauna bucuros să vorbească. Și nu era vorba numai de tineri căutători, cum eram noi. Știam și de întâlniri pe care le avusese, de exemplu, cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau cu Ioan Alexandru (însoțit de mai mulți scriitori).

E o poveste amuzantă despre dialogul dintre monah și Ioan Alexandru. Cu o modestie uşor ironică şi autoironică, Părintele Cleopa a început  întrebând retoric: „Dar ce pot eu să vă spun, să vă învăţ pe dumneavoastră, mari intelectuali, mari artiști?”. „Vorbiți-ne despre experiența singurătății, de pildă!” – ar fi zis Ioan Alexandru. „E, păi dumneavoastră, ca poeţi, ştiţi mai bine decât mine ce înseamnă asta. V-aş propune mai curând altceva: dumneavoastră, la Bucureşti, nu prea mai apucaţi şi, chiar dacă încercaţi, nu mai puteți vedea cum trebuie cerul înstelat. Eu, aici, la Sihăstria, văd în fiecare noapte 180 de grade de cer. Haideţi să vă spun numele constelațiilor de deasupra noastră.” Şi a început să le enumere, arătându-le pe fiecare. A ajuns și la Orion: „Acolo e Orionul”. La care Ioan Alexandru simte nevoia unei precizări: „Părinte, noi ştim că ţăranul nostru îi spune «Tronul lui Dumnezeu»”. Părintele Cleopa a mimat un fel de mirare: „Da? Noi îi spunem Orion.” (Râde). Așa se întâmplă când intelectualii vor să fie mai țărani decât țăranii…

Ilie Cleopa avea, adesea, şi un fel de intuiţii subtile legate de persoana interlocutorului, chiar dacă îl vedea pentru prima oară. Odată (eram câțiva, dar am simțit că trage cu ochiul spre mine…) ne-a spus: „Dragii mei, aţi văzut dumneavoastră în Evanghelie vreun pasaj în care scrie «Vai, vouă, beţivilor?». Nu există. «Vai, vouă, curvarilor?» Nu există. «Vai, vouă, cărturarilor!», da.” (Râde.)

„Legătura atât de intensă a lui Eliade cu Bucureştiul mi s-a părut senzațională”

Întâlnirea cu Mircea Eliade a fost tot în registrul credinţei sau în cel de istorie a religiilor?

Mai degrabă de istorie a religiilor. Eu începusem să mă ocup de domeniu, dar nu neapărat din unghiul strict al credinciosului, ci dintr-o curiozitate faţă de problematică în general, așa că era inevitabil să ajung la Eliade. Am avut norocul ca, fiind în Germania cu o bursă Humboldt, să pot profita de bunăvoința lui Sorin Alexandrescu, nepot de soră al lui Eliade (și, pe atunci, stabilit la Amsterdam), pentru a-mi mijloci o întâlnire cu profesorul la Paris, unde Eliade venea adesea vara. L-am vizitat, deci, (în 1976) și s-a purtat cu mine extrem de generos şi de afabil. Dar, sincer vorbind, am fost uşor deziluzionat pentru că eu venisem cu întrebări grele, „dramatice” din sfera religiosului, iar răspunsurile lui veneau puţin prea prompt şi erau, nu odată, citate din propriile lui cărţi, scoase anume din raft, pentru confirmare. M-a impresionat însă enorm când, la un moment dat, căutând ceva prin sertare și negăsind ce căuta, mi-a spus: „Probabil, l-am uitat acasă”. În capul meu, „acasă” era la Chicago (unde trăia de zeci de ani), dar am realizat deîndată că se referise, de fapt, la Bucureşti. Legătura asta încă atât de intensă cu Bucureştiul mi s-a părut senzațională…

Altfel, era un om dincolo de opţiuni ferme în teritoriul de care se ocupa. Emil Cioran a spus, odată, despre el, cu limba lui ascuţită: „E un istoric al religiilor fără religie.”

„Cultura te modelează, dar nu te rezolvă în sens deplin”

nr.Dumneavoastră, un om de cultură, unul dintre cei mai erudiţi oameni de cultură ai României, spuneaţi că există lucruri mai înalte decât cultura şi aminteaţi, aici, credinţa. Ce presupune credinţa? E multă lume care foloseşte acest termen ca pe un automatism.

Nu am niciun motiv să minimalizez cultura. Observ, totuși, pe bază de experiență, că un lucru pare cert: cultura te modelează, dar nu te rezolvă în sens deplin. Cunosc foarte mulţi oameni cultivaţi, cu lecturi, cu competenţe intelectuale şi profesionale foarte solide, dar care, în plan uman, în viața zilnică, în complicațiile destinului propriu, sunt ori tatonanţi până la derută, ori gata de orice derapaj. Cultura nu-ţi livrează neapărat o conduită. E plin de „băieți fini” ușor convertibili la lichelism.

Credinţa este, din punctul meu de vedere, o ieşire din hotarele „competenţei” intelectuale, din hotarele unui domeniu „specializat”, o ieşire din confortul „răspunsurilor” garantate, o trecere spre întrebare, căutare, uneori chiar dubiu. Există, în acest sens, pasaje evanghelice despre care nu se vorbeşte îndeajuns. De exemplu, „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Matei, 9, 24). Există o carte întreagă, în Vechiul Testament, despre care, iarăşi, nu se vorbeşte cu suficientă aplicaţie: Cartea lui Iov. Vă amintiți: Dumnezeu face un curios pariu cu Satana cum că există şi oameni credincioși care nu pot fi ispitiți, seduși de forța răului: „Îţi dau voie să încerci să-l corupi pe Iov. Vei vedea că, orice i s-ar întâmpla, îmi va rămâne fidel”. Asupra lui Iov vin, din acel moment, poveri insuportabile, încercări de netrecut. Pe bună dreptate, el nu înțelege cu ce-a greșit, de ce se abat asupra lui toate nenorocirile. Se întreabă, cere socoteală, e în pragul revoltei. Apar și câțiva prieteni „conformi”, care se comportă ca niște avocați ai Cerului…: „N-ai dreptul să te îndoiești de dreptatea lui Dumnezeu. Știe El ce face! (E discursul clasic al unei anumite birocrații bisericești: «E o taină, n-ai voie să cîrtești, rabdă și nu cerceta»…”). Nu insist acum asupra lămuririlor dumnezeiești care vin, în final, chiar prin vocea Sa. Atrag doar atenția asupra  unui aspect al răspunsului sacru, care mi se pare esențial. Dumnezeu sugerează că preferă un interlocutor în ofensivă, un credincios zbuciumat de întrebări, de neliniști autentice, de sinceritate nădăjduitoare, decât unul „resemnat” într-o somnolentă edificare. Ba mai mult, El îi spune lui Iov că dacă zeloșii săi sfătuitori vor să ajungă dinaintea Lui, atunci ei vor fi primiți numai dacă vor beneficia de intercesiunea „revoltatului” pe care voiau să-l „salveze”…

Ei bine, pentru mine asta înseamnă credința: o formă de confruntare existenţială, dramatică cu instanţa supremă, nu un fel de a moţăi într-o certitudine care riscă, apropo de ce spuneaţi, să devină superstiție. Credinţa e altceva decât o manevră magică: faci pelerinaj la Sfânta Parascheva ca să fi scutit de unele neajunsuri familiale, adică propui un troc pios: depui cererea și aștepți soluția… Din punctul meu de vedere, Biserica ar trebui să intervină pedagogic, pentru a amenda acest mod de a înțelege relația cu Dumnezeu. Evident că te rogi sa fii asistat, însoțit, protejat, evident că faci ceea ce buna rânduială cere. Dar dacă totul se reduce la gesticulație, la „act de prezență” formală, la investiție interesată într-o instanță „utilă”, nu ești în credință, ci în negustorie și magie ieftină. Părintele Scrima numea asta nu ortodoxie, ci ortopraxie, adică respect pentru forme, nu pentru conținut.

Pe acea scală pe care aţi aşezat credinţa înaintea culturii, mai presus de credinţă, spuneaţi, aţi pus iubirea. Cum s-ar putea caracteriza iubirea asta la care vă referiţi?

E o întrebare grea, pe care mi-e frică să o evacuez cu definiții rapide. Și aici ne izbim adesea de o abordare „la îndemână”, gata făcută. Mă irită, şi în acest domeniu, recursul prompt la un sentimentalism de suprafață, cu efect garantat de unanimă drăgălășenie. Spui „iubire” și pe chipurile celor din jur se instalează o privire dulce, un feciorelnic fior romantic. Ca în unele filme americane: „I love you.” „I love you too.” Și gata!

Dacă e să fac, totuși, un prim pas spre „definiție”, aș spune că iubirea înseamnă deschidere spre celălalt, atenţie la celălalt şi capacitate de a-l primi pe celălalt în spațiul identității tale, asumând fără rezerve propria lui identitate. Așa înțeleg faimosul imperativ evanghelic „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.” În general, propoziţia asta e înţeleasă pripit. Ca și cum ni s-ar cere să fim îndrăgostiți de celălalt ca de noi înșine. Dar iubirea de sine e, în realitate, mult mai realistă, nu e iubire oarbă: ne știm bine defectele, limitele, păcatele. Doar că față de ele suntem suficient de îngăduitori ca să ne păstrăm stima de sine (fie și excesivă). Cu alte cuvinte, da, știm, nu suntem perfecți, dar în adâncul sufletului nostru ne păstrăm convingerea că, „la bază”, suntem oameni cumsecade… La acest tip de iubire a aproapelui îndeamnă porunca divină. A-l trata pe celălalt așa cum te tratezi pe tine. Cu aceeași încredere în fondul lui bun, de ființă creată „după chipul și asemănarea Creatorului”. Acceptă-l, așa cum te accepți pe tine! Ăsta e, cred, primul pas spre o iubire adevărată. Fără căldura acestui afect, lumea ar deveni prea geometrică pentru gustul meu.

„Biserica nu pare (cu unele excepții) să-şi mai pună problema unui discurs adecvat omului de azi”

Pare că ia avânt, în ultimii ani, fundamentalismul anti-religios. Putem admite că unii refuză apropierea de biserică din cauza propagandei ateist-marxiste, alţii pentru că sunt adepţi ai corectitudinii politice. Are însă și Biserica vreo vină că îi îndepărtează pe unii sau că nu reuşeşte să-i apropie pe alţii?

Nu vreau să îmi iau libertatea de a judeca. Dar dacă e să fiu sincer -–ceea ce e, totuşi, obligatoriu, când e vorba de sfera religiei – aş răspunde afirmativ. Pentru că Biserica nu pare (cu unele excepții) să-şi mai pună problema unui discurs adecvat omului de azi, căruia, cu balastul lui de îndoctrinare ateistă, de ideologii la modă, de mitologie a ştiinţificului, nu-i mai poţi vorbi în termenii în care îi vorbeai unui aderent din secolul IV. De obicei, ni se oferă doar un fel de predică previzibilă, care nu atrage și nu ajută. Oamenii Bisericii vor spune că „seducția” nu e în sarcina lor, că numai Vrăjmașul se folosește de ea, pentru a sminti… Nu cred. Cred, dimpotrivă că și îngerul, Duhul – respectiv preotul – trebuie să practice persuasiunea cuceritoare. De ce-ar fi atrăgător numai răul? Desigur, nu am nevoie de un activism de tip propagandistic. Dar am nevoie de exercițiul trezitor, benefic, al Cuvântului seducător. Și nu-l percep atât de des cât mi-aș dori…

„Privesc transcendența ca pe un depozitar al speranţelor”

În volumul Despre îngeri, afirmaţi: „Îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării. Ei dau consistenţă şi viaţă acestui spaţiu, transmiţând omului semnele lui Dumnezeu, şi lui Dumnezeu, rugăciunile omului.” Cum aţi ajuns să reflectaţi la problema îngerilor şi, mai mult, să scrieţi un tratat de angelologie, în condiţiile în care sunteţi absolvent de Arte şi de Filosofie?

O întrebare bună, pentru că eu m-am apucat de această carte înainte de 1989, într-un moment în care eram sigur că nu va apărea niciodată. A fost realmente o cercetare pornită din pura mea nevoie de a înţelege. Îmi spuneam că dificultatea omului de a-și găsi o cale, un model, vine din faptul că între el şi Dumnezeu este o distanţă enormă, Dumnezeu e departe, foarte departe, iar omul e căzut, e, s-ar zice, la polul opus. Cum să parcurgi, pe cont propriu, acest uriaș spațiu vid? Or, ăsta e rolul, asta e necesitatea îngerilor: ei sunt, prin excelență, instanțe intermediare, destinate să umple acest spaţiu. În greacă – o spun şi în carte –, cuvântul angelos înseamnă „trimis”, ”ambasador” şi m-a amuzat, când am ajuns la Externe, să fiu prins în ampla rețea a unor ambasadori de meserie. Ambasadorii ce sunt? Mijlocitori între țara proprie și țara în care sunt trimiși să o reprezinte. Îngerii, ca mijlocitori, întruchipeză oficiul protecţiei divine din apropierea noastră, nu de undeva din „întunericul luminos” al infinitului, dar și vocile care ne reprezintă pe noi, dinaintea Tronului lui Dumnezeu. Dubli ambasadori – am putea spune…

Problema se complică puţin în creştinism – îngeri sunt în toate religiile – pentru că Întruparea lui Iisus acoperă și ea funcția Mijlocirii. Dumnezeu se face om pentru ca între El şi om să existe un intermediar: Fiul: „Când mă vedeţi pe mine, îl vedeţi pe Tatăl.” Şi atunci, s-ar zice că apare o tensiune între Iisus şi îngeri. Există chiar pasaje, în literatura creştină, în care îngerii par puţin contrariaţi de „intruziunea” hristică. De altfel, după Întrupare, rolul îngerilor diminuează întrucâtva, se „specializează”. Îngerul devine, preponderent, un gardian al fiecărei persoane. (Până la Iisus se vorbea de îngeri ai naţiunilor, ai epocilor etc.). Acum, cel care îndeplineşte oficiul medierii este, prin definiţie, Iisus, iar îngerii rămân oştirea Lui şi ai lui Dumnezeu.

Nu sunteţi din categoria celor care au trăit experienţe extrasenzoriale, aţi spus-o de mai multe ori. Cum percepeţi, totuși, această prezenţă a îngerului?

Recunosc că, prin natură, nu par să fiu destul de permeabil la experienţe paranormale şi, uneori, chiar când cercetam tema, eram puţin trist că nu mi se dă şi mie un semn, că nu am şi eu o „ancoră” mai bine conturată într-un univers de care mă interesez. Dar semnele pe care le primim din această lume intermediară – am ajuns să cred acum – nu sunt semnale, nu au consistenţa şi discursivitatea unei demonstraţii. De abia ulterior îţi dai seama că a fost ceva care ţi-a scăpat, care s-a întâmplat fără ca tu să fi fost cel care a determinat întâmplarea, ceva care guvernează un fel de ordine intimă a vieţii tale, de care devii conştient mai curând post-factum. Orice credinţă este mai mult decât o simplă cunoaştere nemijlocită, e şi o speranţă. În privinţa asta, eu privesc transcendența ca pe un depozitar al speranţelor. De aceea vorbim despre „credință” ca fiind distinctă de „știință”. Nu ni se oferă certitudini rectangulare, ecuații, ni se oferă interogație, cale, adevăr mai înalt decît sfera „dovezii”.

„Crăciunul e un pas pe care Dumnezeu îl face, generos și mântuitor, către lumea pe care a creat-o”

Suntem în preajma Crăciunului, când acţiunile de caritate nu numai că abundă, dar sunt anunţate cu clopoţei şi însoţite de imagini ce pun în prim-plan „binefăcătorul”. Au acestea vreo valoare creştină?

E bine, fără îndoială, să faci bine cât de mult poţi, dar contează imens curăţenia gestului. Dacă fac fapte bune ca să-mi asigur un fotoliu de orchestră în Rai, îmi anulez propria acţiune. Normal e să faci binele în mod gratuit, dezinteresat, fără să aştepţi recompensă şi fără să faci prea multă gălăgie în jurul gestului tău.

Crăciunul este episodul în care Dumnezeu a acceptat să asume un corp omenesc. În termeni tehnici, e un act de kenoză, adică de golire de sine, de coborâre a unei instanţe foarte înalte într-o condiţie foarte limitată. Ce înseamnă asta? E un pas pe care acea instanţă îl face, generos și mântuitor, către lumea pe care a creat-o.

Ceea ce pe mine mă nemulţumeşte, într-un anumit tip de gândire religioasă creştină, este că s-a ajuns, treptat, la un discurs care dispreţuieşte lumea, care echivalează lumea cu răul. Or, Dumnezeu a acceptat să intre în condiţia lumii. Iar cine e „în lume” trebuie să știe că e în „opera” lui Dumnezeu. A accentua mereu și patetic asupra rupturii dintre Dumnezeu şi lume, adică a socoti credința ca fiind ură de lume, ieșire din ordinea Creației e, din punctul meu de vedere, un mod rudimentar de a trata relaţia omului cu Dumnezeu. Dacă disprețuia lumea, Dumnezeu nu-i dăruia șansa întâlnirii cu Fiul Lui. Lumea este „partenerul” de dialog dintre Dumnezeu și om: ea e spațiul marilor întrebări, ea e spațiul iubirii și al jertfei Lui, ea e „materia primă” a trecerii dincolo de hotarul ei contingent.  Dacă nu gândim lucrurile împreună, riscăm să avem ori un discurs abstract, de o evlavie discutabilă, ori să ajungem să ne instalăm în lume atât de bine, încât să facem abstracţie de Creatorul ei. Fără respect pentru Creaţie, respectiv pentru problematica lumii chiar în ceea ce are ea dramatic, greu de înţeles, opac (sau misterios?), ne aflăm, după părerea mea, într-o rătăcire.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Citiți și: Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

Citiți și: Silviu Oravitzan: „Eram deja prezent în religia mea, când nu eram încă aici”

Citiți și: Horia Roman Patapievici: „Uităm că lumea în care trăim nu este doar a politicii, care ne deprimă și îngrijorează, ci și lumea în care viața noastră e o permanentă sărbătorire a darurilor lui Dumnezeu”