Andreea Foanene. Foto: Alina Bota

Unii o cunosc din postura de artist, sub numele „Athe”, unii – din cea de om care promovează arta, de curator, alţii, cei mai mulţi – din ambele ipostaze între care, personal, nici nu trasează vreo linie de demarcaţie pentru că, spune, se întrepătrund, „coexistând într-un echilibru trofic”.

Am invitat-o pe Andreea Foanene – artist plastic, curator, muzeograf şi teoretician al artei – la un dialog despre arta pe care o face şi despre arta pe care o promovează. Despre alegerea numelui de artist, „Athe”, care duce spre originea sau greacă. Despre străbunicii materni veniţi în România din Salonic, via Constantinopol, unde îndepliniseră o misiune consulară în jurul anilor 1900 şi despre drama trăită de această familie sub tăvălugul comunist. Despre  copilărie şi alegerea drumului în viaţă. Despre mentori, dar şi despre artă ca mod de viaţă, ca „respiraţie” ori ca terapie emoțională.

„În calitate de curator am primit lecții despre care nu am învățat la școală”

CV Andreea Foanene

Este născută în 30 ianuarie 1984, la Drăgăşani, Vâlcea.

Este absolventă a Facultăţii de Arte şi Design a Universităţii de Vest Timişoara, secţia Pictură (2007) şi Teoria artei (2013). Este absolventa unui masterat în Politici Culturale (2009) şi a unui doctorat în Arte Vizuale (2016), ambele la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest din Timișoara.

În 2008 a fost stagiară la Centrul Cultural Francez din Timişoara, fiind comisar de expoziţie în cadrul proiectului de expoziţii pentru tineri artişti Carte Blanche. Între 2010 și 2017 a fost asistentă la Facultatea de Arte din Timişoara. Din 2017 este muzeograf și curator la Muzeul Național de Artă Timișoara.

Din 2007 a scris numeroase studii și articole pe subiecte ce vizează arta modernă și contemporană din România, spațiul central-european și zona Balcanilor, colaborând cu platforme teoretice printre care Revista Arta, Observator Cultural, Orizzonti Culturali Italo-Romeni, Dilema Veche, Revista Contrapunct, Levure Litteraire, și a luat parte, ca și co-autor, la diferite proiecte editoriale, precum: Tradiţie şi Postmodernitate, 200 de ani de artă plastică în Banat (2012); Un secol de sculptură românească – o enciclopedie a sculpturii românești (2014); Observator de politici culturale (2015); Patrimonium Banaticum (2016); etc.

Este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Timişoara din 2007.

În anul Capitalei Europene a Culturii, ai fost curator pentru expoziţii importante organizate în cadrul acestui eveniment, printre ele expoziţiile retrospective Suzana Fântânariu și Romul Nuţiu. Cum alegi expoziţiile, Andreea? În funcţie de autor, de tematică?

Cred că în viața fiecărui autor (teoretician de artă, artist, istoric de artă etc.) care decide să ofere o parte din experiența, creativitatea, expertiza și sistemul său de contacte pentru a însoți curatorial o expoziție sau un artist există mai multe etape.

Eu am început să organizez expoziții din 2009, după un stagiu de comisariat de expoziții de un an desfășurat la Centrul Cultural Francez din Timișoara (acum, Institutul Francez), unde, alături de doi colegi am studiat și am pus în practică alcătuirea de evenimente culturale. Am inițiat și organizat atunci seria de expoziții Carte Blanche – Mână liberă, dedicată tinerilor artiști, care a rezultat în trei evenimente expoziționale foarte proaspete, atipice pentru scena culturală de atunci, găzduite de Centrul Cultural Francez.

Apoi au urmat diverse alte proiecte pe care le-am creat, din care menționez o selecție: Salonul Tinerilor Artiști (2011 și 2012) în galeriile din Timișoara, Fructele copacului dorințelor (2011), la Muzeul din Zrenjanin, Serbia, Suzana Fântânariu și plăsmuitorii cărților-obiect (2012), Muzeul Poștei, Timișoara, Poarta ARTĂ (2018) la Calpe Gallery, Timişoara, Woman, all too woman (2018) la Muzeul Naţional de Artă Timişoara, Restituirea unei generații. Formă și memorie în cautarea sensurilor (2018) la Muzeul Naţional de Artă Timişoara. Acestea sunt expoziții pe care le-am construit plecând de la un concept, un cumul de semnificații, pe care l-am dezvoltat teoretic și am ales artiștii potriviți alături de lucrările coerente pentru a aduce în spațiul expozițional diferite valențe interpretative ale ideii propuse.

Odată cu evoluția mea profesională ca parte a Muzeului Național de Artă Timișoara am avut ocazia să experimentez și alte tipuri de poziționare curatorială, care implică, pe de o parte, un tip de aprofundare teoretică mai elevată, dar și experiențe tehnice și statutare mult mai complexe. Un asemenea exemplu este expoziția Întoarcerea prodigioasă. Oskar Szuhanek pe care am alcătuit-o în 2022 la Muzeul Național de Artă Timișoara, cel mai amplu eveniment dedicat pictorului timișorean coleg și prieten la începutul secolului XX cu Picasso. Ideea acestei expoziții mi-a venit de la un tablou din 1921, portretul unei fetițe realizat în cinci ipostaze diferite pe aceeași pânză. Lucrarea a fost donată muzeului de familia celei reprezentate în tablou acum mai bine de 100 de ani. Am apreciat aici calitatea picturii, rafinată și atent gândită atât din punct de vedere cromatic, cât și din perspectiva surprinderii stărilor sufletești ale modelului. Portretul este o formă de dialog între pictor și cel reprezentat: a surprinde un copil în cinci ipostaze diferite, într-o imagine atât de îndrăzneață și omogenă compozițional totodată, a reprezentat momentul în care am prins „capătul firului de mătase verde” al poveștii vieții pictorului Oskar Szuhanek și de aici am dezvoltat un sistem de cunoaștere care a rezultat în alcătuirea unei expoziții cu peste 100 de opere de artă semnate de acesta, între care doar 21 au aparținut Muzeului Național de Artă Timișoara iar restul au provenit din colecții private și publice.

Câteva expoziții recente de mare anvergură au constituit ocazii de a fi parte din echipe mai ample și de a mă poziționa față de evenimente din rolul de curator muzeal versus o expoziție care nu aparține muzeului dar care are legături relevante cu acesta. Mă refer aici la evenimente precum Paula Modersohn-Becker şi colonia de artişti din Worpswede. Desene și grafică 1895 – 1906 (2023) la Muzeul Național de Artă Timișoara, expoziţie în cadrul căreia am lucrat alături de de co-curatoarea Teodora Talhoș, curatorul concept al pachetului expozițional ifa fiind Wulf Herzogenrath, sau la expoziția Paul Neagu. O retrospectivă care s-a desfîșurat la Muzeul Naţional de Artă Timişoara în 2022- 2023, unde am reprezentat muzeul în relația cu echipa inițială de curatori, care a gândit retrospectiva Paul Neagu la Kunstmuseum Liechtenstein, alcătuită din curatorii Friedemann Malsch, Magda Radu și Georg Schöllhammer. În aceste contexte am coordonat aspecte tehnice ale evenimentelor, chestiuni de transport, asigurare, acte vamale, am comunicat cu persoanele-cheie ale colecțiilor publice sau private din care făceau parte exponatele. Am realizat multe tururi ghidate, am promovat expozițiile publicului prin intermediul canalelor media.

O altă etapă curatorială pe care am parcurs-o a fost aceea de a alcătui expoziții retrospective unor artiști importanți, de nivel internațional, care locuiesc și lucrează în Timișoara. Am considerat că este esențial ca în 2023, alături de expozițiile dedicate unor artiști născuți în România precum Victor Brauner și Constantin Brâncuși, Muzeul de Artă din Timișoara să prezinte artiști mari din Timișoara, alături de expozițiile permanente reconfigurate la standarde europene. Așadar am contribuit cum am considerat că este mai bine. Mă refer aici la expozițiile: Jocul cu hazardul: Romul Nuţiu. O retrospectivă și Catharsis la o margine de lume. Suzana Fântânariu, o retrospectivă (2023- 2024) ambele la Muzeul Naţional de Artă Timişoara, unde am reușit să transform Palatul Baroc într-o scenă pentru cele mai consistente expoziții dedicate acestor artiști extraordinari. În cadrul expoziţiei retrospective Romul Nuţiu, am lucrat – foarte bine și foarte consistent – cu fiica artistului, Simona Nuțiu Gradoux, care este artistă și profesoară de artă la École de Condé din Nancy. Simona  ne-a furnizat o mare parte din informaţii, fotografii de arhivă și ale operelor de artă, a avut idei foarte bune pentru partea de panotare. În plus, colaborarea cu Pollock-Krasner House and Study Center din  East Hampton, Long Island, New York, și prezența galeristei care s-a ocupat foarte mult de opera lui Romul Nuțiu și în ultima parte a vieții, și postum, Joana Grevers, a adus un mare plus de valoare evenimentului.

Ocazia de a lucra despre și alături de Suzana Fântânariu în toate etapele pregătirii complexei expoziții retrospective Catharsis la o margine de lume a reprezentat una dintre cele mai împlinitoare etape din cariera mea de curator, teoretician de artă și artist. Suzana mi-a oferit opera ei de o viață spre cercetare, analizare, selecție și expunere, alături de arhiva ei bine păstrată, de prezența ei inestimabilă, de explicații și discuții extrem de profunde, autentice și valoroase. Pe lângă toate acestea, ea m-a investit cu multă încredere, empatie și libertate, aspecte care au contribuit mult la succesul acestui proiect de autor. Această expoziție a consolidat o legătură profesională care rămâne vie, generativă, creatoare și care poate va mai da roade. La Memorialul Revoluției nu curatoriez expoziția Suzanei, 89 din uşă. Lucrările fac obiectul unei donații din 2014. Operele au fost realizate de Suzana pe niște uși ale fostei Cazărmi Militare care este acum Memorialul Revoluției. În 2014, chiar în 22 august, a fost primul vernisaj al acestei expoziții-donate, iar acea primă întâlnire a artistei cu publicul la Memorial a fost generată de domnul Traian Orban, care tocmai îi predase ștafeta domnului Gino Rado. Atunci, la vernisaj au vorbit Marcel Tolcea și Florin Toma. Așadar ’89 din ușă 2024 este o reiterare a acelui moment pentru că aceste lucrări se află în colecția Memorialului, sunt foarte valoroase și e bine să fie văzute de public în alt spațiu, în alt context, în altă alcătuire care evocă această donație făcută de Suzana.

Etimologic, termenul curator derivă din limba latină, unde „cura” înseamnă „a îngriji”. Există așadar valențe ale acestei acțiuni de „purtare de grijă” și în lumea juridică, medicală sau administrativă. A fi curatorul unei colecții muzeale, al unei colecții private sau al unui artist poate fi diferit, în funcție de mulți factori. În spațiul cultural, curatoriatul se referă la un cumul de calități, care țin de dialogul între cultura generală, disponibilitatea de înțelegere și contextualizare a subiectului și creativitatea de a reda conținutul mesajului generat de artist publicului, printr-o poveste. Cu alte cuvinte co-creezi, gestionezi, îngrijești și promovezi conținut, plecând de la o realitate creativă. A fi curator este mai mult decât a ține un discurs de inaugurare a unei expoziții.

Între artist şi curator intervine şi o legătură umană, sufletească sau e doar o relaţie profesională?

Uneori se întâmplă ca o relație profesională să evolueze și să devină și o relație personală. Emoțional vorbind, munca de curator este foarte solicitantă, întrucât entitățile cu care lucrezi te percep ca pe un pol al puterii decizionale și de aici derivă tot felul de surprize, unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute. Așadar, am primit lecții despre care nu am învățat la școală dar pe care le-aș putea transmite mai departe, am întâlnit oameni alături de care vreau să mai lucrez pe viitor sau care au proiectat asupra mea umbra din sufletele lor și pe care îi voi evita, am trăit povești de viață pline de conținut și imprevizibil, pentru că lumea artei are culoare, savoare, umor și dramă.

„Pictura, scrisul, desenul, arta sunt ca respirația”

Tu nu eşti, însă, doar curator şi teoretician al artei, ci şi artist. Ai mai avut timp să pictezi, să desenezi în anii aceştia când Muzeul de Artă Timişoara a fost epicentrul evenimentelor culturale din Timişoara?

Da, pentru mine pictura, scrisul, desenul, arta sunt ca respirația. Indisolubil legate între ele și de mine. Pictez, desenez, lipesc și construiesc realități tot timpul, de când mă știu, consecvent și diferit, în funcție de momentele vieții, însă pentru mine pictura este viață, iar viața este pictură, artă. În perioada recentă nu am avut timp să concretizez niște pachete expoziționale, este adevărat, fiindcă toată energia intelectuală am distribuit-o, am oferit-o înțelegerii altor artiști şi publicului. Din fericire nu fac artă „pentru expoziții” ci pentru că dacă nu fac artă, nu mă mai cunosc, nu mă recunosc și nu pot trăi fără a crea.

Andreea Foanene. Foto: Alina Bota

„Fac artă și promovez artă”

În ce postură te simţi mai confortabil, mai „acasă”: în cea de artist, făcând artă, sau în cea de muzeograf, de curator, promovând arta?

Nu cred că greşesc dacă spun că în amândouă posturile, pentru că se întrepătrund. Şi, din punctul meu de vedere, nici nu sunt atât de diferite. Am multă energie, pe care o dăruiesc unor artişti, unor perioade istorice, unor opere de artă, precum și publicului de artă.

Prima expoziție personală am avut-o la nouă ani, la București, iar în adolescență am reprezentat județul Sibiu la Olimpiadele Naționale de Istoria Artelor. De atunci până acum nu m-am oprit din a crea. Cum s-ar spune, așa m-am format, asta sunt. Am iubit artiștii, i-am admirat, nu i-am invidiat, atunci când am văzut ceva valoros am încercat să înțeleg, atunci când am simțit că înțeleg un pic mai mult decât poate ar înțelege alți oameni am încercat să traduc și altora felul în care un artist se exprimă. Acest mod de viață nu s-a schimbat de-a lungul timpului.

Da. Fac artă și promovez artă. În mod profesionist. Dintotdeauna. Nu sunt un om care merge pe rețete, ci pe autenticitate. Nu știu dacă aș putea numi felul meu de a fi o amplă manifestare a creativității, nu doresc să mă autoanalizez și să mă acopăr de etichete, nu am timp pentru acest lucru, poate se vor ocupa alții, la un moment dat, de asta. Eu îmi continui viața pe un drum care nu a fost atât de mult bătătorit, deși destinul m-a pus în postura de a întâlni oameni care nu au ales între multiplele lor calități, ci le-au folosit în modalități integrative. În acest sens vă îndemn să citiți scrisoarea lui Leonardo da Vinci către Ludovico il Moro, Ducele de Milno, din 1482. Faptul că am ocazia să cunosc îndeaproape creația și viața unor artiști precum Joseph Beuys, Paul Neagu, Romul Nuțiu, Suzana Fântânariu sau Caravaggio, a căror creativitate și capacitate conceptuală vizionară au marcat istoria artelor și să observ că în mod real ei sunt oameni care nu numai că nu s-au lăsat încorsetați în forme, ci au inițiat noi și valide fațete ale realității prin accederea la nivele superioare ale conștiinței prin intermediul creației mă onorează și mă eliberează de obligativitatea de a mă conforma unor canoane gândite de oameni.

Da, sunt și pictoriță și teoreticiană de artă. Cred că aceste calități transformate în profesii se hrănesc reciproc și au coexistat dintotdeauna într-un echilibru trofic. Așa cum în natură există și brazi, și portocali sălbatici, și pini, și smochini. Suntem diferiți, ce bucurie!

Alături de Suzana Fântânariu, în Piaţa Unirii, din Timişoara. Foto: Arhivă personală Andreea Foanene

„Propria artă a ținut loc de terapie emoțională într-o situație liminală”

Cea mai recentă expoziţie a ta, de pictură şi grafică, a fost, în 2021,  Second skin. La ce lucrezi acum, Andreea?

Am primit câteva invitații pentru a realiza expoziții, sunt foarte atentă ce aleg. Una dintre ele a fost o invitație la Roma, pentru o expoziție personală pe tema maternității, am răspuns favorabil, pentru că am în portofoliu multe lucrări pe care nu le-am expus, îndeajuns de multe pentru a face o selecție bună. Acum merg aproape zilnic în atelierul meu luminos din zona Fabric, aflat în proximitatea spațiului Faber, și fac picturi, asamblaje, obiecte textile, desene.

Ştii că în ultimii ani noi am trecut dintr-o poziție de luptă, dintr-un agon profesional, într-o zonă decizională, iar în timpul în care s-a desfășurat toată confruntarea aceasta pentru a putea avea un mediu cultural mai sănătos, nu am încetat să fac expoziții, nici să scriu, să desenez sau să pictez. Am avut o perioadă în care desenam figuri inspirate din creaturi mitologice, cu multe capete și unde se tăia un cap ieșeau alte trei. Poate atunci propria artă a ținut loc de terapie emoțională într-o situație liminală, asemenea deținuților care scrijeleau pereții celulelor cu desene și versuri.

Tot în această bucată existențială recentă pe care am dedicat-o stabilirii unei normalități profesionale și unei decențe de standard cultural la Muzeul Național de Artă Timișoara am trăit momente foarte speciale, pentru că în 2019 am dat naștere unei fetițe. Am devenit mamă, iar viața a devenit și mai bogată. Am continuat să pictez, să desenez, inspirată şi de experiența maternității și a alăptării – dar am folosit și experienţa parcurgerii unui itinerariu geografic și afectiv în zona aceasta balcanică pentru a coborî adânc în istoria familiei mele de origine. În 2019 și 2012 am mers la Salonic, unde am organizat un festival de artă balcanică, alături de curatoarea Georgia Korkounaki. În 2019 am ținut o conferință pe tema Artistelor contemporane din Balcani la FolkLife and Ethnological Museum of Macedonia & Thrace din Salonic. Mi-am alăptat atunci fetița de şase luni în parcul din fața muzeului, am băut un pahar cu apă și am mers în sala de conferințe, unde am vorbit două ore, în prezența unui public de peste 50 de persoane.  Pentru mine, drumul la Salonic nu a însemnat doar un parcurs profesional, a fost o reîntoarcere la origini, Salonic fiind orașul în care s-a născut străbunica mea maternă. În perioada aceea alternam momentele de îngrijire a bebelușului cu organizarea Festivalului de Artă Balcanică și când Anastasia dormea, pictam niște dealuri acoperite de viță-de-vie, însoțite de momente de crepuscul, presărate cu stoluri de păsări și punctate de existența unor copaci bătrâni, în imaginația mea erau nuci acei copaci. Aceste dealuri au frumoase rotunjimi care par fragmente de corpuri, uneori se transformă în niște coapse sau în sâni, alteori erau părți ale unor obraji, ochi ori buze. Parte din picturile realizate în 2019- 2021, cu subiectul acestui peisaj emoțional încadrat geografic într-o Europă a pulberii, au alcătuit seria de lucrări expuse în expoziția Second Skin, la Galeria 28 din Timișoara.

O expoziție personală de dată recentă este și cea curatoriată de Maria Orosan-Telea intitulată Lactation, în 2021. Desenele pentru Lactation le-am făcut în perioada 2019- 2020, dar am folosit ca experiență dialogul dintre realitatea mea de mamă în pandemia Covid19 cu imaginea formelor ancestrale de exprimare a fertilității feminine, precum statuetele Venus din Villendorf, Venus din Lespugue, Venus din Renancourt sau alte statuare primitive feminine de la Stara Zagora, Sant-Sernine sau Cucuteni. Aceasta a fost o expoziție de desene despre alăptare, dar de fapt era vorba despre un context mai larg, în care o artistă înțelege că alăptarea nu este foarte diferită de realizarea operei de artă, pentru că omul de cultură hrănește, prin ceea ce creează, societatea, care devine cumva proximul lui și se formează o legătură trofică, asemănătoare celei dintre mamă și copil. Mi-ar plăcea să transform o parte din desenele pe care le-am realizat atunci în lucrări de artă monumentală.

În perioada pandemiei de Covid19 am mai lucrat mult pe tema atingerii și a semnificației gestualității mâinilor, întrucât era interzis să ne atingem. Atingerea devenise o temă abstractă a corpului, un tabu, un paradox, care a contribuit la crearea unei identități fluide, a unui pseudo-corp, pentru că noi toți, chiar dacă nu aveam voie să ne atingem, ne-am creat, hrănit și consolidat identități virtuale mai puternice în perioada aceea. Erau altfel de relații umane. Am desenat multe mâini care deveneau arhetipuri ale personalităților noastre. Am lucrat pe tema mâinilor și a umbrelor, ştii jocul acela al umbrelor proiectate pe pereți ce reprezintă animale mitologice, m-a inspirat.

Picturi realizate de Andreea Foanene

„În familia mea a existat în fiecare generație o Athena”

Numele tău de artist, „Athe”, are legătură cu această origine greacă?

Da. În familia mea a existat în fiecare generație o Athena. Eu nu sunt o Athena, dar moașa mea de botez, sora bunicii mele, purta numele de Athena Dimitriu. Când m-am născut, Athena era un nume foarte ciudat pentru generația noastră, așa că am devenit Andreea. Moașa Athe (Atena) ne vizita foarte des și în fiecare iarnă când sărbătorim trecerea dintr-un an în altul, îmi pregătea o cunună din pâine, maiestuos împletită de ea și rumenită în cuptor, pe care o orna cu clopoței, cu frunze de dafin, de rozmarin, cu bănuți, cu păpuși mici făcute de ea, cu tot felul de obiecțele. Mă lua în brațe, mergea cu mine în dreptul celui mai înalt toc de ușă din casă, deschidea ușa și începea să-mi ureze lucruri extraordinare, înălțându-mă în brațe sus, sus, sus, tot mai sus. Îmi ura să fiu sănătoasă, să am o viață plină cu evenimente extraordinare, să fiu bună, frumoasă și mulțumitoare. Cumva cuvintele ei mi-au rămas în minte, ca dorințe. Moașa Athe nu a avut copii, dar a avut grijă de copiii familiei. Nu pot să uit cât de fericită eram când făcea acest ritual anual, până la vârsta de zece ani. În tradiția antichității elene, Athena era zeița înțelepciunii, a războiului bun și a meșteșugului. Athe este pseudonimul meu artistic și numele meu de suflet, da.

De când au venit străbunicii tăi din Grecia?

Pe la 1920. Bunica mea s-a născut în 1924, a fost primul din cei șase copii ai familiei. Străbunicii mei materni au venit din Salonic, via Constantinopol, unde au îndeplinit o misiune consulară în jurul anilor 1900. Străbunica mea maternă, Maria Bibescu, s-a căsătorit la Bucureşti cu străbunicul meu, Dumitriu Cociu, din familie de macedoneni. Rudele străbunicii mele au rămas în București, ea a mai avut un frate farmacist, cu farmacie pe Calea Victoriei. Străbunicii mei s-au stabilit în Slăvești, lângă Horezu, unde aveau o casă tip conac, șase copii și au avut o viață foarte frumoasă și îndestulată până când s-a instaurat comunismul. Străbunicii au murit tineri, în 1952 și 1954. Au murit de inimă rea, după ce s-a decis să li se ia tot…

Persecuțiile regimului comunist nu s-au oprit nici asupra copiilor lor, nici asupra nepoților lor, adică generația mamei mele. Bunica mea a apucat să termine Facultatea de Istorie, la București, în 1947. A fost din generația istoricului Giurăscu cel tânăr şi l-a avut profesor pe istoricul Giurăscu senior. Era una dintre puținele femei care au studiat Istoria, la vremea aceea. Numai că, din cauza că a fost considerat un om cu „origini nesănătoase”, a fost „repartizată” într-un sat din Oltenia, un sat înconjurat de șacali, între dealuri, care se numea Lungești, unde oamenii aveau doar hainele de pe ei și, majoritatea, erau puţin ştiutori de carte. A fost profesoară o viață, acolo la Lungeşti. Termina orele la școală la 13, 14 și până la 17, când venea autobuzul să o ducă acasă, făcea lecții cu sute de copii din familii simple, pe podurile din fața caselor. A trăit până la 94 de ani, nu a fost dărămată de tăvălugul comunist.

Andreea Foanene. Foto: Alina Bota

„Am învățat să înțeleg”

„Bunicii materni, a căror contribuţie în educaţia mea a fost esenţială, mi-au cultivat dragostea pentru artă”, spuneai într-un interviu. Cum au contribuit la modelarea ta pe linia aceasta a artei?

În primul rând, am fost „modelată” prin lectură. Mi-au citit și am citit. Am învățat să înțeleg, iar restul lucrurilor s-au adăugat organic. În al doilea rând, prin felul în care ne-au învăţat – folosesc pluralul, pentru că nu e vorba doar despre mine, ci şi despre sora mea – un anumit fel de a ne comporta cu oamenii, cu respect faţă de calităţile fiecăruia.

Bunicul meu Constantin Teodor – care a făcut şi el puşcărie politică – a fost profesor de educaţie plastică şi, în timpul liber, scria piese de teatru şi desena foarte frumos. Era un om foarte creativ, din orice rest făcea un obiect de artă. Şi apoi ştia să vorbească elegant despre fiecare dintre ele, să facă legături între viaţa reală şi obiectul plăsmuit. Bunicul a contribuit la formarea mea prin faptul că desena mult şi ne-a încurajat şi pe noi să o facem (sora mea, având o gândire mai matematică, a evoluat către desen la desen tehnic apoi a făcut Facultatea de Arhitectură, secția Urbanism, la Universitatea „Ion Mincu, în București).

Eu am citit mai mult şi am am desenat, am pictat. Şi părinţii m-au ajutat. Ei m-au sprijinit să alcătuiesc primele expoziţii personale. Ca să-mi pot îndeplini visul, eu am plecat de lângă părinții mei la vârsta de 14 ani întrucât în orașul Drăgășani, unde m-am născut, nu exista liceu de artă. Eu am știut că asta vreau de la început. Am fost o familie foarte dedicată cultural. Privind de-a lungul timpului, apreciez mult şi faptul că, pe lângă asumarea artistică a unor performanţe, a venit şi o modalitate de a privi realitatea: ca printr-un ochean, nu doar din timpul proxim, ci într-o dinamică tip buclă, înconjurând evenimentele cât mai plenar, fizic și temporal. Încerc să fac un pas înainte, apoi unul înapoi, cu 50 sau 100 de ani în față sau în urmă. Știu, e cumva atipic, dar cred că mă plasează mai aproape de esența lucrurilor. Atunci când eşti prea aproape de lucruri, te poţi înşela.

Bunicii aceştia au apucat să te vadă pe picioarele tale pe acest drum?

Da.

„Istoria artelor e un dicționar bogat în mentori”

Dar ca artist, cine te-a şlefuit în liceu, în facultate, în primii ani de la absolvire?

Un mentor constant nu am avut, dar munca de curator m-a ajutat să observ mai multe personalităţi culturale şi să înţeleg în cazurile care m-au interesat raspunsuri la întrebări esențiale: „de ce?”, „cum?”, „pentru ce?”, precum și „unde?”. Am avut în preajmă oameni pe care i-am apreciat, cărora le-am înţeles şi greşelile. Până la urmă, istoria artelor e un dicționar bogat în mentori. Ce poate fi mai ofertant și mai generativ decât a crea și a oglindi proiecția creației în raport o selecție valorică obținută ca rezultat al unei vieți deidcate studiului și artei? Sunt nişte culoare ale realităţii, pe care marii artişti le intuiesc pentru că ei sunt în afara timpului – şi Paul Neagu a fost aşa, şi Suzana Fântânariu e aşa. Oameni care sunt atenţi la nişte realităţi sensibile care de fapt ne modelează tuturor viaţa, dar pe care, dacă eşti angrenat în proximitatea trăirii prea orizontale sau prea verticale, nu mai ai timp şi nici energie să îi înţelegi. Eu le ofer o mare parte din timpul și energia mea.

Ai avut şi tu, ca toată lumea culturală din Timişoara, o perioadă extenuantă în Anul Capitalei Culturale, mulţi visând – dar puţini permiţându-şi-l, probabil – la un an sabatic. Nici tu nu ţi-au permis acest lux al unui an de odihnă. Cum te-ai remontat, ce faci pentru a-ţi recâştiga energia?

Nu am avut un an sabatic, aşa e. Cred că desenul şi pictura funcţionează deocamdată ca o contrapondere la vâltoarea cotidiană.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Citiţi şi: 

• Suzana Fântânariu: „Seva artei întreţine a doua viaţă a artistului” 
• Cristina Simion, galerist și curator de artă: „E important să trecem prin viaţă învăţând mereu” 
• Filip Petcu, iconograf și restaurator de pictură: „Icoana este în esență o scriere, transcende arta”