Cei care îi îndrăgesc fiecare rând scris, cei care l-au urmărit, ani şi ani, în rolul „omului care aducea cartea”, apoi al amfitrionului „Cărţii de la ora 5” se întreabă, probabil, ce mai face Dan. C. Mihăilescu. În interviul pe care mi l-a acordat vorbeşte, printre altele, despre cărţile la care lucrează şi despre renunţarea şi la „Cartea de la ora 5”.

„Mă bate însă gândul să încheg o replică pentru «Castelul, biblioteca, pușcăria»"

CV Dan C. Mihăilescu

 

Dan C. Mihăilescu este critic şi istoric literar.

A publicat volume de eseuri despre Eminescu, Caragiale, Cioran, Blaga, generaţia ’27, literatura română în postceauşism ş.a.

A făcut gazetărie aproape 40 de ani, a fost cercetător ştiinţific, a condus reviste, a semnat traduceri, prefeţe, ediţii etc.

Între anii 2000-2016 a fost realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea, la ProTV.

A publicat 16 volume de eseuri, a tradus din Jean-François Revel, Eugène Ionesco, Emmanuel Todd, Vladimir Bukovski ş.a., a deţinut rubrici în mai multe reviste şi ziare.

Printre preocupările sale constante se află literatura memorialistică şi epistolară. Cele mai recente cărţi ale sale sunt „I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori” (Humanitas, 2012), „Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş” (Humanitas, 2012), „Cartea ca destin.” Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu (Humanitas, 2013), „Castelul, biblioteca, puşcăria” (Humanitas, 2013), „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, dialog epistolar cu Ciprian Măceșaru (Humanitas, 2014).

 

(Sursă CV: www.humanitas.ro)

Domnule Dan. C. Mihăilescu, în interviul anterior pe care mi l-aţi acordat, îmi spuneaţi că vă pregătiţi să scrieţi, „cam cât aţi scris despre Regina Maria”, despre „Conu Costică” Argetoianu. În ce stadiu sunteţi cu acest proiect?

Deocamdată nu am reușit decât să fișez conștiincios materialul și să încropesc o conferință despre actualitatea cinismului politic al lui Argetoianu, asociabil într-o bună măsură cameleonismului pragmatic practicat de Caragiale. (La urma urmei, într-o țară „fără morală și fără prințipuri”, unde legea caută să cauționeze ori să dezincrimineze fărădelegea, orice tendință de radicalitate e condamnată din start să sfârșească în tranzacționalism acomodant). Mă bate însă gândul ca, după cartea despre Eliade, la care scriu acum, să încheg o replică pentru Castelul, biblioteca, pușcăria, cu memorialistica sau corespondența lui Argetoianu, I.G. Duca, Ion Ioanid, I.D. Sârbu, Radu Mărculescu, Gabriel Liiceanu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu…

„A trăi pe verticală înseamnă să cultivi frumosul în  mijlocul haznalei, să slujești adevărul în centrul minciunii”

Cel mai recent volum al dumneavoastră este un eseu confesiv despre Ioan Alexandru, „Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc!?” Cum aţi ajuns la această relaţie profundă şi frumoasă cu Ioan Alexandru, despre care spuneţi că în lumea filologică „a făcut pentru (mistică şi) religie cât Noica, pentru filozofie”?

Am avut norocul unei prietenii fabuloase, pe la 16-17 ani, vârstă propice convertirilor pe viață, cu Dan Arsenie, în felul lui un Meșter Manole al generației 80. Prin el am sărit de la Baudelaire la Hölderlin, de la Pascal la Heidegger și de la Ion Gheorghe la Ioan Alexandru. Iar odată ce am citit Vămile pustiei și m-am apropiat inclusiv omenește, familial, de autor, mi s-au schimbat radical convingerile, așteptările spirituale, ethosul, orizontul cultural și viața însăși. Cum s-a întâmplat asta și ce am învățat de la Ioan Alexandru am scris în carte. Un eseu confesiv pe care tare l-aș fi dublat cu o antologie zdravănă, propunere neacceptată, din păcate, de văduva poetului.

Scrieţi în această carte că de la Ioan Alexandru aţi învăţat libertatea şi trăirea pe verticală. Ce înseamnă a trăi pe verticală?

Cineva a numit-o „fuga în sus”, adică acea sumă de tactici spirituale prin care am supraviețuit în dictatură tocmai prin auto-impunerea normalității în plin regim aberant, macerant, umilitor. Să cultivi frumosul în  mijlocul haznalei, să slujești adevărul în centrul minciunii și să faci cât mai mult bine împrejur tocmai într-un context dominat de alterofobie și deriziune, de egoism feroce, descurcăreală alienantă și compromis general – cam asta-i, în linii mari, trăirea (pe) verticală.

Nici azi, în regim de libertate, ba chiar de libertate dezmățată, vechea tehnică a supraviețuirii prin frumusețe morală nu s-a demodat nicidecum. Când stau la taclale cenacliere cu prietenii, când ne întâlnim la o premieră sau la un vernisaj ca la un maslu, ori când mă întâlnesc cu cititorii la librăria Humanitas, am tot mai accentuat senzația că suntem un soi de catacombari, ori de Iov-i dansând pe ruine.

„Aștept momentul prielnic pentru a mă întoarce în pelerinaj penitent la Muntele Athos”

În perioada aceasta a Sărbătorii Pascale, Oare chiar m-am întors de la Athos? este una dintre cărţile care te cheamă să le redeschizi. Aţi afirmat, aici, că nu aţi fost un om închinat la icoane. După vizita la Muntele Athos, ce s-a întâmplat cu „necredinţa doritoare de har”?

Am simțit din ce în ce mai limpede, mai fizic, dacă pot spune așa, că mare parte din răul din mine a rămas îngropat acolo, așa cum se îngroapă până la gât corpul unui electrocutat. Am vorbit de atunci cu zeci de bărbați care au trecut prin aceeași experiență athonită și mulți dintre ei mi-au spus, la fel, că s-au întors ușurați de sine, adică de mare parte din bagajul negativ al persoanei.

Aștept momentul prielnic pentru a mă întoarce așa cum se cuvine (adică neturistic, ci în condiții de temeinică precaritate, altfel zis, de pelerinaj penitent) în Sfântul Munte, ca să-mi pun la încercare credința, slăbiciunile, așteptările.

Cum a ajuns dl Costion Nicolescu să vă lanseze invitaţia de a urca Muntele Athos, alături de o parte a grupului Prolog?

Nici acum nu știu precis cum s-au derulat lucrurile, dar nici nu vreau să știu cu de-amănuntul. Destul e că, vorbind cu ÎPS Andrei Andreicuț despre posibilitatea de-a găsi un cronicar însoțitor la Athos, pentru experiența grupului de pictori ai Prolog-ului, i-a venit în minte tocmai numele meu. Cum ne cunoaștem de prin 1974, chiar de la cursurile lui Ioan Alexandru despre Eminescu, firește că-mi cântărise încă de atunci plămada, fervorile, îndoielile, carențele, dar și (sper) iluzia unei schimbări la față a sufletului.

„Obsesia interacțiunii cu publicul internetic a ajuns să-mi amenințe periculos intimitatea”

„Omul care aduce cartea” a rezistat 16 ani, finalul acestui proiect fiind „presimţit şi aprioric acceptat” de dumneavoastră, încă de la primele filmări, după cum spuneaţi. La „Cartea de la ora 5”, proiectul care l-a succedat, aţi renunţat după un an. De ce l-aţi abandonat?

Păi să cităm din Pateric, dacă tot vorbeam de nevoințele călugărești: „Tot ce e prea mult vine de la draci”. Am simțit (nu brusc, ci de-a lungul ultimilor doi, trei ani de prezentat o carte pe zi) că mi se împuținează plăcerea lecturii, profesionalismul prestației și cheful de one man show.

În plus, dorința, aș zice chiar obsesia interacțiunii cu publicul internetic a ajuns să-mi amenințe periculos intimitatea, retractilitatea intens motivată, sfânta nevoie de singurătate. Am prieteni care pierd pe Facebook și câte șase ore pe zi și care, practic, nu-și mai aparțin. Asta, ca să nu mai vorbesc de risipirea sinucigașă a timpului necesar propriilor creații. La 63 de ani, cu vreo patru proiecte de cărți în minte, am considerat că, în 17 ani de consemnat zilnic o carte, mi-am împlinit onorabil datoria.

„Mircea Eliade a fost un adevărat atlet al construcției de sine”

Înainte de ultima întrebare, vă fac o mărturisire – şi intuiesc că nu sunt singura de la care auziţi aceste cuvinte: cărţile dumneavoastră sunt atât de frumoase, încât nu pot fi abandonate în bibliotecă după prima lectură; invită, periodic, la recitire integrală sau la răsfoire. Care este tema următorului dumneavoastră volum, pe care, sunt convinsă, sunt mulţi cei care îl aşteaptă?

Mircea Eliade, oceanografie epistolară. Sunt prefirate vreo 7000 de pagini cu vreo 5000 de texte de la sute de destinatari – familie, prieteni, iubite, congeneri, savanți, studenți, scriitori, medici, profesori, editori, traducători, exegeți, biografi, cititori admiratori ș.a. Mircea Eliade, chiar mai mult decât Eminescu, mi se pare cea mai teribilă și exemplară energie autoformativă din literatura noastră. Un adevărat atlet al construcției de sine. Or, de astfel de modele existențiale (și când spun modele am în vedere deopotrivă cele bune și cele rele, de vreme ce se învață la fel de eficient din ambele părți) tinerii de azi au, cred eu, o nevoie de-a dreptul vitală.

Citeşte şi: Dan C. Mihăilescu: „Singura speranţă este în conservarea setei de cultură la nivel catacombar”

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.