Se împlineşte, azi, un an de la tragedia aviatică din Munţii Apuseni, în urma căreia şi-au pierdut viaţa pilotul Adrian Iovan şi Aura Ion, studentă la Medicină. Îmi amintesc de degringolada de care dăduseră dovadă, atunci, autorităţile abilitate să intervină în situaţii de genul acesta, de faptul că oamenii aceştia ar fi avut o şansă la viaţă dacă echipelor de salvare nu le-ar fi luat câteva ore să ajungă la locul accidentului. Şi îmi mai amintesc că, de la vârful Guvernului, s-a încercat, cinic, fructificarea acestei tragedii în scop electoral. O dovadă în plus a acestui fapt este aceea că, din momentul în care jocurile ce urmau a fi făcute în urma acestei nenorociri au fost zădărnicite, interesul faţă de anchetă a dispărut.

După accidentul aviatic din Apuseni, institu­ţii­­le care ar fi trebuit să se implice în salvarea victimelor au oferit un tablou al eşe­cului. Premie­rul Victor Ponta care, de jure, răspunde de coor­donarea lor, nu a solicitat demisii la vârful minis­terelor din subordine.

Nu i-a cerut demisia ministrului Transportu­rilor, pe atunci, Ramona Mănescu, deşi una dintre instituţiile sub­ordonate, Romatsa, era indicată în raportul gu­vernamental drept responsabilă pentru întârzierea cu care s-a intervenit pentru salvarea victimelor şi deşi această instituţie are în subordine şi Centrul de Investigaţii şi Analiză pentru Siguranţa Aviaţiei Civile, care are obligaţia să acţioneze în cazul apelurilor de urgenţă, în situaţia unui incident aviatic civil.

Nu i-a cerut demisia nici ministrului de Interne, pe atunci Radu Stroe, deşi şi aici a fost o lipsă de co­ordonoare şi deşi MAI, prin structurile speciali­zate, putea solicita Parchetului mandat de inter­ceptare a unuia dintre telefoanele victimelor, pen­tru o localizare precisă a aeronavei. Primul-ministru s-a trezit, însă, fără Radu Stroe în Guvern. Printr-o demisie a acestuia, la care se ajunsese nu la solicitarea lui, nici din dorinţa demisionarului, ci, cel mai pro­babil, la presiuni din interiorul PNL. A fost momentul în ca­re premierul a rămas fără un om fidel la Interne, ceea ce, în an cu miză electorală majoră, ameninţa a fi o pierdere, dacă ne raportăm la rolul jucat de niş­te oameni din MAI la referendumul din 2012. Or, Radu Stroe a fost un pion docil. Să ne amintim de lipsa lui de reacţie faţă de decizia premierului de a avea control asupra DGIPI, în momentul în care a ridicat-o, în regim (nejustificat) de urgenţă, la rang de departament şi a trecut-o în coordona­rea unui secretar de stat numit de el. S-ar fi im­pus o reacţie fermă, pentru că serviciul secret al Internelor e o structură de mare importanţă, şi nu numai pentru MAI. Interesul unor politicieni faţă de ea ţine de posibilitatea tranzacţionării politice, prin intermediul ei, a unor informaţii ce îi pot ridi­ca pe unii şi-i pot coborî sau doborî pe alţii. „Eu vreau putere, nu bani. De aceea, am susţinut ca la împărţirea ministerelor să alegem MAI”, declara, prin primăvara lui 2009, Marian Vanghelie. Şase luni după aceea – în plină perioadă preelectorală, când partidele se pregăteau pentru confruntarea dintre prezidenţiabili – anunţa că „arhiva DGIPI este pe mâini bune”. Tot Radu Stroe i-a facilitat numirea în funcţia de şef al Corpului de Control al MAI chestorului Con­stantin Manoloiu, deşi acesta era cercetat penal. Din funcţia de director al Direcţiei pentru Eviden­ţa Persoanei şi Administrarea Bazelor de Date, jucase un rol-cheie în timpul Referendumului pentru suspendarea preşedintelui, din vara lui 2012. În martie anul trecut, dl Stroe a eliminat din Ghidul carierei poliţiştilor prevederea prin care poliţiştii urmăriţi penal nu se puteau prezenta la concurs, ceea ce a însemnat că, şi dacă fac obiec­tul unor dosare penale, pot concura pentru func­ţii de conducere. Adică, a putut-o face şi dl Mano­loiu. Apoi, în toamna lui 2013, Crin Antonescu se declara nemulţumit de Radu Stroe care, înainte să propună modificarea Codului Penal, nu a discutat în partid subiectul. O afirmaţie ce trăda, de pe atunci, animozităţi între cei doi, generate, poate, tocmai de această apropiere a d-lui Stroe de liderul social-democrat. Cum numirea viitorului ministru de Interne era la latitudinea d-lui Antonescu, era de estimat că pre­mierul putea avea o surpriză.

Coincidenţă sau nu, după nesolicitata şi neaşteptata demisie a lui Radu Stroe, dl Ponta părea să vrea să contrabalanseze pierderea. Prin încercarea de a-şi impune un om loial la STS, instituţia care coordonează transmiterea datelor din secţiile de vot către BEC. Şi a solicitat CS­AT demisia şefului STS, generalul Marcel Opriş. Deşi în raportul guvernamental nu STS a fost indicat drept responsabil pentru întârzierea cu care s-a intervenit pentru salvarea victimelor accidentului aviatic. A fost, însă, prilej de vendetă politică – generalul Opriş nefiind agreat de alianţa de guvernare – şi de fructificare a eşecului. În an electoral, interesul era mare faţă de STS. Printr-un joc al imaginaţiei, dacă aici ar fi un om şi o echipă care ar accepta să fie parte la o posibilă fraudă la vot, un „scurt-circuit” la momentul oportun ar fi putut face minuni. Cum sistemul informatizat pro­pus din 2009 de STS, prin a cărui implementare ar putea fi stopată fraudarea alegerilor prin vot multiplu, nu a fost folosit nici în 2014, o posibilă fraudă masivă la vot, prin intermediul viilor sau al mor­ţilor, nu era exclusă.

Cum în CSAT nu a fost aprobată demisia generalului Opriş, cerută de dl Ponta, s-a încercat trecerea acestui serviciu, prin procedură de urgenţă, din subordinea CSAT în cea a Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă al MAI – la vârful căruia fusese numit, tot atunci, dr. Raed Arafat. Deşi această decizie trăda fie o necunoaştere a legilor şi a Constituţiei, fie, din nou, o ignorare a lor. Şi asta pentru că STS este, potrivit legii de funcţionare, 92/1996, o instituţie cu structură militară, care face parte din sistemul naţional de apărare, a cărei activitate este organizată şi coordonată de CSAT şi controlată de Parlament, prin Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Iar Constituţia spune clar, în articolul 119: „CSAT organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii”. Deci, CSAT coordonează activitatea STS, nu primul-ministru, prin intermediul unei (a câta deja?) structuri pentru situaţii de urgenţă din subordinea directă a MAI şi, momentan, a unui medic.

Perspectiva numirii la Interne, în februarie 2014, a lui Klaus Johannis şi, mai mult într-o funcţie de vicepremier, idee la care Crin Antonescu nu a vrut să renunţe, adâncind criza din interiorul alianţei de guvernare, pare să fi fost motivul pentru care trecerea STS la MAI nu a mai fost văzută de dl Ponta ca fiind cea mai bună soluţie. Mai ales că dl Johannis nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ideea premierului, afirmând că nu vede ca „o chestiune chiar vitală” trecerea STS la MAI. Aşa se face că, la mijlocul lui februarie 2014, plenul Camerei Deputaţilor anunţa că amână, la propunerea PSD, dezbaterea proiectului privind STS. Şi asta pentru că social-democraţii se răzgândiseră: voiua acest serviciu sub control parlamentar, în subordinea Internelor urmând să treacă doar Serviciul 112. O mişcare pentru care nu era furnizat niciun motiv solid argumentat.

Ruperea USL a zădărnicit, atunci, jocurile politice ce urmau a fi făcute în urma tragediei aviatice din Munţii Apuseni. Aşa că interesul faţă de anchetă a dispărut. Dovedind, o dată în plus, că în spatele zelului cu care se dorea schimbarea unui şef incomod al unei instituţii-cheie stătea, cinic, doar încercarea de fructificare a unei tragedii în scop electoral.