Sistemul de sănătate românesc se află de ani buni într-o profundă derivă. E inert şi îşi apără complicatele urzeli interioare. Culpabili însă pentru perpetuarea situaţiei critice din sistemul public de sănătate suntem cu toţii, spun unele voci. Acestea acuză faptul că spirala tăcerii ce perpetuează prejudecăţi şi face să fie trecute sub tăcere teme şi subiecte extrem de serioase are consecinţe serioase în plan social, riscând să pervertească mentalităţi.

„Cel mai bine ar fi să se legalizeze o dată cumva sistemul ăsta”

Managementul sistemului public de sănătate continuă să reveleze sistematic, cu fiecare mandat ministerial, neputinţele unui sistem subfinanţat, aproape paralizat. Care este, în plus, şi supus unei excesive presiuni a politicului. O dată deveniţi parte a mecanismului numit „sistem public de sănătate”, majorităţii celor propulsaţi de valul politic în poziţii de răspundere pare să le fie amputat simţul critic.

De cealaltă parte a baricadei, a pacienţilor, boala acţionează ca un factor opresiv de temut, anihilând, la rândul ei, o dată cu resursele fizice, şi o parte din demnitatea individuală. Dar şi capacitatea individului de a opune rezistenţă în faţa neajunsurilor sistemului. Boala şi suferinţa sunt poveri care uniformizează. O ştiu toţi cei care au trecut, fie şi numai o dată, prin spitalele de stat din România, în calitate de pacienţi.

Am încercat să aflăm, stând de vobă cu aparţinători ai unor pacienţi, care au dorit să le fie păstrat anonimatul, care sunt neajunsurile sistemului de sănătate din România şi care le sunt opiniile referitoare la sistemul „plăţilor tăcute”. Întrebaţi de ce recurg la mită, răspunsul majorităţii e cam acelaşi: „Când ajungi tu sau ai tăi într-o astfel de situaţie, singurul gând îţi este să scapi mai repede de aici şi să scapi cu bine…”

„Cel mai bine ar fi să se legalizeze o dată cumva sistemul ăsta”, opinează însoţitorul unui pacient. „Salariile în sistem sunt mici. Nu ai cum să trăieşti decent. Sărăcia te umileşte, te frustrează. Intervine în timp, fără să vrei, aproape o formă de dezumanizare… Situaţia e cam la fel şi în Educaţie”, admite, cu un amestec de tristeţe şi resemnare, N.G. , care şi însoţeşte în spital mama, bolnavă de cancer, într-un stadiu terminal. N.G., în vârstă de 36 de ani, este educatoare şi crede că, într-adevăr, suferinţa individuală îţi poate perverti uneori chiar şi percepţia. Dar, spune ea, nu e bine nici să generalizăm. „Poate că nu întotdeauna intenţia personalului medical este să îţi dea de înţeles că ar trebui să cauţi în buzunar şi să dai ceva în plus, pentru a fi îngrijit mai bine. Dar eu acum văd şi judec după mine: pentru că e vorba de mama şi pentru că o văd cum suferă, aş face orice, chiar orice”, mărturiseşte N.G. Adăugând că, uneori, pentru psihicul aparţinătorului celui aflat în suferinţă poate avea un efect benefic faptul de a şti că, oferind ceva în plus, a stabilit o relaţie mai apropiată cu cineva din rândul personalului medical. „Da, chiar cred că e o chestiune ce ţine mult şi de psihicul fiecăruia. De asta, poate, intrarea în legalitate, în vreun fel, ar putea fi o soluţie…”, adaugă ea, referindu-se la sistemul „plăţilor tăcute”.

„Toţi dăm. Românii s-au obişnuit să creadă că aşa trebuie să fie”

O altă tânără, E.M., de 38 de ani, evocă experienţa personală extrem de traumatizantă pe care a avut-o în spitalele timişorene cu mama sa, diagnosticată cu un cancer cu o evoluţie fulminantă. „Am cheltuit foarte mulţi bani, dar nu aceasta e principala problemă. Aş fi făcut orice ca să o salvez. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic pentru ea… Mama s-a stins, dar aş vrea ca măcar o parte din experienţa mea, din suferinţa noastră acumulată în decursul acestor luni, să fie de folos altora…”, spune E.M., evocând realităţi ale sistemelor medicale din alte ţări europene, pe care le cunoaşte din perspectivă proprie. Ea opinează că în România există o seamă de subiecte considerate tabu: „Faptul că sunt lucruri despre care nu se vorbeşte mai deloc sau se vorbeşte numai în cercuri restrânse nu face deloc bine societăţii. Pentru că sunt lucruri care, poate, s-ar putea îndrepta, dacă mai mulţi oameni s-ar mobiliza. Lucruri care, în felul acesta, perpetuându-le ca într-o spirală vinovată a tăcerii, se tot repetă şi se vor tot repeta la nesfârşit. E şi o formă de ipocrizie în asta. Pentru că atunci când trecem prin asta, suferim şi ne plângem, cel mai adesea în cercurile de cunoscuţi. Dar, o dată ce am depăşit momentul, mulţi dintre noi nu mai dorim sau nu mai găsim în noi puterea să vorbim şi public despre asta…”, crede E.M. Aceasta apreciază, de aceea, că aceste tăceri sunt vinovate şi blamabile, pentru carenţele pe care le întreţin în interiorul sistemului: „Pot întreţine un întreg set de prejudecăţi, care se înrădăcinează astfel în mentalul colectiv, generând o realitate alternativă păguboasă. Toţi dăm. Ne-am obişnuit să fie aşa. Românii s-au obişnuit să creadă că aşa trebuie să fie. Ne-am obişnuit să percepem lucrurile ca şi când ar fi vorba despre ceva firesc. Dar în felul ăsta, la noi în ţară, nici în viitor, nimic nu se va putea schimba”.

E.M. mai soune că nu sumele pe care le-a plătit pentru ca mamei sale să îi fie bine le regretă, ci indiferenţa şi cinismul extrem al sistemului. De care s-a lovit în aceste luni în repetate rânduri. „Şi felul în care, tot în sistem, se găsesc portiţe pentru a fi deturnaţi banii. Aceia care există, mulţi sau puţini. Banii care vin din sistem şi care se pierd undeva, în măruntaiele lui. Despre acest gen de experienţe trebuie vorbit, pentru ca ele să poată fi de folos, poate, altcuiva. Au trecut câteva săptămâni până când am avut confirmarea diagnosticului, din momentul în care am făcut analizele. Toată această aşteptare este cumplit de chinuitoare, iar un astfel de diagnostic (cancer – n.red.) este o povară imensă, atât pentru pacient, cât şi pentru familia lui. În orice ţară civilizată, sistemul prevede posibilitatea acordării unei consilieri şi a unei asistenţe psihologice specializate pentru persoanele care trec prin astfel de situaţii. La noi, din păcate, însă, nu e aşa…”, mai spune E.M.

„Sistemul e cinic. A devenit aproape inuman”

„Nu e în regulă ce se întâmplă în spitalele de la noi”, afirmă şi M.M., de 55 ani. Acesta îşi însoţeşte în spital tatăl, aflat în agonie. Acum e internat într-un salon de la Terapie Intensivă. M.M. e cadru didactic în învăţământul superior şi este absolvent al unei şcoli tehnice sanitare, fără să fi profesat, însă, vreodată în domeniul medical: „Nu am, de aceea, pretenţia că ştiu, dar pot înţelege, măcar, ce se întâmplă şi pot pricepe dacă ceva din ceea ce se face nu e în regulă. Dacă nu «atenţionezi» în vreun fel, injecţiile se fac cu brutalitate. Tata e în vârstă, are vasele de sânge fragile. Venele de pe antebraţe i le-au distrus, i-au injectat de mai multe ori pe lângă venă, a avut hematoame, care i-au dat dureri cumplite, la ambele braţe”. M.M. ridică cu delicateţe cearşaful alb, mototolit, de pe trupul firav al părintelui aflat în suferinţă şi descoperă vederii întreaga jumătate stângă a corpului. Complet înnegrită.

„Ştiu că nu va mai rezista mult. Acum a intrat şi în blocaj renal. Dar puneţi mâna aici”, mă îndeamnă, în timp ce, cu lacrimi în ochi, îmi prinde mâna şi mi-o poartă peste trupul firav al celui suferind, pentru a simţi, chiar sub piele, nişte induraţii, unele dintre ele de dimensiunea suprafeţei unei palme. „De la dozele foarte mari de anticoagulant”, explică, precizând că „sigur, nu ai niciun drept să comentezi, pentru că nu eşti medic. Dar dacă îndrăzneşti să întrebi, să ceri lămuriri, eşti, cu mici excepţii, repezit imediat”. M.M. mai spune că, în România, există, cu mici excepţii, carenţe serioase în raportarea etică a personalului medical la pacientul aflat în suferinţă. „Sigur că intervin, în plus, şi forme de «captivitate» a pacientului sau a aparţinătorilor acestuia, cărora le poate fi imputată, uneori, cu temei, de către personalul medical, o formă de subiectivitate a percepţiei care îi face să se raporteze în mod alterat la suferinţă, la emoţie şi la boală. Dar şi sistemul e cinic şi a devenit aproape inuman, păcătuieşte prin asta”.

Acesta admite că, până la un punct, poate că e firesc să fie aşa, pentru că e aici şi o formă de auto-protecţie a personalului medical. „Ei sunt înconjuraţi zilnic de suferinţă şi atunci, dacă nu s-ar proteja, ar ceda, probabil. Eu pot înţelege şi asta”, afirmă M.M. Adăugând că inexplicabilă i se pare modalitatea în care, pentru a condiţiona actul medical, personalul medical, mai ales infirmierele, dar, uneori, şi asistentele tratează cu brutalitate pacientul. „S-a întâmplat să constat, şi asta nu o dată”, mărturiseşte el, evocând lunile de zile de când îşi poartă tatăl prin spitalele Timişoarei. „Dacă nu le «atenţionezi» periodic cu câte o bancnotă, fie fac injecţiile cu brutalitate, fie uită să le facă la timp… Sau nu golesc plosca. Sau nu schimbă pampers-ul”...