Devenit, vineri, Cetățean de Onoare al Timișoarei, Robert Dornhelm  regizorul unui film care a făcut istorie, „Recviem pentru Dominic” – a inventariat succint episoade ale propriei vieți, încadrate în registre diferite, de la momentul evocării nostalgice a copilăriei, la cel dramatic, al plecării din țară, în 1961, și până la momentul când, aplecându-se asupra cazului morții, la Timișoara, în timpul primelor zile ale Revoluției, a unui prieten, acuzat de către cei care au preluat imediat Puterea că ar fi fost terorist și că s-ar face vinovat de uciderea a 80 de persoane.

Vieți scoase la negoț de către regimul comunist

O istorie de viață care a început în Timișoara, în decembrie 1947, și care l-a purtat apoi pe protagonistul ei, regizorul Robert Dornhelm, departe, în Europa, și apoi în California. Acolo unde, la mai bine de jumătate de secol de când familia sa a părăsit, în 1961, Timișoara, regizorul s-a stabilit. După ce, mai întâi, familia Dornhelm a căutat adăpost în Austria, lucru posibil în urma încheierii unui troc, între Ministerul Agriculturii de atunci și un om de afaceri din Amsterdam. Contractul, încheiat pentru vânzarea de porci, presupunea, în fapt, achitarea către Statul român a unei sume în dolari pentru fiecare persoană căreia îi era îngăduit, astfel, să părăsească țara.

Episodul plecării, istorisește Robert Dornhelm, s-a petrecut după ce tatăl său, Andreas Dornhelm, fiul comerciantului de textile Eugen Dornhelm, care avea o negustorie de stofe englezești în centrul Timișoarei, făcuse deja cinci ani de pușcărie, ca deținut politic. Doi dintre cei cinci ani petrecuți în temnițele comuniste, au fost la Canal. Și tot în temnițele comuniste, pentru reeducare de sorginte socialistă, a fost dus și bunicul acestuia, comerciantul Eugen Dornhelm. În aceeași perioadă în care au fost închiși acolo și Corneliu Coposu, industriașul Ionel Mociorniță ori prințul Șerban Ghica.

O Timișoară a copilăriei, mereu reconstituită în amintire

„M-am întors prima dată în țară în 1968, ca să fac filme documentare. Am venit atunci cu mare emoție și cu dragoste, eram plecat doar de șapte ani, acum sunt plecat de 54 de ani, e mai bine de jumătate de secol…”, povestește, privind în urmă, Robert Dornhelm. Acesta adaugă că, între timp, și-a construit o viață nouă, în America, și mărturisește că nu a uitat niciodată parfumul copilăriei timișorene, pe care spune că mai încearcă și acum să îl reconstituie:

„Ca să devin un cineast, sunt sigur că aici, în Timișoara, s-a născut ideea și emoția și dragostea pentru film. În sala de la Capitol am văzut primul film din viața mea – Salariul groazei – care m-a impresionat extraordinar. (…) Și în spitalul unde au fost duși răniții de la Revoluție – acolo a lucrat mama mea – am developat primele mele filme, la X Ray (în camera obscură a laboratorului de radiologie – n.r.) Am avut o copilărie foarte frumoasă și plină de imagini pe care nu le-am uitat niciodată. Era foarte multă culoare, aproape ca la Fellini”, retrăiește acum regizorul Robert Dornhelm momentele copilăriei petrecute la Timișoara. Pe care o contrapune Americii sterile, „unde copiii mei s-au născut și care nu au avut o copilărie așa de frumosă ca și mine”.

Developată, de altfel, tot prin filtrul curat al copilăriei, apare, în relatarea regizorului Robert Dorhelm, și scena revederii tatălui, Andreas Dorhelm, devenit deținut politic al regimului, pe care a mers să îl vadă, deși era interzis, într-un moment în care deținuții erau duși la muncă. „Nu era voie să vezi prizonieri politici. Erau toți cu capul ras, abia dacă puteai să îi deosebești. Și mi-a fost arătat cu degetul, al treilea din rând, că acela e tata”, spune Robert Dornhelm, precizând că a păstrat pe retină caracterul filmic al acelei scene, pe care atunci, adaugă, „nu l-am văzut ca pe o tragedie, ci ca pe un action film”. De altfel, mărturisește Robert Dornhelm, doar mult mai târziu, aflat la vârsta maturității, i s-a revelat drama trăită de mama sa, femeie rămasă singură, timp de cinci ani, cu doi copii.

Ceea ce l-a durut cu adevărat pe copilul de atunci, mai spune regizorul, a fost, însă, momentul când i-a fost retrasă medalia de bronz obținută la un concurs de natație, medalie pe care, mai spune, nu avea dreptul să o dețină, pentru că era fiul unui prizonier politic.

Atmosfera multiculturală a Timișoarei de atunci îi apare, însă, și acum, în amintire, ca fiind un exemplu de conviețuire multietnică pașnică. „În casa noastră erau ruși și sârbi.(…) Eu vorbesc ungurește, mai bine chiar decât românește”, a mai relatat regizorul, evocând și originile maghiare ale bunicilor săi, dar și faptul că, încă de copil, a fost deprins să vorbească cinci limbi străine, pentru că, în școala germană unde studia, se învăța și limba franceză. În plus, mai spune Robert Dornhelm, Timișoara era un model de conviețuire pașnică chiar și în raport cu Austria, țară în care familia sa s-a refugiat ulterior.

Regizorul Robert Dornhelm mai spune și că, de-a lungul timpului, a reflectat la posibilitatea de a se întoarce, la un moment dat, înapoi, în Timișoara, idee la care spune, însă, că a renunțat. De visat, a visat, însă, la o casă mică, undeva în Banat, într-o zonă unde să poată pescui:

„Eu visez și acum despre mâncarea din Banat și mirosurile din copilărie… (…) Încerc să refac, în California, pe mare, toate acestea. Fac castraveți murați și salată de vinete și mămăligă cu brânză…”, povestește regizorul, adăugând că este perceput drept ciudat gestul că „până și copacii îi fac cu var”, așa cum se făcea de obicei primăvara, în gospodăriile bănățene.

„Cineva a zis că, dacă te faci mai în vârstă, te întorci să mori unde ai locuit, de unde ai plecat”, mai spune Robert Dornhelm, adăugând că, pentru moment, măcar, a renunțat la ideea de a veni la Timișoara, „pentru că, la drept vorbind, nu vreau să mor. De fapt, nu prea mă amuză ideea morții, în general…”

Și o Timișoară a prezentului, asediată de interese obscure…

Marele regret legat de Timișoara vine, însă, de faptul că nu a izbutit, deși membrii familiei sale au încercat, să recupereze imobilul din centrul Timișoarei care a aparținut familiei sale. „Casa (clădirea Palace, din centrul Timișoarei – n.r.) a fost mai întâi luată de comuniști (la naționalizare – n.r.) și vândută apoi de capitaliștii comuniști”, a precizat regizorul Robert Dornhelm. Acesta a adăugat că familia sa a fost ofertată la un moment dat de către omul de afaceri Ovidiu Tender, care, spune regizorul, și-ar fi exprimat intenția să cumpere imobilul. „O cumpăr eu”, spune regizorul Robert Dornhelm că ar fi sunat propunerea primită de fratele său, Peter Dornhelm, de la omul de afaceri timișorean. „Și fratele meu a zis că nu se poate vinde”, replică la care omul de afaceri și-ar fi oferit sprijinul în sensul întreprinderii tuturor formalităților necesare care să permită înstrăinarea imobilului. „Acum avem toate hârtiile, se știe că e casa noastră. Și am aflat recent că s-au vândut apartamente…”, spune regizorul Robert Dornhelm, potrivit aprecierii căruia o astfel de situație reprezintă nu doar dovada perpetuării unei stări de fapt, ci și un dublu furt.

„Istoria lui Dominic e adevărată”

În cee ce privește istoria narată în filmul Recviem pentru Dominic, regizorul Robert Dornhelm spune că „istoria lui Dominic e adevărată” și că, la realizarea filmului, a recurs doar la câteva abateri de la linia reală a poveștii, în sensul în care „caracterului care mă joacă pe mine, i-am schimbat numele. Acesta este fratele meu, chimist” (în film, personajul Peter Weiss – n.r.)

Cât despre dramatica poveste a inginerului Dominic Paraschiv, regizorul spune că aceasta este „istoria unui om care moare fiindcă îi roagă pe oamenii de la fabrica la care lucra (Solventul din Timișoara – n.r.) să se roage. (…) Partea asta istoriei este total adevărată și filmul se sfârșește cu Dominic, ale cărui ultime cuvinte pe care le spune sunt că numai cu dragoste și bunătate și frumusețe o să fie un viitor pentru noi și că adevărul o să iasă la suprafață, ca uleiul pe apă. După părerea mea, cineva care are sufletul ăsta și care cu puțin înainte de moarte vorbește astfel este absolut fantastic”, spune regizorul Robert Dornhelm.

Potrivit aprecierii acestuia, însă, cursul istoriei României din ultimii 25 de ani a dovedit faptul că adevărul nu a ieșit la suprafață, ca untdelemnul. Și, își mărturisește regizorul propria convingere, este puțin probabil ca adevărul întreg despre acele zile să fie aflat, cel puțin în timpul vieților noastre, fapt pe care îl apreciază a fi regretabil, întrucât, spune acesta, venit extrem de tardiv, adevărul nu ne va sluji în înțelegerea istoriei și întru nerepetarea greșelilor trecutului: „Nu am învățat noi pentru viitor, ca să nu se mai întâmple”, spune regizorul Robert Dornhelm, referindu-se la primejdiile pe care le implică mistificarea deliberată a cursului istoriei.