Dietlinde Huhn. Foto: Arhivă personală

Dietlinde Huhn este unul dintre puţinii, foarte puţini etnici germani rămaşi în România. Comunitatea şvabilor din Sânnicolau Mare, din care face parte – comunitate care, înainte de exodul germanilor, era, din punct de vedere demografic, a doua din judeţ, după Timişoara – mai are oficial în jur de 200 de persoane. Vârful fusese în urmă cu mai bine de 100 de ani, când aici trăiau în jur de 7000 de şvabi. I-au împuţinat, însă, pe rând, războaiele, deportările în URSS şi apoi în Bărăgan şi exodul, în timpul căruia majoritatea au plecat vânduţi Germaniei de regimul comunist, care parctic a distrus această cultură.

Fostă profesoară de limbă germană, care a învăţat multe generaţii de elevi nu doar limba, ci şi cultură germană, se implică de ani de zile – ca preşedinte al Forumului Germanilor din Sânnicolau Mare – în fel de fel de acţiuni de salvare a ceea ce mai e de salvat din această lume care dispare puţin câte puţin: dialect, mentalitate, tradiţii. Zilele trecute, a fost sufletul organizării unui şir de evenimente pentru a marca sărbătorirea a 200 de ani de la sfinţirea Bisericii Romano-Catolice din Sânnicolau Mare.

Am invitat-o pe Dietlinde Huhn să privească în urmă şi să pună tuşele unui tablou al comunităţii germanilor din Sânnicolau Mare: tradiţii, specific culinar, momente de bucurie şi sărbătoare, dar şi dramele la care istoria mare i-a condamnat – război, deportări, exproprieri, stigmatizări, exod.

“Foarte important ar fi să salvăm dialectul şvăbesc, mentalitatea, tradiţiile”

“Ar trebui luat, ca într-o arcă a lui Noe, ce a mai rămas din lumea germanilor din Banat”, îmi spunea într-un interviu doamna Smaranda Vultur, autoarea volumului Germanii din Banat prin povestirile lor. În Sânnicolau Mare, doamnă Dietlinde Huhn, ce a mai rămas din lumea germanilor, cândva o comunitate foarte numeroasă? Câţi etnici germani mai sunt?

E greu de spus câţi etnici germani mai sunt, fiindcă cei mai mulţi trăiesc în familii mixte. Şi atunci se pune întrebarea cât de mult se consideră a fi germani. Vă dau exemplu din viaţa şcolară. La începutul anului, când se face o statistică referitoare la etnia elevilor, un copil mi-a spus: “Doamnă, eu nu ştiu ce sunt. Un bunic e ungur, bunica e nemţoaică, celălalt bunic e român, iar bunica e bulgăroaică”. Era o disperare în ochii lui… I-am explicat că, de fapt, este într-o situaţie fericită, că a luat din cultura, din mentalitatea fiecăruia. La urmă mi-a spus: “Pentru că sunt la secţia germană, vă rog să mă treceţi că sunt neamţ”. A doua zi, devreme, cum am intrat la cursuri, m-a aşteptat la uşă şi m-a întrebat: “Aţi predat tabelul acela? Cum să spun eu că sunt neamţ, dacă am nume unguresc?” I-am răspuns, atunci, că important e să fie om. În sensul acesta afirmam că e greu de precizat câţi etnici germani mai sunt acum. Cu aproximaţie, totuşi, în Sânnicolau mai sunt în jur de 200-300 de etnici germani. La ultimul recensământ, din 2022, s-au declarat 163 etnici germani, dar declararea etniei a fost facultativă, de aceea estimăm că numărul real este puţin mai mare. Chiar şi cu acest număr mic, Sânnicolau Mare se află pe locul 3 în judeţ după Timişoara şi Lugoj.

Cu elevi, într-o excursie, în anii 2010. Foto: Arhivă personală Dietlinde Huhn

Foarte important mi se pare a fi să salvăm limba, dialectul şvăbesc, fiindcă suntem tot mai puţini vorbitori. Aici, la Forumul German, când ne întâlnim, vorbim numai şvăbeşte.

Ar mai fi de salvat mentalitatea. Elevilor le arătăm că, pe lângă faptul că ştiu o limbă străină, sunt purtători ai unei culturi, ai unei civilizaţii pe care ajung să le cunoască prin intermediul acestei limbi. Cât am răspuns, ca director adjunc, de Secţia germană (la Şcoala Generală nr. 2 – n.r.) am organizat anual excursii pentru a ajuta la cunoaşterea reciprocă a elevilor şi pentru a-i motova să folosească limba germană şi în situaţii extraşcolare.

Apoi, mai sunt de salvat tradiţiile. De multe ori, când organizăm Ziua recoltei – care, la noi, la Sânnicolau, a înlocuit Kirchweih-ul, când mergem cu alaiul pe stradă, toată lumea zice: “Vine Kirchweih-ul”. Am renunţat la Kirchweih-ul tradiţional pentru că e o sărbătoare care trebuie organizată de tineri, iar tineri, care să cunoască derularea tradiţională a Kirchweih-ului nu prea mai avem. Important este însă că, fie că organizăm Kirchweih-ul sau Ziua recoltei, este îmbrăcat portul tradiţional, se dansează pe muzică nemţească – e o modalitate de a transmite mai departe elemente de tradiţie, de cultură.

Străbunica Dietlindei Huhn, cu părinţii şi bunicul ei, în 1890. Foto: Arhivă personală Dietlinde Huhn

“Vârful demografic a fost în anii 1890-1900: aproximativ 7000 de etnici germani”

Din aprecierile mele, înainte de exodul germanilor, de vânzarea lor de către regimul comunist, comunitatea germanilor din Sânnicolau Mare era a doua din Timiş, numeric vorbind, după cea din Timişoara. Care a fost vârful demografic, aici?

Da, aşa a fost. Sânnicolau Mare are o poziţie mai specială decât multe alte localităţi foste germane din Banat. Iniţial exista localitatea Sânnicolau Mare, cu o componentă etnică în mare parte sârbească. După plecarea turcilor din Banat, era foarte puţin locuită: se spune că erau în jur de 30 de case, toate în zona actualului centru al oraşului. Prin anii 1720 au venit aici câţiva etnici germani, colonişti, majoritatea erau din centrul şi vestul Germaniei. În documentele oraşului Sânnicolau Mare se găseşte numele unui comerciant, Mathias Oexel care a avut o berărie şi a construit o biserică. Marea masă a coloniştilor a venit aici prin anul 1765 şi atunci a luat fiinţă aşa-numita Comună germană, care acum este un cartier al oraşului. Dar din 1765 până în anul 1942 Comuna germană a fost localitate de sine stătătoare, cu un nume separat, Sânnicolau German (Deutsch-Sankt-Nikolaus), cu administraţie, biserică şi şcoală proprii. Graniţa dntre cele două localităţi era însă fluidă. De exemplu, strada pe care locuiesc eu, Nufărului, care aparţine de Comuna germană, este continuarea străzii Negru Vodă, care ţinea de Sânnicolau Mare. În 1942 s-a contopit cu Sânnicolau şi a luat fiinţă oraşul Sânnicolau Mare.

În anii de dinaintea plecării masive a germanilor, comunitatea a avut în jur de 4000 de locuitori. Vârful – şi din punct de vedere demografic – a fost înregistrat, conform datelor puse la dispoziţie de istoricul dr. Anton P. Petri, între anii 1890-1900 când în cele două localităţi împreună erau înregistraţi aproximatriv 7000 de etnici germani.

Tatăl Dietlindei Huhn, cu părinţi şi sora lui, 1930. Foto: Arhivă personală Dietlinde Huhn

“Familia mea a fost pe listele de deportare în URSS”

După împuţinarea etnicilor germani prin război, au urmat deportările. Există o statistică a celor deportaţi în Siberia şi Donbass, în ianuarie 1945, iar mai apoi în Bărăgan, în iunie 1951?

M-am luptat enorm să scot la lumină aceste informaţii, să le adun cât timp mai trăiau martorii acelor evenimente. Împreună cu o doamnă din Germania, am ajuns la cifra de 180 deportaţi în URSS. În Bărăgan, numărul celor deportaţi a fost, procentual, mai mic decât în alte localităţi datorită unui evreu din Sânnicolau, Schönberger, care imediat după răsturnarea regimului, în august 1944, ar fi ţinut o mână protectoare peste etnicii germani. Din ce motiv, nu cunosc. L-am cunoscut şi eu, părinţii mei aveau o stimă deosebită faţă de acest om.
Pe lângă aceste lovituri ale sorţii a mai fost şi fuga germanilor, în toamna lui 1944, în Austria sau în sudul Germaniei, unde majoritatea au stat câteva luni. Şi părinţii mei, şi bunicii din ambele părţi au fost acolo. În retragerea din Grecia, Armata germană le-a spus etnicilor germani din România – şi saşilor, şi şvabilor – că războiul e aproape pierdut, că ruşii vin în spatele lor şi că germanilor le va merge foarte rău, chemându-i cu ei. Unii i-au crezut, alţii nu şi au rămas. Cei care nu i-au crezut şi care aveau vârsta la care au fost deportaţi au ajuns în Rusia, în lagăre.

Bunicul matern al Dielindei Huhn cu părinţii, bunica şi sora lui, 1904. Arhivă personală Dietlinde Huhn

“Au rămas fără nimic”

Deci şi familia dumneavoastră urma să fie deportată în URSS…

Da, au aflat ulterior că în ianuarie 1945 ar fi urmat să fie deportaţi, numele lor erau pe liste, care fuseseră întocmite încă din toamna lui 1944. La plecarea în Austria, familia mea nu a cunoscut, însă, aceste lucruri. Abia la întoarcere, aproximativ în iulie 1945, în gara din Arad au aflat că prietenii lor au fost duşi în URSS. Urmau să fie deportaţi mama, fratele ei şi bunicul meu matern. Bunica maternă depăşise vârsta, iar tata era în război.

Nici lor, însă, nu le-a mers bine după ce s-au întors în ţară. Plecaseră cu căruţa, cu cai buni, dar pe drum caii au tot fost înlocuiţi cu alţii mai slabi, până la urmă a fost luată şi căruţa şi s-au întors acasă cu trenul. Au rămas fără nimic de fapt. Bunicul spunea, la plecare, că ei, bărbaţii, s-au vorbit că în iulie, la întoarcerea acasă, mai au timp să mai cultive porumb, să aibă pentru animale. Dar nu au mai avut nici pământul, nici animalele. Ajunşi la Sânnicolau au vrut, normal, să intre în casă. Cu un an înainte, chiar în vara dinantea plecării în Austria, au renovat-o şi au construit încă două camere. La întoarcere, pe geamurile camerelor nou construite îşi scoseseră capul cai şi vaci. Noii intraţi în casă au folosit camerele pe post de grajduri. Lemnul pervazelor, care atunci fusese nou, făcut manual, a avut urma dinţilor de cai şi de vaci până când le-am schimbat în urmă cu vreo 20 de ani. Parchetul a fost, de asemenea, distrus complet. În alte case nemţeşti ieşeau găinile pe geamuri. Pentru părinţii mei, acesta a fost un şoc cumplit… Nu au fost aruncaţi în grajd, cum s-a întâmplat cu alţii, au primit o cameră în spatele casei. Au reuşit să se întoarcă în casă abia după vreun an şi ceva, când autorităţile le-au dat chiriaşilor altă locuinţă. Erau destule libere, pentru că au fost mulţi refugiaţi germani care nu s-au mai întors din Austria şi Germania. Acesta se spune că este începutul exodului germanilor. Şi pământul le-a fost luat, tot fără nicio despăgubire. De la o zi la alta, terenurile au ajuns la CAP. 13 lei şi câţiva bănuţi au primit pensie bunicii mei…

În plus, au fost stigmatizaţi, priviţi ca trădători, mult, mult timp, până prin anii ’50. Au fost nevoiţi să facă muncă forţată. Tatăl meu, după terminarea şcolii, a fost dat ucenic la o măcelărie, total împotriva voinţei lui. După război, a tot căutat de lucru, fără să găsească un serviciu care să îi ofere un venit constant. Povestea că a fost dus să măture străzile în Oradea, iar mama povestea cum trebuiau să se prezinte periodic la Miliţie, să facă muncă fizică pe câmp, fără niciun ban desigur. Prin 1955 sau 1956, au intervenit, din nou, bunele relaţii dintre oameni, despre care vă mai amintisem. De data aceasta, datorită unui sârb, tata a fost angajat la SMT (Staţia de Maşini şi Tractoare – n.r.), ca pontator. Mama s-a ocupat cu legumicultura, vânzând legumele în piaţă. Au muncit enorm şi greu, dar niciodată nu s-au plâns.

Autobuz al familiei Huhn, în centrul oraşului Sânnicolau Mare, în anii 1930.

Înainte de război, familia dumneavoastră a avut vreo afacere sau trăia din munca câmpului?

În partea Huhn a familiei, bunicul patern a fost originar din zona Cenad, Periam. După ce s-a căsătorit cu bunica, a devenit administrator de mori de apă. Tatăl meu şi sora lui s-au născut la Ghizela. Când tatăl meu a fost în clasa I sau a II-a, deci prin anii ’30, bunicul a venit cu familia în Sânnicolau şi, împreună cu alţi doi veri ai săi, a înfiinţat o firmă de transport auto în comun. Făceau curse cu autobuze în tot Banatul. Bunicul avea în firmă postul de mecanic. În timpul războiului, Armata germane le luase deja mai autobuzele, iar după război, după venirea comuniştilor la putere, firma a fost desfiinţată peste noapte. Desigur, nu au primit nicio despăgubire.

O statistică a germanilor din Sânnicolau care au murit în lagăre există?

Nu, avem doar informaţii obţinute din vorbă în vorbă. Aşa am aflat că unii s-au sinucis, unii au fost răpuşi de boli şi foamete, alţii, morţi pe drum, au fost aruncaţi din tren în drum spre lagăre. Dar numărul exact nu îl ştim.

Dietlinde Huhn (a doua din stânga, pe rândul doi) la Şcoala germană din Sânnicolau Mare, alături de învăţătorul Helmuth Rossman, în anii 1964-1965. Foto Arhiva personala DHArhivă personală Dietlinde Huhn

Copiii etnicilor germani deportaţi cum erau primiţi, trataţi la şcoală? Ai românilor declaraţi “duşmani ai clasei munctoare”, trecuţi prin episoade similiare, erau stigmatizaţi.

Eu m-am născut în 1954. Când am ajuns la şcoală, nu am simţit direct stigmatul acesta, ci doar indirect. În clasa a V-a, părinţii au fost chemaţi la şcoală, pentru a alege limba străină pe care să o studieze copiii. Când a venit mama acasă, m-a anunţat că voi învăţa limba rusă. Am întrebat de ce nu a ales franceza? Ei nu avuseseră curajul să se opună, să propună altceva decât ceea ce era impus de regim. Totuşi, părinţii au încercat să nu ne transmită nouă, copiilor, frica aceasta cu care ei încă trăiau. Nici nu au vorbit cu noi despre perioada de după război, despre episoadele dramatice prin care au trecut. Când am mai crescut am dedus ceea ce s-a întâmplat. Mai târziu, la intrarea în facultate, nu am mai simţit vreo presiune. Cei puţin mai în vârstă ca mine, da, au avut sentimentul acesta, că erau trataţi altfel.

Bunica maternă, Elisabeth Bender, născută Kyri, după ce a primit buchetul la un Kirchweih în Cenad, în 1905. Arhivă personală Dietlinde Huhn

“Din respect faţă de celălalt, vorbeau în limba interlocutorului”

Deşi după război s-a dus o politică de stat de demonizare a acestei etnii, relaţiile dintre români şi etnicii germani au fost foarte apropiate. Cum explicaţi faptul că politica de stat nu a influenţat raporturile interumane, ce a sudat oamenii între ei?

Între vecini, între colegi de muncă nu au fost animozităţi. Toţi s-au simţit în aceeaşi barcă. Întotdeauna, când vorbesc despre buna vecinătate dau exemplu modul în care, în anii aceia, femeile se adunau în faţa porţii câte unei vecine. Vizavi de noi, de exemplu, stătea o unguroaică, mama mea era şvăboiacă, o altă vecină era româncă şi, când se întâlneau, povesteau. Când povestea unguroaica, o făcea în ungureşte şi toate celelalte vorbeau şi ele în maghiară. Când povestea mama, o făcea în germane şi treceau toate pe germane. Când cealaltă vecină vorbea în română, toate vorbeau în română, iar asta se întâmpla chiar dacă unii, cum a fost şi bunica mea, vorbeau foarte greu în limba română. Din respect faţă de celălalt, vorbeau în limba interlocutorului. În privinţa salutului, şi azi mai observ că trec pe stradă şi cineva, român sau sârb, ştiind că sunt de etnie germană, mă salute în limba mea: Grüß Gott.

“Când nu mai suntem noi, cimitirul păstrează numele nemţeşti”

Ce a rămas în urma germanilor din punct de vedere al arhitecturii, al felului în care arată locul?

Aş spune cimitirul. Deşi nu e clădire, mi se pare cel mai elocvent exemplu. Când nu mai suntem noi, cimitirul rămâne cu numele nemţeşti. În urmă cu nişte ani, eu şi fratele meu (Otmar Huhn – n.r.) am spus că, dat fiind că suntem tot mai puţini care îngrijim morminte, că tot mai multe sunt lăsate în paragină şi foarte multe cripte se vând şi se inscripţionează cu alte nume, trebuie să facem ceva. Eu am făcut inventarul cimitirului: am fotografiat toate mormintele şi am menţionat toate numele care sunt trecute pe cruci, cu anul naşterii şi al morţii, pentru că sunt înmormântaţi mult mai mulţi decât sunt menţionaţi pe cruci. Fratele meu, profesor de fizică, dar pasionat de informatică, a realizat o pagină de internet unde a postat aceste poze şi informaţii, pentru ca şi cei plecaţi să se poată “plimba” prin cimitir. Ulterior am scos şi un album. Presupunem că, în total, sunt peste 5000 de oameni înmormântaţi acolo, dar pe morminte se pot citi numele a aproape 4000. De multe ori pe o criptă este menţionat doar numele familiei, deşi acolo sunt înmormântaţi cinci-şase membri ai familiei.

Cât aţi lucrat la acest proiect?

Destul de mult, câţiva ani. E şi o satisfacţie să ştim că am făcut treaba aceasta. Şi avem multe ecouri, pe pagina de internet sunt mulţi care adaugă alte şi alte nume. Sunt mulţi oameni plecaţi din Sânnicolau, unii chiar în SUA, care îşi caută rădăcinile.

“Era o cultură de a arăta bine în public”

Un specific al caselor germane în zonă există?

Da, sigur. La început erau cam toate la fel: case foarte simple, utile doar. Ulterior, odată cu bunăstarea, au devenit tot mai mari şi mai arătoase. Faţada casei era mai mare, mai impozantă, şi ascundea spatele, care era un pic mai sărăcăcios. Era o cultură de a arăta bine în public. Multe dintre case aveau faţadele împodobite cu diverse motive.

În unele dintre fostele localităţi germane din Banat există încă multe case care au pe frontispiciu inscripţionat numele celui care a construit casa, a proprietarului şi anul construcţiei. Este tipic german?

Da. Pe casă erau realizate şi diferite motive, cum ar fi cel al soarelui, cu un sfert sau o treime din razele soarelui, ori motivul roţii. Din păcate, tot mai puţine din casele germane sunt lăsate în forma originală. Pe sate am mai văzut, în Sânnicolau, în schimb, nu ştiu dacă mai există vreuna.

Un alt element distinct îl reprezentau porţile masive, înalte, făcute aşa pentru a proteja intimitatea. În plus, trebuiau să fie solide pentru că, de obicei, erau deschise zilnic, pentru a da drumul la vaci sau pentru a avea loc de ieşit, intrat cu căruţele.

În curte, potecile erau făcute din cărămizi, iar la Sânnicolau multe erau inscripţionate RT, pentru că erau făcute în Sânnicolau, la fabrica familiei Revai, care avea sediul undeva spre Gara mare.

“Încă nu se apreciază destul cât de mult a contribuit familia Nákó la punerea bazelor civilizaţiei în Sânnicolau Mare”

Au fost şi clădiri construite de germani şi distruse în anii comunismului? Îmi amintesc, de pildă, că am citit că somptuosul la vremea aceea Castel Nákó a fost transformat, imediat după instaurarea comunismului, în şcoală pentru tractorişti…

Aşa e. Un istoric amator, dar foarte pasionat, Hans Haas, a ajuns întâmplător la arhiva Nákó, din Germania. Ultima descendentă a familiei, care a murit prin anii ’80, predase Primăriei oraşului unde locuia în Germania toată arhiva familiei. Domnul Haas a primit-o, a cercetat-o foarte mult şi apoi a predat-o Primăriei Sânnicolau Mare. Istoria familiei Nákó, cu poze, se găseşte în volumul Neamul nobiliar Nákó de Nagyszentmiklós. Ascensiunea şi declinul unei dinastii de conţi. Acolo, printre altele, este relatat şi episodul transformării castelului în şcoală de tractorişti. Hans Haas, având peste 80 de ani, i-a cunoscut pe unii dintre acei tineri care au smuls parchetul din lemn de trandafir, l-au aruncat în spatele castelului şi au făcut foc de tabără, sărbătorind victoria socialismului asupra burgheziei.

Tot el aminteşte că unul dintre exponenţii familiei, Kalman, care a fost căsătorit cu Berta, o personalitate foarte importantă, despre care cei mai mulţi nu ştiu prea multe, a construit Spitalul orăşenesc şi în memoria ei a ridicat statuia Sfintei Berta. Ea a fost o artistă. Avea propria orchestră, cânta şi ea, dădea concerte inclusiv la Budapesta. Avea corespondenţă cu muzicieni de elită de atunci. De asemenea, picta. La Biserica Catolică din Sânnicolau Mare există şi acum expus, un veşmânt brodat de Berta, unde apare stema familiei. Încă nu se apreciază destul cât de mult a contribuit familia Nákó la punerea bazelor civilizaţiei în Sânnicolau Mare. Şcoala agricolă, una din primele din sud-estul Europei, a fost ridicată de această familie, fiind una dintre şcolile de elită din perioada aceea. Nákó a avut nevoie de muncitori calificaţi şi a construit şcoala, dar a lăsat în scris că acolo trebuie să fie înscrişi gratuit, în fiecare an, patru români, patru unguri, patru nemţi şi patru sârbi. Deci avea şi viziune, o gândire foarte deschisă. Biserica Catolică, Spitalul Orăşenesc au fost ridicate tot de familia Nákó, pe terenurile lor. A dat bani, însă, şi pentru Biserica sârbească, şi pentru cea românească, deşi familia trecuse între timp la catolicism.

Arhiva familiei Nákó e la Primăria Sânnicolau?

Da, dar e o poveste veche şi complicată cu Castelul Nákó. La un moment dat, au fost mai mulţi proprietari. Trei dintre ei au acceptat despăgubirea în bani, iar una dintre familii vrea în natură partea de castel care i se cuvine.

Ce urmaşi are această familie, din moment ce ultima descendentă s-a stins în anii ’80, în Germania?

Un tânăr din a cincea generaţie a familiei Nákó a fost un împătimit al jocurilor de noroc care a pierdut aproape toată averea familiei. Ca să îşi plătească datoriile, a vândut tot ce au avut în Sânnicolau, încredinţând vânzarea bunurilor unui notar. Acel notar a fost plătit, atunci, printr-o parte din castel. Cei care se luptă acum sunt urmaşii acelui notar. Din motivul acesta, al litigiului, Primăria nu are voie să facă nicio investiţie. Aşa că arhiva familei Nákó stă în lădiţe… Sunt fotografii, sunt documente în mai multe limbi: germane, maghiară, greacă, latină, chiar şi în turcă.

“La germani vara nu e timp de sărbătorit”

Dar tradiţiile germanilor s-au păstrat? Se mai ţin sărbătorile?

Kirchweih-ul în Sânnicolau nu se mai organizează, cum am spus, dar sunt multe alte localităţi unde se ţine. Însă nici acolo nu mai e ce era odată. Cine a cunoscut Kirchweih-ul adevărat rămâne cu un gust amar când vede ce e acum. Noi, aici, la Sânnicolau organizăm Ziua recoltei, care mai de mult era o sărbătoare de sine stătătoare, pe lângă Kirchweih, care era celebrarea zilei în care a fost sfinţită biserica şi se ţinea în funcţie de ziua sfântului al cărei hram îl poartă biserica din localitatea respective. În Sânnicolau e Theresa de Avila, a cărei zi se celebrează în 15 octombrie. Cu timpul, însă, Kirchweih-ul a devenit o festivitate populară a comunităţii. În localităţile unde sărbătoarea cădea în timpul verii, nu se ţinea, pentru că la germani vara nu e timp de sărbătorit şi atunci cam toate erau celebrate toamna. Pregătirile se făceau cu mult timp înainte: se zugrăveau casele, se făcea curat, se invitau oaspeţi, chiar şi îndepărtaţi, se pregăteau mâncare şi prăjituri.

Apoi erau balurile. Erau sate unde fetele şi-au schimbat portul popular, inclusiv baticurile, şi de trei ori, în trei zile cât ţinea sărbătoarea. În Sânnicolau, nu, era doar portul de Kirchweih, în rest fetele se îmbrăcau în haine croite de croitorese locale, multe modele din cataloagele germane ale vremii, Neckermann şi Quelle.

Costumele populare, foarte elaborate, foarte frumoase – parcă aveau şi mătase în compoziţie – unde erau făcute?

Da, aveau. Erau făcute manual, de croitorese din oraş.

Au mai fost, de asemenea, festivităţile din familie. De exemplu, ziua numelui se celebra cumva standardizat. Nu se celebra în ziua în care era sărbătoarea propriu-zisă, ci cu o seară înainte. Venea lumea multă, erau mese întinse în două-trei camere. Pentru noi cel mai frumos moment era venirea muzicanţilor, de obicei ţigani. Mulţi dintre ei vorbeau şvăbeşte, ca şi noi, iar unii aveau prenumele, iar câţiva, chiar şi numele germane. Administraţia stabilise ca fiecare familie de germani să ,,adopte,, un ţigan, care venea în casă, ajuta la munci. Dacă avea copii, proprietarul casei le devenea naş, iar copilul primea numele acestuia. La noi, de exemplu, veneau Peter şi Lisa.

Apoi mai erau sărbătorile religioase, celebrate şi în timpul comunismului. De Crăciun, îmi amintesc că tata venea de la serviciu în seara de Ajun, câteodată la şase seara. În ziua următoare, de Crăciun, dacă sărbătoarea pica în mijlocul săptămânii, mergea la lucru. Dar, chiar şi aşa, în familie plutea atmosfera de sărbătoare.

Şi să nu uităm de tăiatul porcului, ziua aceea era întotdeauna una deosebită.

Dietlinde Huhn (s), la un Kirchweih, în 1971. Foto: Arhivă personală

Mai era un obicei la care băieţii germani ne implicau şi pe noi, româncele: stropitul de Paşte. Care era semnificaţia?

Este un ritual care celebra fertilitatea şi se practica luni după duminica de Paşte, deci primăvara. E unul dintre ritualurile păgâne preluate, integrate de Biserica Catolică. Atunci când băiatul vine în casă pentru a stropi fata, pune o întrebare standard: “Am voie să stropesc butucul de trandafir?” La semnificaţie se ajunge printr-o analogie: aşa cum băiatul stropeşte fata, aşa să crească în natură ceva.

Fashing-ul, şi el de rit păgân iniţial, e un alt obicei foarte vechi, când oamenii se deghizau în alte fiinţe, ca să arate celoralţi o oglindă a lor, asta fără să se supere nimeni. La germani, a devenit o festivitate plină de veselie, pusă de Biserică înainte de Postul Paştelui. Cu ea se încheie timpul de veselie şi începe postul.

Altă sărbătoare e Ziua morţilor.

Pe care, de nişte ani, au adoptat-o, în mod interesant, ortodocşii din toată ţara, nu doar din localităţile unde trăiesc comunităţi de germani.

Acum, spre suprinderea mea, la cimitirul ortodox din Sânnicolau, de 1 noiembrie e mai multă lume decât la cel german. Asta înseamnă că enorm de mulţi români au preluat sărbătoarea. Ziua morţilor are legătură, în mod ciudat, cu Halloween-ul. Se presupune că de ziua respectivă, sufletele celor plecaţi au nevoie de îngrijire. Şi această sărbătoare are rădăcini mult mai adânci, şi nu în creştinism.

În timpul comunismului, v-a fost interzisă vreo sărbătoare?

Da, desigur. Kirchweih-ul a fost interzis. Şi, totuşi, cumva a fost tolerat. Eu nu cred că organele de partid nu au ştiut ce se întâmplă. Duminica, atunci când era punctul culminant al sărbătorii, ne vorbeam să intrăm în biserică prin locuri diferite şi la ore diferite. Nu mergeam până acolo cu alai, cum era obiceiul, ci fiecare cu perechea. Apoi la terminarea slujbei, în mod tradiţional întreg alaiul mergea la preot şi îl invita în mod festiv în curtea bisericii. Cum acest lucru nu a fost tolerat, preotul era invitat în biserică.

A fost, de asemenea, interzis oficial mersul la biserică. În paralel cu slujba se organizau activităţi la Casa pionierilor, unde trebuia să participăm. Ne împărţeam, însă, aşa că unii mergeam la Casa pionierilor, iar alţii, la slujbă. Şi orele de religie au fost interzise în timpul comunismului, dar aveam un preot, Hans Fidelis Deschu, şi el deportat în URSS, care ţinea ore de religie în biserică. Şi s-a luptat enorm pentru a le putea ţine.

Dietlinde Huhn cu fratele său, Otmar, şi cu părinţii, în 1960. Foto: Arhivă personală Dietlinde Huhn

“Mâncarea este un element căruia este foarte important să-i rămână urma”

Gastronomia locală poartă încă gustul celei germane? Erau mâncăruri specifice?

Cred că mâncarea este, pe lângă cultură şi tradiţii, un element căruia este foarte important să-i rămână urma.

Mama mea are un caiet cu reţete în care multe sunt prăjituri pe care le făceau colegele ei de serviciu nemţoaice. Prăjituri cărora le-a păstrat şi numele original şi le-a adăugat şi numele celor de la care primise respectiva reţetă: “Anneliese”, “Hanni”.

Asta mi s-a întâmplat şi mie. Primii patru ani după absolvirea facultăţii am fost repartizată la Carei şi acolo am realizat că eu căutam gustul de acasă. Gătind la Carei, îmi aminteam de culoarea, de consistenţa, de gustul mâncărurilor, al prăjiturilor de acasă. Ulterior am început să şi scriu reţetele şi să caut tot ce am ştiut că a fost făcut în casă. Nici nu realizasem că era o gastronomie şvăbească. Sunt câteva prăjituri şi torturi pe care le făceau bunica şi mama, la care nu am mai găsit reţeta. După ani de zile, mergând în vizită la mătuşa lui Mihai (soţul doamnei Dietlinde Huhn – n.r.), ne-a servit cu un tort care se făcuse la noi în casă în copilăria mea, dar căruia nu îi aveam reţeta. Tortul Griliaj. Reţeta o primise, cu mulţi ani în urmă de la una dintre colegele şvăboaice cu care lucrase la croitorie.

De peste 20 de ani organizăm aici, la Forumul German, un seminar despre bucătăria şvăbească. Şi de fiecare dată gătim ceva tipic şvăbesc. La început ne întrebasem: ce e tipic şvăbesc? Cele mai multe voturi le-au primit cartofii cu găluşte, o mâncare atât de simplă şi de ieftină.Un unchi, fratele mamei, care a fost inginer la Reşiţa, întrebat de bunica ce să-i facă de mâncare când venea acasă, cerea întotdeauna cartofi cu găluşte.

În anii ’30, când a fost valul de plecări în America, un băiat plecat de aici îi scria mamei sale că mai are o singură dorinţă în viaţă: să se întoarcă în Sânnicolau să se ducă pe străzile din comuna germană, sâmbăta seara, când din fiecare casă ieşea acelaşi miros de mâncare. Ce era? În nişte tigăi mari de fontă se frigea şuncă, să lase untura, iar în untura aceea se prăjeau cartofii şi găluştele, de la prânz, şi deasupra se puneau ouă. Asta era mâncarea tradiţională de sâmbătă seara.

Apoi sunt tot felul de sosuri, preponderent dulci. Sau diferite feluri doi, cu carne, mâncate cu compot. Apoi Schmarren e o mâncare tradiţională. E o mâncare pe care bunica mea a făcut-o şi când erau refugiaţi în Austria, unde e originea acestui tip de mâncare, numit acolo Kaiserschmarren.

Apoi mai erau tradiţionale compoturile, marmeladele, prăjiturile mici. De sărbători era concurenţă între vecini cine face mai multe feluri. Şi se mergea cu farfuria cu prăjituri la vecini. Asta se întâmpla şi la sărbători, dar şi vinerea, când se făcea plăcintă cu drojdie, şi duminica, atunci când se pregăteau prăjituri mai fine, mai sofisticate, cu creme.

“Aktionsgruppe Banat în Sânnicolau îşi are rădăcinile”

Într-o carte de onoare a comunităţii germane din Sânnicolau Mare ce nume aţi include, dintre cele care s-au remarcat în ultima sută de ani?

Acum, cu ocazia sărbătoririi a 200 de ani de la sfinţirea Bisericii Romano-Catolice din Sânnicolau, ne-am oprit lângă Şcoala Agricolă, unde acum 13 ani am pus o plachetă, ca fiind locul unde s-a născut doctorul Hans Röhrich. A fost un chirurg renumit, stabilit la Timişoara, care făcuse studii în străinătate, a făcut cercetări şi a realizat operaţii la plămâni, recunoscute pe plan naţional, a întemeiat chirurgia toracică în Banat. A fost şi profesor universitar.

Ar trebui neapărat amintit şi Grupul de Acţiune Banat / Aktionsgruppe Banat care, fără doar şi poate, aici îşi are rădăcinile. La baza constituirii grupului e fosta noastră profesoară de germană, Dorothea Götz, din Teremia Mare, acum stabilită în Germania, în Landshut. Aceasta a reînfiinţat, foarte greu, secţia germană la Liceul din Sânnicolau Mare, prin anii 1966-1967. Ea ne-a învăţat să gândim. Ne impunea analize de text unde trebuia să căutăm ce e în spatele textului. Aşa ne-a luminat. Eu doar când am ajuns la facultate am înţeles ce urmărea ea cu noi. În plus, avea legături cu scriitori, cu oameni de cultură de atunci şi i-a adus în Sânnicolau, făcând la ea acasă şezători literare. Invita elevi din toate clasele de liceu care aveau înclinaţii spre literatură. Acesta a fost punctul de pornire al Grupului de Acţiune Banat. Din grup face parte Werner Kremm, verişorul meu, singurul din grup care mai e în ţară, era Johann Lippert, William Totok. Ei au fost în prima generaţie a grupului. Doi ani după ei era Anton Sterbling şi un an dupa ei Richard Wagner, care devenise liderul grupului. Richard Wagner a stat la una dintre bunicile lui Werner şi veneau foarte des în casa bunicii noastre comune. Herta Müller, în timpul studenţiei prietena lui Richard Wagner, iar mai târziu soţie, a fost adoptată în grupul acesta. În Sânnicolau se ştie însă prea puţin despre acest grup. Totok, care a terminat cu mine facultatea, a fost singurul care a făcut închisoare. Când a ieşit, a fost profund marcat. De aceea, după 1990, s-a îndreptat spre studiul documentelor din arhiva fostei Securităţi.

Foto: Arhivă personală Dietlinde Huhn

“România e patria şi atât”

Doamnă Dietlinde Huhn, sunteţi unul dintre puţinii etnici germani rămaşi în România. Pentru dumneavoastră, aceasta e patria-mamă sau patria adoptivă?

E patria şi atât.

Cum se face că nu aţi plecat în Germania? Ce vă leagă atât de mult de locul natal?

De multe ori m-am întrebat şi eu. Cred că răspunsul e foarte simplu. Nu am găsit niciodată răspunsul la întrebarea: De ce să plec? Şi atâta timp cât nu am ştiut de ce să plec, nu am plecat. Poate mai este un argument: după anul III de facultate, în 1976,  am avut ocazia printr-o conjunctură pe care nu o înţeleg nici azi, să plec în RFG / Germania de Vest, cu o bursă de şase săptămâni, la Bonn. Am fost trei din facultate care am plecat. Pentru mine, pentru noi a fost o minune. Am avut ocazia să cunosc şi sistemul universitar, şi cel preuniversitar şi mi-am dat seama că, deşi mi-a plăcut enorm totul – pentru că era o altă lume –, nu era, totuşi, lumea mea. Nu cunoşteam sistemul de învăţământ de acolo, care era total diferit faţă de al nostru. Şi atunci, pentru că mi-a plăcut meseria pe care mi-am ales-o, cea de profesor, ar fi trebuit să reorganizez totul. Pe lângă asta, familia mea – fratele meu cu familia lui, cei doi verişori, Werner Kremm şi sora lui, sunt aici. De ce avem rădăcini aşa de adânci aici nu ştiu. Şi încă un argument ar putea fi faptul că nu am fost niciodată materialistă. Am avut cele necesare, atât cât să-mi asigure viaţa decentă la care am pretenţia şi mai mult nu mi-am dorit. Ceea ce mi-aş fi dorit, într-adevăr, a fost libertatea de mişcare. Lipsa ei am simţit-o ca pe o îngrădire.

În Germania mi-a plăcut extrem de mult ordinea, totul avea o logică, totul decurgea în anumite standarde, şi respectul faţă de om – nu degeaba Constituţia Germaniei începe cu propoziţia “Demnitatea omului este de neatins”. La noi, de multe ori, simt că lipseşte asta. De la o anumită vârstă, apreciez în Germania şi sistemul de sănătate şi sistemul social.

Dar nu am regretat niciodată că am rămas aici. Şi în familia noastră s-a mai discutat pe subiectul acesta, tata fiind mai degrabă în favoarea plecării, iar mama, nu. Îmi aduc aminte de o scenă, petrecută în faţa bucătăriei noastre de vară: întrebată de tatăl meu ce o ţine aici, mama a pus vârful piciorului pe o piatră puţin mai ridicată decât restul şi i-a răspuns: “Chiar şi asta mă ţine aici”. Deci chiar şi imperfecţiunea o ţinea legată de ceea ce e aici. Unde nu e totul perfect, dar nu a fost niciodată atât de imperfect încât să simt nevoie să spun: “Trebuie să plec”.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.