Dramele care se consumă, uneori înăbuşit, alteori la vedere, în vieţile multora dintre semenele noastre – victime ale violenţei domestice, pot trece adesea neobservate. Aceste cazuri sunt reflectate de cifrele seci ale statisticilor sau fac subiectul unor emisiuni care exploatează, cu maximum de cinism, elementul de senzaţional în care este convertită, impropriu, suferinţa unor oameni. Iar, uneori, prinşi în vâltoarea unui cotidian invadat de personaje publice cu profil de mucava, se întâmplă chiar să uităm să privim cu atenţie împrejur…

Realitatea din spatele statisticilor

Ne-am deprins deja ca subiectele delicate legate de violenţa exercitată asupra femeilor în mediul familial să fie considerate aproape tabu. Iar o parte dintre femeile care înfruntă astfel de traume se sfiesc să vorbească în public despre dramele trăite. Din ruşine sau din teamă.

Societatea se dovedeşte cel mai adesea neputincioasă, legea e aproape inexistentă, familia, atunci când se implică, îşi acordă sprijinul în mod cu totul subiectiv, şi factorii agravanţi ai unor astfel de situaţii, cum sunt educa­ţia precară sau consumul de alcool, sunt foarte numeroşi. În plus, limita până la care femeile pot îndura astfel de situa­ţii traumatizante şi umilitoare dove­deşte că poate întrece, uneori, orice imaginaţie. Care este însă impac­tul pe termen lung al unor astfel de traume?

Care este limita dincolo de care femeile nu mai pot îndura? ªi care sunt motivaţiile care pot împinge o femeie să accepte să trăiască vreme îndelun­gată lângă un bărbat extrem de violent? Nevoia de a afla răspunsuri la câteva dintre aceste întrebări şi de a cunoaş­te frânturi din istoriile de viaţă ce se ascund în spatele realităţii reci a sta­tisticilor ne-a îndrumat paşii înspre vic­timele unor astfel de abuzuri.

În cadrul oferit de Asociaţia pen­tru Promovarea Femeii din România – filiala Timiş le-am întâlnit pe trei dintre femeile ca­re beneficiază de sprijin din partea re­prezentanţilor A.P.F.R. şi am aflat fă­râme din poveştile lor de viaţă…

“Trebuie să mă salvez pe mine şi să lupt pentru copiii mei”

La capătul a 21 de ani de căsnicie, B.M., de 37 de ani, originară dintr-o mică localitate izolată de lume din Mehedinţi, a fost nevoită să ia totul de la zero, pe cont propriu, departe de bărbatul care a bătut-o şi umilit-o ani de-a rândul. A îndurat violenţe fizice greu de imaginat şi a răbdat multă vreme, de dragul celor doi copii şi de ruşinea celor din sat. În cele din urmă, însă, spaima că soţul violent îi va curma viaţa într-un acces de furie s-a dovedit mai puternică decât zbaterea de ani de zile de a rămâne lângă tatăl pruncilor ei. “Atunci când am plecat de acasă, am fugit, disperată, şi m-am ascuns, în miezul iernii, în plin câmp. Parcă o văd şi acum pe fetiţa mea fugind după mine şi strigând: «Mami, unde mergi?» şi atunci am vrut să mă întorc şi să o iau cu mine, dar m-am gândit apoi că nu ştiam nici eu încotro merg… Plecam după 21 de ani de căsnicie, fără nimic, fără absolut nimic. Nu mai vedeam nicio speranţă pentru situaţia în care mă aflam. Mă gândeam să îmi iau viaţa. Parcă eram prinsă în disperarea mea ca o pasăre congelată…”, povesteşte femeia, cu gândul la trecut.

S-a căsătorit la 16 ani, cu un băr­bat cu opt ani mai mare, dar care, crede ea acum, nu a iubit-o cu adevărat niciodată. “Mai bine de cinci ani de zile am acoperit o altă rană, pe care i-o lă­sase în suflet urma altei femei. Mamei lui nu i-a plăcut de mine nicio­dată şi a făcut tot posibilul să intervină între noi. El era dintr-o familie înstărită, care îi pusese totul pe tavă. A trăit mereu la adăpost de toate problemele vieţii, ca un vierme într-un înveliş”, mai povesteşte femeia, care îşi aminteşte despre umilinţele repetate la care a fost supusă, din partea soacrei şi a so­ţu­lui şi despre numeroasele împrejurări în care a scăpat doar cu fuga, după bătăi cumplite. A revenit însă la soţ, de frica părinţilor şi de ruşinea oamenilor din sat.

Situaţia s-a agravat însă în urmă cu doi – trei ani, când fostul bărbat a deve­nit din ce în ce mai violent, iar izbuc­nirile de furie şi bătăile au devenit din ce în ce mai dese şi de neîndurat. A­tunci a decis să plece. Îi era teamă să nu fie omorâtă în bătaie.

Ceea ce o doare acum cel mai mult e faptul că, neştiind încotro o vor purta paşii, a fost nevoită să îşi lase fiica în urmă, în grija tatălui. Speră să obţină custodia copilei şi nădăjduieşte încă la ajutorul legii, deşi pe ea, cel puţin până acum, legea nu a prea ajutat-o. “Mi-e tare teamă că ar putea să îi facă şi ei rău, într-un acces de nebunie de-al lui. Merg cât pot de des şi văd fetiţa la şcoală şi vorbesc cu ea mereu. Ea îmi spune că e bine şi că acum se simte din ce în ce mai puter­nică”, povesteşte femeia.

Întrebată dacă mai există cumva cale de întoarcere, B.M. spune că nu ar sfătui nici o femeie să încerce să sal­veze o astfel de relaţie. “După prima palmă primită, lu­crurile se pot schim­ba, însă în mai rău, în mai bine, nu, niciodată. O parte din viaţă mi s-a dus deja aşa… Acum ştiu că trebuie să mă salvez pe mine şi să lupt pentru copiii mei. Nu mai am timp să îl vindec şi pe el”, afirmă femeia.

Spune că a încercat să lase lucru­rile să curgă cât mai lin, iar amintirile urâte le-a închis într-un sertar pe care caută să îl deschidă cât mai rar cu putinţă. “Am realizat că nu are niciun rost să trăieşti într-o minciună şi că, pentru a trece peste astfel de încer­cări, ai nevoie de ajutorul oamenilor din jurul tău. Trebuie să ştii să iei de la fiecare măcar puţinul sufletesc de care ai nevoie. Pentru că suntem legaţi între noi ca un lanţ.” mai spune B.M., vor­bind despre felul în care pot fi ges­tionate traumele ce rămân de pe urma unor astfel de situaţii de viaţă cumplit de dificile.

“Trebuie să mergi mai departe, cu demnitate”

A.M. are 26 de ani şi îşi creşte singură copilul, după ce a fost nevoită să se separe de tatăl acestuia, din par­tea căruia a îndurat ani la rând violuri, bătăi şi umilinţe inimaginabile. A zăcut inconştientă într-o baltă de sânge, cu capul zdrobit de calorifer, şi când şi-a revenit şi-a spus că trebuie să mai în­dure calvarul de dragul copilului. Oa­menii legii s-au dovedit incapabili să o ajute, pentru că nu avea martori, iar co­­pilul, care fusese de faţă la toată această scenă, deşi a povestit poliţiş­tilor, în disperarea lui, mult mai mult decât a apucat să povestească femeia însăşi, nu a putut fi luat în considerare ca martor… Fiindcă nu e major. Nu a ştiut că trebuie să îşi scoată de fiecare dată certificat medico-legal şi poate că nici nu ar fi avut banii necesari pentru asta de fiecare dată. 

Privind în urmă, A.M. spune că nu există niciun fel de scuze pentru bărba­ţii care abuzează o femeie şi că “lucru­rile de felul acesta se pot uita, dar niciodată nu în totalitate. ªi acum mă trezesc noaptea, la cel mai mic zgo­mot, şi copilul se sperie dacă aude o voce un pic mai ridicată sau dacă se ţipă cât de puţin la el. ªi atunci îi explic că el nu are nicio vină şi că acest sis­tem nervos, care a fost atât de încer­cat, nu mai are cum să fie vreodată aşa cum a fost la început…”

Referindu-se la limita până la care poţi suporta astfel de suferinţe, A.M. spune că “să-ţi vezi copilul cu cuţitul la gât sau atârnat la geam, de către tatăl lui, care ameninţă că îl aruncă de la etaj, a fost pentru mine limita. Atunci trebuie să găseşti curajul să cauţi în altă parte sau să mergi singură pe drumul tău, pentru a-ţi ocroti copilul de tot ce poate fi mai rău”.

A.M. spune că trebuie să mergi mai departe, cu demnitate, de dragul copilului, şi, orice ar fi, să nu te laşi do­borâtă şi nici călcată în picioare. “Am vrut cu disperare să am o familie, pen­tru că eu nu am avut o copilărie prea fe­ricită. Aşa că am fost hotărâtă să îndur, de dragul copilului. Un copil aduce cu el aşa de mare bucurie şi multă emoţie şi am crezut că astea toate îl vor schimba şi pe el. Dar nu s-a întâmplat aşa. Îi spun copilului mereu că, dacă vrea la tati, îl poate vedea pe tati, oricând. ªi singurele legături care mai pot exista între noi sunt de dragul copilului”.

"Nu m-a lovit niciodată când era treaz"

După 17 ani de căsătorie şi şase copii, viaţa lui R.R., de 36 de ani, s-a transformat într-un coşmar. Cu un copil de un an şi şapte luni acasă şi cu un altul ajuns deja în pragul vârstei de 17 ani, R.R. a fost nevoită să înceapă prepara­tivele pentru întocmirea actelor de divorţ şi să recurgă la ajutor din partea oamenilor legii pentru a obţine un or­din de restricţie care să o pună la adăpost de răbufnirile violente ale soţului. “Situaţia a devenit de nesuportat, din cauza geloziei lui. Atunci când bea, cri­zele de furie îi sunt necontrolate. Toţi din sat sunt de partea mea, chiar şi fami­lia lui, taică-su, fraţii lui şi copiii mai mari îmi spun şi mă roagă să plec. Preo­tul din sat m-a ajutat şi tot el m-a îndru­mat şi aici (la APFR – n.r.)”, spune femeia, care povesteşte că i-a cerut soţului în repetate rânduri să apeleze la ajutorul unui profesionist ca să îşi controleze gelozia bolnăvicioasă şi să îşi tempe­reze răbufnirile necontrolate de furie.

“Mi-a spus că el nu e nebun şi că nu trebuie să meargă la niciun psiholog. I-am zis că nu trebuie să fii nebun, că a crescut într-un mediu din ăsta, cu bău­tu­ră şi cu bătăi, şi că poate că un psiholog l-ar putea ajuta. Nu m-a lovit niciodată când era treaz. Când e băut, însă, spune că nu sunt copiii lui. El zice şi acuma că mă iubeşte, dar pentru mine e mult prea târziu. Gata!, s-a răcit sufletul meu, nu pot să îl mai cred”, povesteşte R.R.

“Indiferenţa hrăneşte violenţa”, o campanie despre nevoia de implicare

Istoriile redate sunt doar câteva fragmente decupate din poveştile reale de viaţă ale unor femei ale căror des­tine au fost mult prea greu încercate de suferinţă. Unor astfel de victime ale vio­­lenţei asupra femeilor li s-a adresat şi Ziua Internaţională pentru Elimi­narea Vio­lenţei asupra Femeilor, care a fost mar­cată în 25 noiembrie, în mai toate marile oraşe ale ţării, printre care şi Timişoara.

Dezbaterile organizate s-au refe­rit, printre altele, la implicaţiile psiho­logi­ce majore pe care actele de violen­ţă do­mestică le au asupra vieţii ulte­rioa­re a femeilor. Iar pus în faţa unor astfel de relatări concrete ale unor întâmplări de viaţă dramatice, îţi apare infinit mai limpede faptul că neimpli­carea Statului în crearea unui cadru legal capabil să prevină actele de vio­lenţă şi abuz şi să îi pedepsească în mod adecvat pe agresori face struc­turile Statului să fie complice la întreţi­nerea şi perpetuarea unor acte de violenţă care se îndreaptă împotriva unor categorii vulnerabile.

Pentru câteva ore, în Ziua Inter­na­ţională pentru Eliminarea Violenţei asupra Femeilor, la Timişoara  s-au purtat fundele albe, ca simboluri ale luptei împotriva violenţei, iar bărbaţii şi-au desenat conturul mâinilor, ca formă simbolică de angajament public că nu vor comite cu ele niciodată acte de agresiune asupra femeilor. Asociaţia S.P.I.C.C., în colaborare cu Organizaţia de Femei Forţa Civică Timiş au organi­zat acest eveniment dedicat informării şi conştientizării asupra dimensiunilor si implicaţiilor fenomenului violenţei domestice pentru întreaga societate.

De altfel, într-unul dintre mani­fes­tele care au fost citite public în cadrul evenimentelor organizate în ţară cu prilejul marcării Zilei Internaţionale pentru Eli­minarea Violenţei asupra Femeilor, sem­nat de mai multe O.N.G.-uri, se specifi­că faptul că, prin neimplicare, se fac vi­novaţi de complicitate la o ast­fel de faptă cu toţii: „De la judecătorul care nu emite ordin de protecţie în timp util. De la tribunalul care decide să lase vio­latorii în libertate. De la poliţistul care nu intervine corespun­zător. De la Sta­tul român care nu este în stare să asigure adăposturi şi centre de asis­ten­ţă. De la Legea Medierii ca­re va oferi agreso­rului şansa nespe­rată de a-şi cumpăra nevinovaţia. De la jurnalistul care face rating pe seama violenţei, prezentând-o drept divertis­ment. De la toţi cei ca­re râd în hohote la bancuri cu viol. De la toţi cei care gândesc «a meritat-o, sigur a făcut ea ceva». De la rudele, ve­cinii şi prietenii care sfătuiesc femeia să-l ierte ca să nu se facă ea de ruşine”.