Prima mărturie a unui deținut politic dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier, volumul de memorii ale Adrianei Georgescu, „La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București”, va fi lansat şi la Timişoara.

La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București, de Adriana Georgescu, volum apărut anul acesta, la Humanitas, va fi lansat la Timişoara, la Librăria Humanitas (str. Eugeniu de Savoya nr. 6), joi, 13 iunie, de la ora 18. La eveniment vor vorbi antropologul Smaranda Vultur, membră a Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, şi istoricul Vasile Docea, profesor la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării a Universităţii de Vest din Timişoara şi director al Bibliotecii Centrale-Universitare din Timişoara. Dezbaterea va fi moderată de jurnalista Melania Cincea.

Volumul a fost publicat anul acesta, la Humanitas, la 27 de ani de la prima publicare în România. Cuvântul înainte este semnat de Monica Lovinescu – în 1951, aceasta a prefaţat şi tradus cartea, care a apărut la editura Hachette, din Paris –, iar traducerea în română a fost făcută de Micaela Ghiţescu, ea însăşi trecută prin experienţa carcerală comunistă.

Adriana Georgescu avea 25 de ani, în 1945, când a fost arestată de comuniști și supusă torturii. Era șefa de cabinet a generalului Rădescu, ultimul prim-ministru dinainte de instaurarea regimului impus de sovietici. A devenit victima primului proces politic orchestrat de Alexandru Nicolski, „omul-șobolan”, cum îl numea ea. Și-a scris cartea la Paris, unde reușise să fugă în 1948. Aceasta este prima mărturie a unui deținut politic dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier.

Citiţi şi: Adriana Georgescu, un extraordinar model de demnitate, de curaj şi de verticalitate

„Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta o va însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) Îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor. Înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul, se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara”, scrie, în Prefaţă,Monica Lovinescu.

„Stilul Adrianei Georgescu este însufleţit, casant, rapid și direct. Fără falduri digresive, paranteze explicative, volute stilistice şi amplitudine confesivă. Totul e narat iute şi precis, ca într-un jurnal de front. Pe măsură ce înaintezi şi te lași în voia stilului, secvențele capătă rol de secure”, spune Dan C. Mihăilescu.