Violonistul Alexandru Tomescu: „Muzica are puterea de a metamorfoza spații, de a construi catedrale sonore”

Foto: Facebook Alexandru Tomescu

Alexandru Tomescu, unul dintre cei mai valoroşi violonişti români – căruia Statul român i-a încredinţat, de zece ani, o vioară Stradivarius, dar care a cântat și pe vioara lui Paganini –, a ajuns la performanţa de a fi aplaudat şi de publicul meloman care frecventează marile scene de concert din ţară și din lume, la Berliner Philharmoniker, Carnegie Hall ori Theatre des Champs-Elysees, de exemplu, dar şi de un public nefamiliarizat cu filarmonicile, din orăşele de provincie; de ani şi ani, Alexandru Tomescu gândeşte şi susţine o serie de concerte neconvenţionale, care au menirea de a-i înlesni publicului înţelegerea muzicii, concerte organizate, uneori, în spaţii neconvenţionale: în păduri, în catedrale, în staţii de metrou. Unul dintre concertele pe care le susţine în această perioadă, de exemplu, din seria West Meets East, aduce pe scenă o muzică rară, creată acum 50 de ani de violonistul Yehudi Menuhin și sitaristul Ravi Shankar.

Interviul l-am realizat înaintea concertului său de la Timişoara. Am vorbit despre efectul pe care l-a avut mutarea muzicii clasice din sala de concert în spaţii neconvenţionale, despre modul în care își alege repertoriul, despre celebra vioară Stradivarius și „împrietenirea” cu aceasta, despre motivul pentru care, de ani și ani, zilnic cântă muzică de Bach.

 

„Să ştii că îi calci pe urme lui Yehudi Menuhin este un privilegiu”

Domnule Alexandru Tomescu, aţi revenit la Timişoara, într-un spectacol care conectează Occidentul și Orientul. Interpretaţi, în concertele din seria West Meets East, ragas-uri indiene, cântate încă din timpul Vedelor. Poate fi o astfel de muzică, dintr-o cultură total străină, interpretată doar citind partiturile sau a fost nevoie de ceva mai mult, de o familiarizare cu această cultură?

Muzica este, întotdeauna, dincolo de partitură, pentru că partitura este doar o radiografie. Energia muzicii se găseşte în altă parte. Într-adevăr, muzica indiană are alte coordonate faţă de cele ale muzicii occidentale, dar nu sunt imposibil de înţeles şi de asimilat, iar în cele din urmă descoperim lucruri care, de fapt, ne unesc. Muzica în sine uneşte oamenii.

Am avut deja privilegiul să cânt împreună cu Udhai Mazumdar, Rohan Dasgupta şi Bhaskar Das, anul trecut, şi a fost un mare succes, ceea ce ne-a determinat ca anul acesta să continuăm proiectul. Prin urmare, nu mai sunt un novice în acest domeniu. Proiectul se leagă de ceea ce a făcut Yehudi Menuhin împreună cu Ravi Shankar, în urmă cu 50 de ani, acel proiect iniţial, West Meets East. Anul acesta avem în program o mulţime de piese româneşti recompuse de Udhai Mazumdar, aranjate pentru instrumentele tradiţionale indiene și pentru vioară. Spectatorii, sunt sigur, vor recunoaşte inima fiecărei piese.

 

Ce v-a convins să intraţi în acest proiect?

Întotdeauna am fost deschis la provocări şi la lucruri noi, mai puţin obişnuite. Dar să ştii că îi calci pe urme lui Yehudi Menuhin este un privilegiu şi o onoare în acelaşi timp. Lucrul care m-a convins că aceasta este calea de urmat a fost programul de concert iniţial pe care îl cântau Menuhin şi Shankar. Menuhin a ales, atunci, să reprezinte întreaga tradiţie muzicală occidentală prin Sonata a III-a în caracter popular românesc a lui George Enescu. Mi se pare semnificativ şi foarte frumos de dus mai departe acest proiect.

 

Într-un interviu spuneaţi că aţi citit aproape tot ce a scris Mircea Eliade şi că aveţi „anumite apropieri”. Sunt legate de cultura indiană?

M-a fascinat entuziasmul lui Eliade pentru cunoaştere, pentru a merge dincolo de limitele umane. Sigur că spiritualitatea indiană a jucat un rol important în anii de formare ai lui Eliade, dar acesta nu s-a limitat doar la spiritualitatea indiană, devenind, cum se ştie, istoric al religiilor. Oameni ca Eliade, cu o aşa energie şi o pasiune devoratoare pentru cunoaştere se nasc foarte rar.

 

„Ca să te poţi bucura de muzica clasică nu-ţi trebuie nimic în afară de două urechi”

CV Alexandru Tomescu 

 

S-a născut în 15 septembrie 1976. De la vârsta de şase ani, a cântat acompaniat de tatăl său, pianistul Adrian Tomescu, participând la numeroase evenimente şi concursuri muzicale.

Îşi desăvârşeşte formaţia profesională între 1995 şi 1999, la Conservatorul din Bucureşti, cu Ştefan Gheorghiu, cel mai important pedagog roman în şcoala de vioară a momentului.

A obţinut burse de studii în SUA Şi Elveţia, unde a studiat cu Eduard Schmieder (2000) şi cu Tibor Varga (2001), iar în paralel a participat la cursuri de perfecţionare cu Ruggiero Ricci, Igor Oistrah şi Hermann Krebbers.

Printre multele competiţii naţionale şi internaţionale câştigate se numără Concursul „Paganini” (Genova, 1995), Concursul „Marguerite Long-Jacques Thibaud” (Paris, 1999) şi Concursul „George Enescu” (1999).

A concertat sub bagheta unor dirijori importanţi, între care Kurt Masur şi Valery Gergiev, Vasilii Petrenko, alături de pianişti precum Valentina Lisitsa şi Eduard Kunz, în săli celebre ca Berliner Philharmoniker, Carnegie Hall, Concertgebouw, Theatre des Champs-Elysees.

A înregistrat pentru posturi de radio şi televiziune româneşti, dar şi din Anglia, Franţa, Elveţia, Germania, Olanda, Polonia, SUA şi a realizat numeroase imprimări pe CD, dintre care se cuvin amintite Alexandru Tomescu at Moscow (cu concerte de Paganini şi Mendelssohn), Romanian Piano Trio (trei discuri cu lucrări camerale de Mozart, Beethoven, Schumann, alături de Horia Mihail şi Răzvan Suma), Simply Mozart (patru concerte mozartiene sub bagheta lui Horia Andreescu) sau Ad Libitum-Primus (cvartete de Beethoven, Haydn, Sibelius, cu Alexandru Tomescu la vioară I).

Din anul 2007 şi apoi 2013, în urma unui concurs, Statul român i-a încredinţat vioara Stradivarius Elder-Voicu – obiect de patrimoniu naţional, din categoria Tezaur.

 

(Sursă CV: Turneul Stradivarius)

În ultimii ani ani, mai mult de zece, aţi cântat într-o staţie de metrou, în pădure, în catedrale, pe stradă. În unele oraşe v-aţi întors şi reîntors. A avut efectul aşteptat mutarea muzicii clasice din sala de concert în spaţii neconvenţionale?

Eu cred că nu există spaţii neconvenţionale pentru muzica clasică. Există doar diverse spaţii unde oamenii au deschidere pentru a asculta această muzică. Sigur, condiţiile ideale sunt într-o sală de concert, însă esenţa unei săli de concert nu este reprezentată de pereţi, de scaune, de scenă, ci de oameni. Atâta vreme cât oamenii care vor să asculte muzică sunt împreună, atunci orice loc ar fi bun. Un spaţiu se metamorfozează, iar muzica are această putere de a metamorfoza spaţii – mai ales atunci când cânţi Bach –, de a construi nişte catedrale sonore uriaşe. Muzica clasică are o altă curgere, un alt timp, diferit de cel foarte concentrat cu care suntem obişnuiţi în ziua de azi – şi, din acest punct de vedere, sunt sigur că şi muzica indiană va fi interesantă pentru multă lume. Muzica ne scoate din acel ritm accelerat al vieţii şi ne conectează la nişte energii, la nişte fluxuri în alt ritm. Cei care vin la concert simt acest lucru, această ieşire din timpul profan.

 

Cum vă alegeţi repertoriul într-un concert, într-un turneu?

Cred că este foarte important să existe o conexiune spirituală între interpret şi piesa pe care o cântă. Dacă nu o trăieşti, dacă nu eşti în ea, ca şi când ai fi tu însuţi compozitorul, atunci, muzica nu are viaţă, nu ajunge la public.

 

Adică, alegeţi repertoriul în funcţie de starea dumneavoastră sufletească de la un anumit moment?

Da. Unele lucrări se dăruiesc mai repede, pentru altele e nevoie de luni de zile sau chiar ani, iar altele rămân ermetice pentru totdeauna. Îmi place să propun publicului piese mai puţin cunoscute, în special din repertoriul secolului XX, pentru că există un oarecare decalaj între iubitorii de muzică din România şi cei din Occident – acolo, muzica secolului XX este mult mai populară, mai bine înţeleasă – şi consider că o avem de descoperit împreună.

 

Într-unul dintre turneele Stradivarius, aţi inclus în repertoriu Capriciile lui Paganini, considerate a fi cea mai dificilă lucrare a acestuia. De ce le-aţi propus publicului, în concerte neconvenţionale?

Capriciile sunt piese de înaltă virtuozitate, însă foarte rar sunt reunite într-un concert în aceeaşi seară. Momentul în care mi-am asumat decizia de a propune publicului programe extrem de dificile – Integrala Paganini, Integrala Ysaÿe, Integrala Bach, Integrala Enescu, Integrala Prokofiev –  a fost unul de cotitură în devenirea mea ca artist. Am vrut să pot cuprinde într-un singur concert o parte importantă a operei unui compozitor. Când abordezi o astfel de integrală, aduci laolaltă toate piesele puzzle-ului, te găseşti în faţa unui tablou amplu, complet, care altminteri nu-ţi era accesibil. Este o descoperire.

Odată cu această Integrală Paganini, am deschis o serie de concerte mai puţin convenţionale, în sensul că, la Paganini, muzica a fost însoţită de proiecţii video, special realizate de Oana Drăgulinescu. La Integrala Ysaÿe, în spectacolul intitulat Obsesii, am avut alături de mine doi actori de teatru non-verbal, Ana Pepine şi Paul Cimpoieru. Apoi, la Integrala Bach, cântată exclusiv în catedrale, am avut un spectacol de light design. Când am cântat Sonata pentru vioară solo, de Bela Bartok, am avut-o alături de mine pe artista Ana Munteanu, care făcea live pictură în nisip în timpul concertelor şi dădea o dimensiune vizuală muzicii. Au fost asadar o mulţime de experimente, făcute însă nu de dragul senzaţionalului, ci gândite să înlesnească înţelegerea muzicii.

 

Dacă ar fi să încercaţi să convingeţi pe cineva, total străin de muzica clasică, să vină la un astfel de concert, la ce argument aţi recurge?

Multă lume se teme să vină la concerte pentru că se simte să spunem neavizată, dar ca să te poţi bucura de muzica clasică nu-ţi trebuie nimic în afară de două urechi şi, câteodată, nici chiar două, una singură e suficientă. (Râde) Uneori, la concerte de o anumită factură, poţi asculta muzica cu vibraţiile pe care le percepi cu propriul corp.

Muzica poate fi apreciată într-o mulţime de feluri. Această abordare despre care vă vorbeam se referă la plăcerea estetică pe care o ai ascultând muzica: îţi place sau nu. În momentul în care e vorba despre un meloman avizat, acesta poate percepe anumite fineţuri din partitură, de exemplu, dar asta nu exclude plăcerea şi bucuria unei persoane care ascultă pentru prima dată o simfonie sau o sonată. Muzica are foarte multe de oferit unor categorii foarte diferite de oameni: cei care se bucură de analiza partiturii, de exemplu, nici nu au nevoie neapărat să asculte muzica, ci se bucură să descopere toate proporţiile, toate relaţiile matematice, toate conceptele filosofice care sunt reprezentate acolo. Există ceva pentru fiecare.

 

Turneele dumneavoastră s-au bucurat de un real succes. Care e cel mai frumos compliment pe care l-aţi primit în aceşti ani de când cântaţi şi pentru un public care nu este un obişnuit al filarmonicilor?

Mi-e greu să singularizez. Ceea ce pot să vă spun este că întoteauna am întâlnit foarte mulţi oameni entuziasmaţi de ceea ce ascultau, că au venit foarte mulţi tineri, copii. Mă bucur atunci când văd că muzica pe care o cânt, nu foarte facilă, ajunge la atât de mulţi oameni şi le aduce şi lor bucurie.

 

„Vioara Stradivarius e perfecţiunea întruchipată”

Tot cu vioara Stradivarius?

Da, este la mine. Ca majoritatea violoniştilor care au în mână un astfel de instrument, nu o am în proprietate, ci primită în custodie.

 

Pentru ochii, poate chiar pentru urechile unui profan, vioara Stradivarius, pe care cântaţi de mai bine de zece ani, este ca orice altă vioară. Ce are în plus?

E vorba nu de brand, cât de esenţe. O vioară Stradivarius are apropierea de perfecţiune. Ca obiect, e greu să fie deosebită, de un necunoscător, de una obişnuită sau chiar de o copie bine realizată. Ca violinist, îţi dai seama că e o vioară de calitate din primele secunde. Miracolul, după părerea mea, se petrece pe scenă, acolo unde vioara este la ea acasă; de altfel, fost creată pentru a fi pe scenă, pentru a le împărtăşi oamenilor muzica. Stradivarius nu trebuie privită ca obiect de vitrină, nici ca obiect de investiţii. În România, ea este în colecţia de stat, în categoria cea mai înaltă a patrimoniului naţional, tezaur –, dar există fonduri de investiţii în străinătate, fundaţii, bănci care au astfel de instrumente. Dincolo de securitatea investiţiei, este important ca viorile acestea să fie menţinute în viaţă pentru a-şi păstra calităţile sonore şi pentru a-şi împlini menirea.

 

Cât timp v-a luat să o cunoaşteţi, să vă „împrieteniţi” cu adevărat?

Este un proces în continuă desfăşurare. Dar după zece ani, pot spune că o cunosc deja destul de bine.

 

Când cântaţi, resimţiţi aura ei legendară, are o energie aparte?

Când cânt la vioară, simt din plin toată această calitate incredibilă a sunetului, forţa ei, dar atunci nu sunt conştient de valoarea ei inestimabilă, altfel cred că aş fi foarte precaut. (Râde). Când cânţi, când eşti în concert, vioara este o extindere a ta, face parte din tine.

 

În 1995 aţi cântat şi pe vioara lui Paganini, cam de-o vârstă cu Stradivarius-ul pe care cântaţi acum. Sunt mult diferite?

Nu există două viori care să sune la fel. Paganini a cântat pe o vioară făcută de un alt lutier, Giuseppe Guarnieri del Gesu, care  are, într-adeavăr, un sunet fantastic. „Il cannone” se numea, adică „tunul”. Viorile lui Guarnieri au această forţă extraordinară a sunetului, însă Stradivari vine, pe lângă forţă, şi cu o calitate pe care nimeni altcineva nu a reuşit să o obţină, calitate dublată de această perfecţiune a construcţiei. Stradivari e cel care a dat viorii forma ei finală desăvârşită, aşa cum o ştim în ziua de azi. Deşi are mai mult de 300 de ani, nimic altceva nu a mai putut fi schimbat, adăugat. E perfecţiunea întruchipată.

 

„Cânt zilnic Bach, poate, cel mai spiritual dintre compozitori. Mi-e necesară această legătură cu înaltul”

De ce vioara şi nu pianul? Le-aţi avut pe ambele, din copilărie, la fel cum aţi avut acasă şi profesorul de vioară, şi pe cel de pian.

Cred că fiecare dintre noi are o chemare naturală, iar a mea este vioara. Mă regăsesc în ea.

 

Aveţi o fetiţă în vârstă de trei ani. Rezonează la muzica clasică, aşa cum făceaţi dumneavoastră?

Este interesată, asemenea tuturor copiilor, de ceea ce e nou, vrea să ştie cum funcţionează  fiecare instrument muzical. Spre exemplu, când am repetat cu Udhai Mazumdar şi colegii săi, a fost curioasă să vadă cum funcţionează aceste instrumente indiene pe care nu le mai văzuse. Curiozitatea aceasta nativă există însă în fiecare dintre noi. Dar ceea ce va face în continuare depinde doar de ea, noi ca parinti doar o vom sprijini într-o direcţie sau alta. Acum e atrasă şi de vioară, şi de tricicletă, şi de trotinetă. (Râde)

 

Aveţi un compozitor preferat?

Da, cel ale cărui lucrări se regăsesc pe afişul din seara respectivă. (Râde). În general, însă, ascult fel de fel de muzică, şi nu doar de vioară.

 

Spuneaţi, în urmă cu câţiva ani, că, zilnic, măcar cinci-zece minute, cântaţi muzică de Bach. De ce Bach?

Şi acum cânt zilnic, pentru că Bach este, poate, cel mai spiritual dintre compozitori şi mi-e necesară această legătură cu înaltul.

 

Care sunt valorile în care credeţi?

Frumuseţea, lumina, adevărul.

 

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS