În PSD, pare să fi fost declanşată numărătoarea inversă. Care anunţă ridicarea cortinei pentru momentul în care d-lui Ponta îi va fi încredinţat, oficial, rolul lui Nimeni. După refuzul interpretării rolului lui Kingmaker – sugerat de Ioan Mircea Paşcu, omul lui Ion Iliescu – şi ratarea interpretării lui King, alternativă nu pare să mai existe.

Era primăvara anului 2014 când, înainte de a-şi anunţa candidatura pentru prezidenţiale, Victor Ponta era avertizat public de – sau, poate prin – Ioan Mircea Paşcu, fost consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu, că nu a luat cea mai bună decizie intrând în această competiţie. „Victor Ponta trebuie să decidă dacă vrea să fie un rege sau un creator de rege, King sau Kingmaker, iar având în vedere vârsta şi poziţiile pe care le are, a doua poziţie e mai favorabilă”, declara dl Paşcu. Recurgând, după cum se vede, la vorbirea la persoana a treia. Ceea ce poate însemna ori că nu exista dialog între dl Ponta şi oamenii d-lui Iliescu, ori că acesta a vrut să-i dea o lecţie, în public. După cum se ştie deja, dl Ponta a refuzat rolul lui Kingmker. Iar King nu a ieşit. Cum partidul nu i-a oferit o alternativă, se poate spune că i-a fost rezervat rolul lui Nimeni.

O dată cu alegerile prezidenţiale din toamna anului trecut, Victor Ponta a pierdut o importantă cotă de încredere şi autoritate în propriul partid. Cu circumstanţe agravante faţă de situaţia în care s-a aflat, în 2009, Mircea Geoană. Pentru că, în decembrie 2014, PSD avusese toată puterea, cu excepţia Preşedinţiei, a avut televiziuni la dispoziţie, a avut acces la fonduri publce, pentru a le dirija în scop electoral şi, în perspectiva unei victorii la prezidenţiale, ce părea iminentă, a avut acces la fonduri private consistente – să ne amintim doar de grandioasa şi ultra-costisitoarea lansare a candidaturii sale la prezidenţiale. Astfel, pentru a evita pierderea şefiei partidului care, previzibil, ar fi atras-o după sine şi pe cea a susţinerii politice pentru funcţia de premier, din acel moment şi până prin primăvară a recurs la diverse tertipuri.

1.În numele cu analizării rezultatelor alegerilor şi al discutării unor măsuri de corijare a stării de fapt care a dus la înfrângerea umilitoare a lui Victor Ponta de către Klaus Iohannis, a dat startul atacurilor intra-organizaţionale. Ţintă principală, Ion Iliescu. Iar ţinte colaterale, prin ricoşeu, oamenii grupaţi în jurul acestuia. „Acum se conturează la vârful partidului scuza că Victor Ponta ar fi pierdut pentru că eu aş fi comunist, ceea ce ar afecta imaginea partidului. Este o mizerie şi un act de laşitate”, riposta fostul lider al PSD, la acuzaţiile care i-au fost aduse public de bunul prieten al lui Victor Ponta, Sebastian Ghiţă, şi la solicitarea acestuia de excludere a sa din partid. Şi, mai spunea dl Iliescu, refuză să primească lecţii de la “oameni care cred că şi-au cumpărat un partid, PSD, şi îl conduc, direct sau prin interpuşi, ca pe o corporaţie. PSD nu este proprietatea nimănui.” 

2. Concomitent, în numele disciplinei în partid, se trecuse la excluderi. O operaţiune începută la doar câteva zile după ratarea Cotroceniului. Au fost excluşi trei membri din partid, dintre care doi, cu state vechi şi poziţii importante: Mircea Geoană, Marian Vanghelie şi Dan Şova. Despre unii, dl Ponta avea indicii clare, despre alţii, doar bănuieli că îi pândesc funcţia în partid. Aşa că acţiunea de epurare a zonei dinspre care, într-un viitor apropiat, putea preveni pericolul.

3. Apoi, în numele reformei PSD, a lovit în baroni, sub presiunea şi la mâna cărora se afla de mult, doar că şi unul, şi ceilalţi se setaseră pe tolerare reciprocă. O tolerare valabilă, însă, numai în condiţii de câştig: unii sperând să fie scăpaţi der problemele cu Justiţia, celălalt, folosindu-se de ei în încercarea de a obţine toată puterea. Speranţele se năruiseră la final de noiembrie 2014. Aşa că, prin februarie, dl Ponta, arătându-se îngrijorat de concentrarea şi a puterii politice, şi a celei executive în mâna preşedinţilor de Consiliii Judeţene, ceruse reformă în PSD. Reformă însemnând că şeful organizaţiei judeţene a partidului nu trebuia să mai fie ordonator de credite. Ceea ce era echivalentul deconectării baronilor de la conducta cu bani publici şi înlocuirea lor cu alţii. Cum a fost primită măsura aceasta de reformă, e uşor de imaginat. De altfel, la scurt timp au urmat plecări din partid sau suspendări din funcţii a unor nume grele din PSD, impulsionate şi de problemele create de Justiţie, de care liderul lor nu reuşise să-i scape, deşi promisese acest lucru şi public.

4. Apoi a reuşit să obţină, pentru o dată nederminată cert, amânarea Congresului Naţional al partidului – singurul for care îl poate înlocui din funcţie.

Deci, toate decizii care devoalau dorinţa d-lui Ponta de a-şi păstra poziţia de număr unu în partid, eliminându-şi posibilii contracandidaţi eligibili la şefia partidului şi cuminţindu-i, preventiv, pe alţii. Partidul nu a primit bine, însă, aceste hotărâri. Au urmat vociferări, înfruntări publice, plecări din partid, repoziţionări în Parlament.

Cu toate acestea, strategia d-lui Ponta părea să fie eficientă. O vreme. Pentru el personal. Reuşise să se menţină la şefia partidului şi să amâne Congresul Naţional al partidului, pentru o dată neconfirmată clar. Până când DNA l-a pus sub urmărire într-un dosar de mare corupţie, care l-a adus în umilitoarea postură, unică în Europa, de a ajunge primul premier în funcţie pus sub acuzare. Pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, şi spălarea banilor. A urmat controversata sa escapadă cu oficial iz terapeutic, la Istanbul, via Baku. Nevăzută cu ochi buni nici chiar de unii dintre subordinaţii săi pe linie de partid. Timp în care a avut confirmarea trădării şi în coaliţia de guvernare, de către UNPR, fie şi în numele interesului naţional. La întoarcerea în ţară, s-a autosuspendat din toate funcţiile de conducere din PSD. Cum nu a plecat şi din fruntea Guvernului, mişcarea sa pare o mutare de şah. O nouă încercare de a-şi prelungi rămânerea în funcţie, în speranţa, probabil, a liniştirii apelor şi a redobândirii controlului.

Autosuspendarea din PSD nu a fost, însă, tolerată în partid. La foarte scurt timp după ce Ion Iliescu îl critica pentru această decizie, au început să curgă ironii din partea unora, declaraţii ostile, din a altora, solicitări exprese de organizare cât mai rapidă a Congresului Naţional al Partidului. Care, toate, converg spre ideea scăpării de sub control a partidului şi par a fi preambul pentru încercarea de reaşezare a unor (foşti) poli de putere. 

În PSD, deci, pare să fi fost declanşată numărătoarea inversă. Care anunţă ridicarea cortinei pentru momentul în care d-lui Ponta îi va fi încredinţat, oficial, rolul lui Nimeni. După refuzul interpretării rolului lui Kingmaker – sugerat de Ioan Mircea Paşcu, omul lui Ion Iliescu – şi ratarea interpretării lui King, alternativă nu pare să mai existe.